Bine aţi venit Гость!
Joi, 28.03.2024, 16:20
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Sarbatorile Bisericii Ortodoxe

Sfantul Simeon (continuare)
26.04.2012, 16:31

ˇ        Multi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citindu-le, le si aud. Dar putini dintre cei ce le citesc pot cunoaste drept puterea si întelesul celor citite. Acestia declara uneori ca cele spuse de Sfintele Scripturi sunt cu neputinta, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rau. Pe cele spuse pentru timpul de fata le socotesc ca având sa se împlineasca în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja întâmplate si ca întâmplându-se în fiecare zi. Si altfel nu e o judecata dreapta în ei, nici o patrundere adevarata a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.

ˇ        Singur omul din toate cele vazute si cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiinta îndoita, având trup alcatuit din patru elemente: din simtire si suflare, prin care participa la aceste elemente si traieste în ele, si din suflet întelegator si nematerial si necorporal, unit în chip negrait si neînteles cu acestea si amestecat cu ele în chip neamestecat si neconfundat. Iar acestea sunt omul cel unul, animal muritor si nemuritor, vazut si nevazut, sensibil si inteligibil, vazator al zidirii vazute, cunoscator al celei cugetate. Precum cei doi sori îsi împlinesc în chip despartit lucrarile în cele doua lumi, asa si în omul cel unul: unul lumineaza trupul, Celalalt sufletul si fiecare soare comunica lumina sa, prin participare, partii luminate de el, dupa puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sarac.

ˇ        Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie sa-i vedem ca pe unul si în fiecare din ei trebuie sa vedem pe Hristos si sa avem atâta dragoste fata de el, încât sa fim gata sa ne punem sufletul propriu pentru el. Nu trebuie sa numim sau sa socotim pe vreunul rau, ci pe toti sa-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar daca ai vedea pe unul tulburat de patimi, sa nu urasti pe fratele, ci patimile care îl razboiesc. Iar daca îl vezi tiranizat de pofte si de gânduri gresite, sa ai si mai multa mila de el,.ca nu cumva sa fii si tu ispitit (Col. 6, 1), ca unul sa te afli supus schimbarilor materiei nestatornice.

ˇ        Exista o paruta smereniei din lene, din neglijenta si dintr-o lipsa de nadejde a constiintei, pe care cei ce au o socotesc pricinuitoare de mântuire. Dar nu este, caci nu are plânsul pricinuitor de bucurie, însotit cu ea.

ˇ        Exista un plâns fara smerenie duhovniceasca si acesta e socotit de cei ce plâng astfel cu un plâns curatitor de pacate. Dar închipuindu-si aceasta, se amagesc în zadar. Caci sunt lipsiti de dulceata Duhului, ivita în chip tainic în camara întelegatoare a sufletului (Ps. 33, 9). De aceea unii ca acestia se si aprind repede de pofta fata de lume si nu pot sa dispretuiasca în chip desavârsit lumea si cele din lume. Iar cel ce nu poate dispretui acestea în chip desavârsit lumea si n-a dobândit o deslipire din suflet fata de ele nu poate dobândi nici nadejdea sigura si neîndoielnica a mântuirii sale. E purtat de îndoiala, neîncetat, ici si colo, nepunând temelia de piatra (Luca 6, 48).

ˇ        Plânsul este îndoit în lucrarile lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi vapaia patimilor si curateste sufletul de întinaciunea pricinuita de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfântului Duh si reaprinde si încalzeste si face înfocata inima si o înflacareaza de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.

ˇ        Observa si cunoaste lucrarile ce se ivesc în tine din smerenie si din plâns si cerceteaza folosul ce ti se adauga din ele la vreme nepotrivita. Pentru cei începatori aceasta înseamna lepadarea a toata grija pamânteasca, dezlipirea si renuntarea la parinti si la prieteni, parasirea grijii si dispretuirea tuturor lucrurilor si bunurilor, nu numai pâna la un ac, ci si pâna la trupul însusi.

ˇ        Precum cel ce pune pamânt pe o flacara ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vietii si împatimirea de cel mai neînsemnat si mai mic lucru sting caldura aprinsa la început în suflet.

ˇ        Cel ce s-a lepadat cu bucurie si într-o deplina simtire a inimii de lucrurile din afara si de oameni si de toate cele ale vietii si a uitat de ele a sarit peste împatimire ca peste un zid si e ca un strain fata de lume si fata de toate cele din ea. El îsi aduna mintea sa si-si concentreaza gândul si cugetarea numai la pomenirea mortii. De aceea se gândeste la judecata si la rasplata si e cu totul stapânit de acestea, patruns de o frica negraita din pricina acestor gânduri si a cugetarii la ele.

ˇ        Cel ce poarta în sânul sau frica de judecata e ca un osândit legat în lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, arata ca unul ce e târât de frica ca de un calau, si dus pe drumul spre moarte, negândind la altceva decât la chinul sau si la durerea pe care va avea sa o sufere din pedeapsa vesnica. Purtând în inima acest gând, frica ce e întretinuta de el nu-l lasa sa se îngrijeasca de nici un lucru din cele omenesti. Aflându-se astfel neîncetat ca un pironit pe lemn, si stapânit fiind de dureri puternice, nu-si poate îndrepta ochii spre fata cuiva si nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Caci socotindu-se vrednic de toata necinstirea si dispretuirea, nu-l intereseaza batjocurile ce vin asupra lui.

ˇ        Cel ce poarta în sine frica mortii are sila de toata mâncarea, bautura si podoaba hainelor. El nu manânca pâinea si nu bea apa cu placere, ci împlineste trebuinta trupului atâta numai cât ajunge pentru a trai. Acela va lepada toata voia sa si se va face rob tuturor, nedeosebind între cele poruncite.

ˇ        Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob parintilor dupa Dumnezeu, nu va alege poruncile care usureaza durerea inimii lui, nici pe cale pe care dezleaga legatura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-l îndeamna spre acestea cu prietenie, sau cu lingusire, sau cu porunca, ci va alege mai degraba pe cele ce-i sporesc frica si va vrea pe cele ce-i strâng legatura si va iubi pe cele ce-i dau putere calaului (fricii). El va starui în acestea, neasteptând sa ia dintr-odata slobozire din ele. Dar nadejdea izbavirii face osteneala mai usoara, ceea ce este mai folositor celui ce se caieste fierbinte.

ˇ        Tuturor celor ce încep sa vietuiasca dupa Dumnezeu, le este folositoare frica durerilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si închipuie ca poate pune început fara durere si fara lanturi si fara calau (frica), nu numai ca-si aseaza temelia faptelor sale pe nisip, ci îsi închipuie chiar ca-si poate face casa în are, fara temelie, ceea ce naste întru totul cu neputinta. Caci durerea aceasta naste toata bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile pacatelor si ale poftelor si calaul acesta nu pricinuieste moarte, ci viata vesnica.

ˇ        Cel ce nu va vrea sa scape si sa fuga de durerea nascuta din frica de chinurile vesnice, ci se va lipi cu toata hotarârea inimii de ea si-si va strânge si mai mult legaturile ei, pe masura acestei hotarâri va înainta mai repede si se va înfatisa înaintea fetei Împaratului împaratilor. Iar întâmplându-se aceasta, îndata ce va privi ca printr-o ceata spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanturile, iar calaul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea din inima lui se va întoarce în bucurie si se va face izvor care izvoraste la vedere neîncetat siroaie de lacrimi, iar în minte, liniste, blândete si dulceata de negrait. Ba îi va da si barbatie si-l va face sa alerge slobod si neîmpiedicat spre toata ascultarea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sunt cu neputinta celor începatori, dar le sunt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desavârsiti, izvorul acesta li se face lumina, inima schimbându-li-se si prefacându-li-se fara de veste.

ˇ        Cel ce are în launtrul lui lumina Duhului Sfânt, cade cu fata la pamânt neputînd sa o priveasca si striga cu spaima si cu frica multa, ca unul ce a vazut si a patimit un lucru mai presus de fire, de cuvânt si de întelegere. El este asemenea unui om caruia i s-au aprins de undeva madularele de un foc, în care arzând si neputînd rabda caldura vapaii (Ieremia 20, 9), se poarta ca unul ce a iesit din sine. Neizbutind nicidecum sa devina iarasi al sau si coplesit neîncetat de lacrimi si racorit de ele, el aprinde focul dorului si mai tare. Ca urmare, varsa si mai multe lacrimi si, spalându-se în multimea lor, fulgera de tot mai mare stralucire. Iar când s-a aprins în întregime si s-a facut ca o lumina, se împlineste ceea ce s-a spus: �Dumnezeu unit cu dumnezeii si cunoscut de ei�, si anume atât de mult cât s-a unit cu cei cu care s-a unit si s-a descoperit celor ce-L cunosc.

ˇ        Înainte de plâns si de lacrimi, nimeni sa nu ne amageasca cu vorbe desarte (Efeseni 5, 6), nici sa nu ne amagim pe noi însine. Caci înca nu este în noi pocainta, nici adevarata parere de rau, nici frica de Dumnezeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovatit pe noi însine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice. Caci daca ne-am fi învinovatit pe noi însine si am fi dobândit acestea si am fi ajuns la ele, îndata am fi varsat si lacrimi. Iar fara de acestea, nici învârtosarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodata, nici sufletul nostru nu va dobândi smerenie, nici nu vom izbuti sa ne facem smeriti. Iar cel nu s-a facut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfânt. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curatie, nu poate sa ajunga la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sa se învete tainic virtutile smereniei.

ˇ        Cel ce voieste sa-l învete mestesugul vorbirii si filozofia pe cel ce abia a învatat sa silabiseasca literele nu numai ca nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degraba sa descurajeze si sa se dezguste, din pricina neputintei mintii lui de a cuprinde întelesul celor spuse. Tot asa cel ce spune începatorilor despre cele ale desavârsirii si mai ales celor mai greoi, nu numai ca nu-i va folosi cu nimic, ci îi va si face sa se întoarca la cele din urma. Caci privind la înaltimea virtutii si întelegând cât de departe este la culmea ei si socotind ca lui îi este cu neputinta sa urce spre vârful ei, va dispretui si începuturile facute de el, ca nefolositoare, si se va scufunda în deznadejde.

ˇ        Când cei tinuti si stapâniti înca de patimi vor auzi ca cel desavârsit dupa Dumnezeu se socoteste pe sine mai lipsit de curatie decât orice om si decât orice animal si orice fiara si ca atunci când e batjocorit se bucura, când e bârfit bine cuvânteaza, când e prigonit rabda si se roaga pentru dusmanii lui cu lacrimi si întru durerea inimii, rugându-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred ca sunt lucruri asa de mari si încearca sa se faca pe ei dimpotriva cu acela. Pe urma, dati pe fata pe ei deopotriva cu acela. Pe urma, dati pe fata de Sfintele Scripturi si coplesiti de sfintii care le-au dovedit acestea cu fapta, marturisesc ca nu pot sa ajunga la ele. Iar când aud ca fara împlinirea acestora este cu neputinta sa se mântuiasca, atunci, nevrînd sa înceteze cu totul sa faca raul si sa se pocaiasca de pacatele lor, îi prinde deznadejdea.

ˇ        Cei mai multi cinstesc ca nepatimitori si ca sfinti, pe cei ce fataresc virtutea si altceva arata în pielea obrazului si altceva sunt dupa omul din launtru, si anume plini de toata nedreptatea, pizma, viclenia si raul miros al placerilor. Ei socotesc asa, pentru ca nu au ochiul sufletului curatit, nici nu sunt în stare sa-i cunoasca pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie si virtute si în nerautatea inimii, care sunt sfinti cu adevarat, îi socotesc, în chip gresit, ca pe oamenii de rând, si trec pe lânga ei dispretuindu-i si îi tin de nimic.

ˇ        Unii ca acestia cinstesc ca învatator si ca om duhovnicesc mai degraba pe cel guraliv si aratos. Iar pe cel tacut si cu grija la cuvinte îl tin de prost si mut.

ˇ        Cei trufasi la cuget si bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeste în Duhul Sfânt, socotindu-l trufas la cuget si mândru. Caci cuvintele lui mai degraba îi plesnesc decât îi strapung. Dar pe cel ce boscorodeste din burta si din fituici si îi minte cu privire la mântuirea lor, îl lauda si îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca acestia care sa poata deosebi si vedea lucrul bine si asa cum este.

ˇ        �Fericiti, zice Dumnezeu, cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu� (Matei 5, 8). Dar inima curata nu o poate înfaptui nici o virtute, nici doua, nici zece, ci toate împreuna fiind, asa zicând, ca una singura si dusa pâna la capatul din urma. (Lipsa unei singure virtuti tine inima patata si o singura pata se simte în toate virtutile, tulburându-le) Dar nici acestea nu pot face singure inima curata, fara venirea si lucrarea Duhului. Caci precum fierarul îsi poate arata mestesugul prin uneltele sale, dar fara lucrarea focului nu poate ispravi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar fara venirea focului dumnezeiesc, ele ramân fara rod si fara folos, neizbutind sa curateasca pata si întinaciunea sufletului.

ˇ        Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezradacina nicidecum. Si a primit puterea de a nu face raul, dar nu si puterea de a nu se gândi la el. (Mintea, mereu în miscare, e mai greu de stapânit decât madularele trupului). Dar evlavia consta nu în a face numai binele, ci si în a gândi cele rele. Deci cel ce gândeste cele rele nu poate dobândi inima curata. Si cum ar putea? Caci e întinata de gândul rau, ca o oglinda de noroi.

ˇ        Lumea e moarta pentru sfinti si cei din ea la fel pentru ei. De aceea vazând, nu vad faptele lor cele bune si auzind, nu pot întelege (Matei 13, 13) cuvintele lor dumnezeiesti graite în Duhul Sfânt. Dar nici cei duhovnicesti nu pot primi în ei faptele cele rele sau cuvintele patimase ale oamenilor lumesti sau rai, ci vazând si ei cele din lume, nu le vad si auzind cele ale oamenilor lumesti, ramân cu simtirea ca si când nu le-ar auzi. Si astfel nu se înfaptuieste nici o partasie a acestora cu aceia, sau a acelora cu acestia.

ˇ        Precum scrisorile de învoiala, daca nu primesc iscaliturile unor martori vrednici de crezare nu fac sigura arvuna, tot asa, înainte de împlinirea poruncilor si de dobândirea virtutilor, nu e sigura iluminarea harului. Caci ceea ce sunt martorii pentru învoieli, aceea este lucrarea poruncilor si virtutile pentru arvuna Duhului. Datorita acestora primeste fiecare prin arvuna încredintarea mântuirii viitoare.

ˇ        Întâi învoielile se scriu, asa zicând, prin lucrarea poruncilor, apoi se pecetluiesc si se iscalesc de catre virtuti. Abia atunci îsa da mirele Hristos, sufletului mireasa, adica arvuna Duhului. (Poruncile împlinite se înscriu în fiinta noastra, virtutile îsi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o prima lumina de sus în fiinta noastra, producând o prima transparenta a ei pentru Dumnezeu si o prima unire a ei cu El. duhul este inelul lui Hristos, legatura începatoare cu Hristos).

ˇ        Se întâmpla uneori ca mirele întârzie în vreo calatorie, sau e ocupat cu alte treburi, si de aceea hotaraste sa amâne nunta. Daca mireasa se va mânia si, dispretuind dragostea lui, va sterge sau va rupe hârtia de învoiala, va cadea îndata din nadejdile ce le are în mire. Asa se întâmpla si cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc: pâna când sunt dator sa ma ostenesc? Si drept urmare va slabi din ostenelile nevointei si, prin neglijarea poruncilor si prin parasirea pocaintei neîncetate, va sterge si va rupe, asa zicând, învoielile, va cadea îndata cu totul si din arvuna si din nadejdea în Dumnezeu.

ˇ        Daca mireasa îsi întoarce catre altul dragoste de la mirele cu care s-a învoit, si se împreuna cu acela, pe fata sau în ascuns, nu numai ca nu mai poate spera sa primeasca de la mire nimic din cele fagaduite ei, ci are sa astepte cu dreptate si pedeapsa si ocara prevazuta de lege. Tot asa se întâmpla si cu noi. Daca-si întoarce careva dragostea datorata mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe fata sau în ascuns, si inima lui e tinuta de acel lucru, se face urât mirelui si nevrednic de unirea cu El. Caci a zis: �Îi iubesc pe cei ce Ma iubesc� (Prov. 8,17).

ˇ        Cel ce se împartaseste de Duhul dumnezeiesc se izbaveste de pofte si de placerile patimase, dar de trebuintele patimase, dar de trebuintele trupesti al firii nu se desparte. Ca unul ce e slobozit de legaturile poftei patimase si e unit cu slava si cu dulceata nemuritoare, se sileste neîncetat sa fie sus si sa petreaca cu Dumnezeu; si sa nu se departeze nici pentru o clipa de vederea Aceluia si de desfatarea de care nu se mai satura. Dar ca unul ce e închis în trup si în stricaciune, e tras si purtat si el de acestea si se întoarce spre cele pamântesti. Însa atunci atâta întristare are din pricina acestora, câte are sufletul pacatosului când se desparte de trup.

ˇ        Precum pentru iubitorul de trup si de viata, de placeri si de lume, despartirea de aceasta este moarte, asa pentru iubitorul de curatie si de Dumnezeu, de cele netrupesti si de virtute, moarte cu adevarat este despartirea cea mai mica a cugetarii de acestea. Cel ce priveste lumina supusa simturilor, daca va închide putin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necajeste si se întristeaza si nu peste tot, sa rabde aceasta, mai ales daca privea la anumite lucruri de trebuinta sau interesante. Dar cu cât mai vârtos nu se va întrista si nu se va necaji cel ce e luminat de Duhul Sfânt si priveste cu trezvie si cu întelegere, fie ca privegheaza, fie ca doarme, bunatatile acelea �pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit� (1 Cor. 2, 9), la care doresc si îngerii sa priveasca (1 Petru 1, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor? Caci el socoteste aceasta, pe drept cuvânt, moarte si înstrainare de viata vesnica.

ˇ        Omul fiind îndoit, adica având alcatuirea din suflet si trup, lumea a fost creata pentru el de asemenea ca vazuta si nevazuta. Si fiecaruia din aceste parti i s-a rânduit în chip potrivit ei unele din faptele si din grijile noastre. Dar am înteles ca lucrul acesta este adevarat si cu privire la vederi si la vise. Cele ce ocupa sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea retin închipuirea si cugetarea lui si în somn. De se îngrijeste de lucruri omenesti, e preocupat de ele si în închipuirea viselor. Iar de cugeta la cele dumnezeiesti si ceresti, se va afla si în vis cu gândirea în acestea, dupa spusa proorocului: �Si tinerii vor avea vedenii� (Ioil 3,1). Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înselat, ci va vedea lucruri adevarate si i se vor încredinta descoperiri.

ˇ        Când partea poftitoare a sufletului e împinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si în vis. Iar când iutimea sau mânia sufletului e înfuriata împotriva semenilor, viseaza atacuri, razboaie si lupte între serpi si certuri ca la judecata cu dusmanii. Când, în sfârsit, ratiunea lui se înalta prin trufie si mândrie, îsi închipuie rapiri înaripate în aer, sederi si domnii pe tronuri înalte, pasiri înaintea poporului în fruntea unora care lupta.

ˇ        Numai vederile acelea sunt adevarate, care nici n-ar trebui sa se numeasca visuri, ci vederi. Ele sunt proprii acelora a caror minte a devenit simpla, prin salasluirea Duhului, si libera de toata supararea si robia patimilor; a caror cugetare se misca în jurul celor dumnezeiesti si se gândeste la rasplatirile viitoare; a caror viata mai presus de viata celor vii este fara griji, netulburata, linistita, curata, plina de mila, de întelepciune, de cunostinta cereasca si de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sunt asa, sunt mincinoase si încurcate si totul e o înselatorie vadita.

ˇ        Multi au fericit viata pustniceasca, altii pe cea de obste, sau în chinovie. Altii doresc sa stea în fruntea poporului, sa îndemne, sa învete sa ridice biserici, hranindu-se din acestea în chip felurit trupeste si sufleteste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai buna decât pe alta. Nici n-as spune ca una e vrednica de lauda, iar alta de ocara. Ci în toata privinta si în toate lucrurile si faptele, cu totul fericita este viata cea pentru Dumnezeu si dupa Dumnezeu.

ˇ        Viata oamenilor se alcatuieste din felurite stiinte si mestesuguri; unul îndeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa si astfel oamenii îsi dau si primesc între ei, în timpul vietii, împlinind trebuintele trupesti ale firii. Asa se poate vedea si între oamenii duhovnicesti: unul se îndeletniceste cu o virtute, altul cu alta, toti alergând din diferite parti spre aceeasi tinta.

ˇ        Cel ce a parasit toata lumea si s-a retras în munte, pentru linistire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atentia, pe unii fericindu-i, iar pe altii lingusindu-i si laudându-i, este asemenea celui ce s-a despartit de femeia desfrânata, ispititor îmbracata si foarte rea, si s-a dus în tara departata, ca sa scape pâna si de amintirea ei, dar pe urma uitând de tinta pentru care a venit acolo, doreste sa scrie celor ce petrec si se murdaresc cu desfrânata aceea, fericindu-i. Prin aceasta arata ca, daca nu cu trupul, cel putin cu inima si cu mintea se împartaseste de bunavoie de patima lor, încuviintând amestecarea lor cu ea.

ˇ        Pe cât sânt de vrednici de lauda si de fericiti cei ce petrec în lume, dar îsi curatesc simtirile si inimile de toata pofta cea rea, pe atâta sunt de vrednici de ocara si de osânda cei ce petrec în munti si în pesteri, dar îsi doresc laudele si fericirile de la oameni. Acestia vor fi ca niste preacurvari înaintea lui Dumnezeu, Care cerceteaza inimile noastre. Caci cel ce pofteste sa se auda în lume despre viata, despre numele si despre petrecerea lui, desfrâneaza fata de Dumnezeu, ca poporul de odinioara al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39).

ˇ        Pe cei ce vin fara sovaire la El, Domnul nu-i lasa nicidecum sa cada, ci, vazându-i slabiti în putere, conlucreaza cu ei, îi ajuta, întinzându-le mâna puterii Sale de sus si-i aduce iarasi la Sine. Îi sprijineste pe fata si în ascuns, în chip stiut si nestiut. Aceasta, pâna ce urca toata scara si se apropie de El si se unesc întregi cu El întreg si uita de toate cele pamântesti, fiind cu El acolo sus, daca în trup sau afara de trup (2 Cor. 12,2), nu stiu, si petrecând împreuna cu El si bucurându-se de bunatatile tainice.

ˇ        E cu dreptate, ca întâi sa ne pomenim grumajii nostri sub jugul poruncilor lui Hristos si sa nu ne înfuriem, nici sa ne tragem îndarat. Ci sa pasim drept si cu râvna pâna la moarte, sub ele, si sa ne înnoim pe noi însine, raiul cel cu adevarat nou al lui Dumnezeu, pâna ce Fiul va veni împreuna cu Tatal, prin Duhul Sfânt, si se va salaslui în noi. Iar atunci, când îl vom dobândi întreg, salasluit în noi ca Învatator, oricaruia dintre noi i-ar porunci si orice slujba i-ar încredinta, sa o ia asupra sa si sa o ćeplineasca cu bucurie, dupa voia Lui. Dar nu se cade sa o cerem înainte de vreme, nici sa primim a o lua când e data de oameni, ci sa staruim în poruncile Stapânului si Dumnezeului nostru si sa asteptam hotarârea lui Dumnezeu.

ˇ        Dupa ce am primit o slujba în lucrurile dumnezeiesti si ne-am câstigat cinste în ea, de vom fi îndemnati de Duhul sa trecem la alta slujba sau lucrare sau faptuire, sa nu ne împotrivim. Caci Dumnezeu nu vrea sa fim lenesi, nici sa ramânem în una si aceeasi lucrare în care am început, pâna la sfârsit, ci sa înaintam si sa ne miscam continuu spre izbândirea în cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu si nu voii noastre.

ˇ        Cel ce si-a facut moarta voia sa e cu totul fara voie. Dar nici una dintre cele ce sunt si vietuiesc si se misca nu e fara voie, afara ce cele nesimtitoare si nemiscate. Plantele, macar ca se misca si cresc, nu spunem ca-si fac miscarea si cresterea printr-o voie naturala, caci sunt neînsufletite. Dar tot ce e însufletit are si o voie naturala. Deci cel ce si-a omorât prin nevointa si sârguinta voia sa si cu totul fara voie a iesit din firea sa si, prin faptul ca nu mai voieste nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rau.

ˇ        Celui ce-si taie voia sa pentru frica lui Dumnezeu îi daruieste Dumnezeu voia Lui, într-un chip asa de tainic, încât nici el nu stie. Si o pastreaza nestearsa în inima sa si-si deschide ochii întelegerii ca sa o cunoasca pe ea si primeste putere ca sa o împlineasca. Iar acestea le lucreaza harul Sfântului Duh. Caci fara El nu se face nimic.

ˇ        Daca ai primit iertarea pacatelor tale, fie prin marturisire, fie prin îmbracarea schimei sfinte si îngeresti, câta dragoste, multumire si smerenie nu trebuie sa-ti pricinuiasca aceasta? Ca fiind vrednic de nenumarate pedepse, nu numai ca te-ai izbavit de ele, ci te-ai învrednicit si de înfiere, de slava si de Împaratia cerurilor. Aceasta depanându-te în cuget si amintindu-ti-le pururi, fii gata si pregateste-te sa nu necinstesti pe Cel ce te-a cinstit si ti-a iertat nenumarate greseli. Ci slaveste-l si cinsteste-l prin toate lucrurile tale, ca si El sa te slaveasca în schimb si mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decât toata zidirea vazuta si te va numi prieten adevarat al lui Dumnezeu.

ˇ        Cu cât este mai de pret sufletul decât trupul, cu atât e mai înalt omul rational decât lumea. Nu lua seama la marimea fapturilor din ea, ca sa le socotesti, omule, pentru aceasta, pe ele mai de pret ca tine. Ci cautând la harul ce ti s-a dat si cunoscând demnitatea sufletului tau mintal si rational, lauda pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decât toate cele vazute.

ˇ        Sufletul care nu s-a izbavit cu desavârsire si cu buna simtire de alipirea si de împatimirea de cele vazute nu purta fara întristare pricinile întristare (Acesta e lucrul esential: sa porti fara întristare cele ce ti le pricinuiesc ca scopul sa te întristeze si sa te faca prin aceasta sa pacatuiesti, dovedind ca nu esti legat de lumea aceasta si nu ai încredere desavârsita în Dumnezeu.)si uneltirile venite lui de la draci si de la oameni. Ci fiind legat prin împatimire de lucrurile omenesti e muscat de pagubele de bani si se supara de pierderile unor lucruri si-l dor cumplit durerile venite în trupul sau.

ˇ        Daca si-a dezlegat cineva sufletul de dorirea si de poftele lucrurilor supuse simturilor si l-a legat de Dumnezeu, nu numai ca va dispretui banul si lucrurile din jurul lui si, pagubit de ele, se va arata fara întristare, ca fata de niste lucruri straine, ci si durerile venite asupra trupului sau le va rabda cu bucurie si cu multumirea cuvenita. Caci el vede pururi, ca dumnezeiescul apostol, ca �omul din afara se strica, iar cel din launtru se înnoieste zi de zi� (1 Cor. 4, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci e de trebuinta, în acestea, de cunostinta desavârsita si de întelepciune duhovniceasca. Iar cel lipsit de acestea umbla în întunericul deznadejdii si al nestiintei, neputând sa vada câtusi de putin lumina rabdarii si a mângâierii.

ˇ        Tot cel ce se socoteste învatat în stiinta matematicii nu se va învrednici vreodata sa priveasca si sa cunoasca tainele lui Dumnezeu, pâna ce nu va voi mai întâi sa se smereasca si sa se faca nebun (1 Cor. 1,20), lepadând, odata cu parerea de sine, si cunostinta pe care a adunat-o. (Propriu-zis nu se poate pierde si nu trebuie pierdut-a, ci cel ce o are trebuie sa se socoteasca ca si când n-ar avea-o. Sa nu se mândreasca cu ea). Caci cel ce face aceasta si urmeaza, cu credinta neîndoielnica, înteleptilor în cele dumnezeiesti, si e povatuit de acestia, va intra împreuna cu ei în cetatea Dumnezeului celui viu. Si calauzit si luminat de Duhul dumnezeiesc, vede si învata cele ce nici unul dintre ceilalti oameni nu le-a vazut si nu le poate vedea si afla vreodata. Atunci ajunge sa fie învatat de Dumnezeu. (În Dumnezeu sunt si cele învatate de el într-o armonie cu toate cele nestiute. Caci El e mai presus de toate. Iar în lumina Lui se înteleg mai bine si cele necunoscute înca).

ˇ        Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei învatati de Dumnezeu. Caci acestia, fiind afara de lumina dumnezeiasca si neputând vedea minunile din ea, pe cei ce salasluiesc în lumina si vad si învata cele din ea îi socotesc rataciti, câta vreme ei însisi sunt departe si nepartasi de bunatatile tainice ale lui Dumnezeu.

ˇ        Cei ce sunt plini de harul lui Dumnezeu si desavârsiti întru cunostinta si întelepciunea de sus numai de ea vor sa se apropie si sa vada pe cei din lume, ca sa le pricinuiasca vreo rasplatire prin aducere aminte de poruncile lui Dumnezeu si prin facerea de bine, socotind ca poate vor auzi, vor întelege si se vor îndupleca. (Deci ei nu trebuie sa se tina cu totul în afara de legatura cu ceilalti oameni. Iar acestora nu li se cere sa uite stiinta lor, ci sa cunoasca pe Dumnezeu si sa încadreze stiinta lor partiala în lumina totala a lui Dumnezeu, în care sunt toate). Fiindca cei ce nu sunt purtati de Duhul lui Dumnezeu (Rom. 8,14) umbla întru întuneric si nu cunosc nici unde merg (Ioan 12, 35), nici în ce porunci se poticnesc. Poate, ridicându-se din închipuirea de sine care îi stapâneste, vor primi învatatura adevarata a Duhului Sfânt. Si auzind fara stirbire si nestrâmtorata voia lui Dumnezeu, se vor pocai si, împlinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar daca nu pot sa li se faca acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plângând învârtosarea inimii lor, se întorc la chiliile proprii, rugându-se zi si noapte pentru ei. Caci pentru altceva nu ar fi în stare sa se întristeze niciodata cei ce sunt neîncetat împreuna cu Dumnezeu, si sunt mai mult decât plini de tot binele.

Categorie: Sarbatorile Bisericii Ortodoxe | Adăugat de: pavel
Vizualizări: 299 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: