18. Duhul Sfînt are rolul de a ne pregăti casa fiintei noastre, sau de a o face curată si deschisă pentru primirea Sfintei Treimi. El întîm-pină oarecum împreună cu noi pe Fiul si pe Tatăl. El se uneste cu subiectul nostru, asumînd functia de sensibilizare a noastră pentru Dumnezeu. De aceea Tatăl si Fiul, iubindu-ne pe noi, iubesc în acelasi timp pe Duhul lor, iar noi, iubindu-I pe Ei, îi iubeste oarecum, prin noi, însusi Duhul Lor cel Sfînt. Astfel sîntem ridicati în circuitul iubirii treimice, fără să ne confundăm totusi cu Duhul Sfînt si fără să confundăm persoanele Sfintei Treimi.

19. Sfîntul Maxim Mărturisitorul si alti părinti au vorbit si ei de miscarea spre sfîrsitul nesfîrsit în care se va odihni, dar nu se va sătura sufletul, în viata viitoare. Dar sfîntul Simeon îi dă acestei miscări un caracter de avînt aprins, înfocat. El nu mai vorbeste în termeni intelectuali despre miscarea iubirii sufletului, ci în termeni plini de focul simtirii si al entuziasmului. Acest capitol si cel anterior redă ceea ce e mai caracteristic în spiritualitatea sfîntului Simeon Noul Teolog. Si el ne-a spus în capitolul II că nu face o prea clară distinctie între ceea ce va simti sufletul în viata viitoare si ceea ce poate simti încă de aici.

20. Dorinta sufletului ajunsă în nesfîrsitul iubirii dumnezeiesti nu se stinge, ci e tinută mereu trează din cauza infinitătii în care se află Si pe care niciodată nu o poate cuprinde întreagă. Totusi, întrucît ea nu mai tinde spre ceva care e dincolo de această infinitate, se spune si că dorinta se odihneste acum în această infinitate.

21. Neajuns la capătul final al iubirii, socoteste că n-a pus nici Măcar început ei, asa este de departe iubirea pe care o are sufletul de plinătatea fără margini a iubirii. Si de aceea se socoteste mai prejos de toti ceilalti credinciosi, nevrednic chiar de mîntuire. Cel ce se află în realitate mai sus decît toti se socoteste astfel mai prejos de toti. înL acest sens a spus sfîntul apostol Pavel despre sine că cel dintîi păcătos este el.

22. Credinta în Hristos, unind sufletul cu Hristos si făcîndu-1 deci părtas de desăvîrsirea lui Hristos, îl ridică mai presus de orice dreptate dobîndită prin faptele legii. Căci Hristos e mai presus de lege si e izvorul unei puteri mai presus de cea pe care si-o dă omul însusi, voind să împlinească cerintele celei mai înalte legi.

23. Capitolul acesta si cele următoare pînă la cap. 29 inclusiv coincid cu cap. 1-20 din Pilocalia greacă.

24. E o "necredintă" a celor ce cred, dar socotesc că nu cred destul, din pricina nesîrguintei pentru întărirea credintei prin fapte.

25. Dumnezeu vrea ca chemării la iubirea totală ce ne-o adresează să I se răspundă îndată, fără nici o sovăială.

26. Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu esti pregătit, decît amînarea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvîrsită imediat. Altfel te obisnuiesti cu amînările si poate n-o mai împlinesti niciodată. Sau, fapta bună pe care o poti face în împrejurarea aceasta, n-o mai poti face niciodată.

27. In gîndirea părintilor, sufletul se alcătuia din: partea ratională, mînia si pofta. Toate capătă o mare sensibilitate pentru dusman, prin lacrimi.

28. Capitolele 30-36 lipsesc în Filocalia greacă.

31. Cunostinta duhovnicească a realitătilor duhovnicesti nu e ocunostintă teoretică, rece, ci o cunostintă palpitantă, ce se miscă întrefrică si iubire.

32. Există o proportie directă între iubire si cunostinta duhovnicească, întrucît în însăsi cunostinta aceasta este iubire si în iubire cunostintă. Nimeni după sfîntul Ioan Evanghelistul n-a mai unit acesteadouă asa de mult în trăire, ca sfîntul Simeon Noul Teolog. Aceasta 1-asi făcut "teolog".

33. Rom. I, 20. Iubirea unită cu cunostinta creste treptat din fapte.Căci faptele sînt manifestări ale iubirii si ale cunoasterii si le adîncescpe acestea.

35. "Gîndurile" (Xo-jio(j.ot), de care trebuie să se curătească mintea,sînt speculatiile proprii, sau gîndurile pătimase la lucruri.

36. E o altă caracteristică a spiritualitătii sfîntului Simeon accentulpe care-1 pune pe lacrimi, pe care le uneste cu extazul cunoasterii realitătii duhovnicesti.

37. Aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc nu lucrează cuadevărat si în Botezul cu apă si în taina Mirungerii, ci numai că tn acestetaine lucrează prin mijloace văzute si fără ca primitorul să simtă aceastălucrare, pe cînd prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiască e simtită.

38. Capitolul acesta pînă la 69 exclusiv corespund cu cap. 21-52din Filocalia greacă.

36. Sfîntul Simeon nu întelege prin trupul mortificat, un trup incapabil de a se misca spre fapte, ci un trup care nu se miscă din initiativa lui, ci din initiativa cea bună a sufletului. E un trup nerobit patimilor, si disponibil pentru libertatea duhului. Într-un trup viu pentru patimi, sufletul e mort.

37. Sfîntul Maxim Mărturisitorul declară că în Cel Unul sjnt ratiu- nile tuturor. Deci cel ce-L vede pe Cel Unul, vede ratiunile tuturor în El. Sfîntul Simeon Noul Teolog plasează încă în viata aceasta putinta vederii tuturor în Dumnezeu, simultană cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzătoare în simplitatea ei. Cine are intuitia întregu-lui, le vede pe toate ale lui, fără să se piardă în privirea unei părti sau a alteia.

38. Amîndouă aceste capete sîmt luate textual din Cateheza XXVIII,(Catecheses, tom. III, în "Sources chretiennes", nr. 112, p. 160). In Filo-calia greacă, sînt date ca un singur capitol. Poate din faptul că în editiadin "Sources chretiennes", sint date ca două, suta întîi are nu o sută,ci 101 capete.

39. Extras din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 162. Sfîntul Simeon afirmă în chipul cel mai categoric că crestinul nu devine om întreg ca ataredecît în măsura în care se întipăreste în el chipul lui Hristos, Omulceresc sl Dumnezeu, prin simtire. Cuvîntul aici rămîne un cuvînt carecomunică o ratiune teoretică cu care se si identifică. Nici prin acestcuvînt, nici prin această ratiune nu se ia contact cu realitatea însăsi.Numai cuvîntul viu, comunicat nouă de cineva care crede, ne transmitesi viata lui, deci si viata lui Hristos, cînd viata lui e îmbibată de viata lui Hristos si cînd e primit cu credintă. De aceea cere sfintul Simeon ca Hristos să se imprime în ratiunea omului în mod simtit.

40. Din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 160.

41. E o învătătură a părintilor, aceea despre simturile sufletului.Ele mijlocesc mai mult decît o cunoastere ratională. Prin ele se realizează un contact al sufletului cu realitătile spirituale din preajma luiDumnezeu.

42. Duhul rău e omorît de Duhul cel Bun si Sfînt; împătimirea si nelinistea, de nepătimire si de pace ; neputinta iubirii, de puterea iubitoare

61. Extras din Cuv. IV etic. (din Traites theologiques et ethiques, în"Sources chretiennes", nr. 129, p. 18).

62. De fapt, a te supune din inimă unuia singur, ca lui Dumnezeu,arată puterea generală a ta de a nu te mai afirma nici pe tine, nicilumea, împotriva iubirii.

63. Se minunează îngerii, căci acesta e cel mai tare.

46. Tine de firea noastră să păstrăm în noi chipul lui Dumnezeu, sau relatia cu Dumnezeu. Prin aceasta sîntem fii ai lui Dumnezeu si dumnezei, dar nu născuti din natura lui Dumnezeu, ci înfiati de El prin harul si vointa Lui, dar si prin consimtirea si efortul vointei noastre. Tine de acordul activ al vointei noastre cu vointa lui Dumnezeu să fim fii ai lui Dumnezeu, dar acordul acesta e cerut de firea noastră. Sfîntul Simeon nu cere Intîi fapte, ci întîi iubire si încredere în Dumnezeu. Iar prin aceasta însusi Dumnezeu e cu noi si în noi. Datorită acestui fapt, nu încercăm să împlinim cu puterile noastre faptele legii, ci ne încredem cu iubire în Dumnezeu, Care ne dă însă puterea să iubim cu fapta.

66. Trîndăvia trupului se transpune în suflet, din negrijă. Din elevin apoi în suflet descurajarea si întunericul. Deci între suflet si trup areloc o reciprocitate. Nu se poate neglija niciodată fără pagubă păzireatrupului în cele voite de Dumnezeu.

67. Sigur e vorba de locul spiritual al rugăciunii, de starea derugăciune, de interiorul rugăciunii.

68. Acestea vin ca o justificare a lenii de a se ruga.

69. Rugăciunea este forta eliberatoare, prin întîlnirea efortului nostru de eliberare cu persoana supremă, ca izvor a toată puterea silibertatea.

70. Fricos e cel ce nu e curat în inimă. Acela nu poate intra întrulibertate în relatie cu altul. Curătenia inimii aduce libertatea relatiei cualte persoane, deci si cu Dumnezeu.

52. Cei ce se tem de Domnul nu sînt lasi, ci au curajul mărturisiriiîn fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfialăde a nu-L supăra, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are frică celce se teme de Domnul. Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lumesau de ceva din lume; e o putere fată de toate cele din lume, iar fatăde Dumnezeu nu e simtită ca o frică propriu-zis, ci ca o îndrăznire diniubire, împreunată în acelasi timp cu sfială. Temerea de Dumnezeu dăputerea de a întreprinde orice efort spre împlinirea voii Lui, adică atot ce e bun. Nu e vorba însă de o deosebire a acestora prin cuvinte(temere, frică), ci de deosebirea a două stări sufletesti, care pot fi indicateprin indiferent care din aceste două nume.Focul de care se vorbeste în acest capitol e entuziasmul iubirii de Dumnezeu, care are în sine cea mai deplină curătie. Termenii: foc, flacără, sînt termeni preferati de sfîntul Simeon, pentru a exprima puternica simtire a dragostei de Dumnezeu ce-L caracterizează.

53. întelepciunea este si o fortă, sau e mentinută printr-un efortîn care se manifestă o fortă. E forta gîndului la Dumnezeu, care prinaceasta e unit cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a persista în cele bune, încele proprii echilibrului vietii.

71. E demnă de remarcat această convietuire între frică si slavadesartă. Iubitorul de slavă desartă tremură de părerile tuturor, chiar deale celor mai neînsemnati oameni. De frica unor păreri care nu-ti cultivăslava desartă, nu vei putea scăpa contrazicînd pe cei ce nu recunoscmeritele tale, ci acceptînd simtirea smereniei. In smerenie stă adevăratulcuraj fată de altii.

72. E fumul care acopere vederea si slăbeste puterea de miscarea sufletului, dar si a trupului, spre cele bune si reale.

73. Puterea acestuia mai vine si din oboseala fără voie a trupului,ca si din aparenta că el nu e un duh rău, că prin el nu se săvîrseste răul.

74. Excesul nu e bun nici într-o parte nici în alta. Aici are rolulimportant întelepciunea si dreapta socoteală.

75. Desi porneste de la trup, trîndăvia devine si o stare a sufletului si a mintii.

76. Mîndria este asezată de părinti duhovnicesti mai vechi la sfîr-situl celorlalte patimi. Sfîntul Simeon Noul Teolog o pune, cel putin pentrunevoitorii care s-au eliberat de patimi, la începutul nevointii lor. Deaceea leacul împotriva ei este, după el, smerenia, opusul mîndriei. Smerenia deschide sufletul din nou pentru Dumnezeu.

77. Acest capitol e luat în întregime din Cuvîntarea IV etică(Traites theologiques et ethiques, tom. II, în "Sources chretiennes",nr. 129, p. 20).

61. Sînt trei stări sau trepte ale mintii. Dar acestea nu sînt simplusubiective, ci sînt stări produse de unele realităti deosebite de noi.

62. Sfîntul Simeon nu cunoaste decît două stări ale omului: stareacontrară firii si starea mai presus de fire. O stare neutră nu cunoaste.Ea poate fi cel mult o etapă trecătoare între cele două. De cîteva orivorbeste totusi de starea cea conformă firii. In starea aceasta omul sebucură si de ajutorul harului care e mai presus de fire. KpoXrj^i? _ "prejudecata" (termen în textul original tradus de noi cu "închipuire") esteo judecată ce si-o face cineva înainte de a se cunoaste cu adevărat pesine, sau înainte de a cunoaste cu adevărat lucrul despre care gindeste sau se pronuntă. Ea e de fapt o închipuire. Ca atare ea e contrară firii, căci e pusă în miscare de vreo pasiune. De aceea e izvorul multor greseli.

63. De fapt cel ce a petrecut odată în lucruri mai înalte, nu maiare plăcere de cele de jos si chiar dacă coboară putin la ele, tînjestedupă cele de sus. Comparatia stării prezente mai rele, cu cea anterioarămai bună îi produce o tristete si o nemultumire continuă.

64. A fi în Treime înseamnă a fi în iubire. Sfîntul Simeon atribuieiarăsi iubirii si nu contemplatiei rolul principal în mentinerea sufletuluiîn Dumnezeu. Iar iubirea aceasta de Dumnezeu, în care sufletul e ridicat, se explică prin iubirea celor trei Persoane dumnezeiesti între Ele.Fiind asezat sufletul în acest leagăn al iubirii nesfîrsite si desăvîrsite întrecele trei Persoane dumnezeiesti nu mai poate cădea din el.

65. De aici si pînă la cap. 87 inclusiv, ed. din "Sources chretiennes"se întîlneste iarăsi cu Filocalia gieacă, cap. 53-58, afară de cap. 82.

81. E necesar ca făcînd toate cele ce se cer de la noi, să nu lefacem cu grija că reusita depinde numai de noi. Să păstrăm constiintacă toate.sînt trecătoare. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, să fie casi cum nu s-ar folosi. Căci "trece chipul lumii acesteia" (1 Cor. VII, 31).

82. Prin această frumoasă distinctie, sfîntul Simeon dovedeste că nucondamnă activitatea, ci apăsarea sufletească ce o poate însoti. Să fiiactiv într-un chip degajat, ca o pasăre în zborul ei vesel, ca un artist,fericit în înaripata lui străduintă de a găsi expresia justă a ceea cecontemplă. Aceasta e esenta recomandării sfîntului Simeon.

83. De fapt, activitatea din iubire fată de altii si de Dumnezeuproduce în suflet o stare de negrijă lumească si-1 duce la desăvîrsireavesnică, pe cînd cea din grija egoistă de trup îl duce la pieire. DeciDomnul condamnă grija, dar nu recomandă neactivitatea. Mai mult chiar,el condamnă si lenea, mai ales pe cea însotită de grijă. De aici rezultăcă desi nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totusi trebuiesă socotim că activitatea sufletului în legătură cu ele, de dragul luiDumnezeu si al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeste în desă-vîrsire si ajunge la vesnicia fericită pentru care este rînduit. Dealtfel, sirugăciunea este o activitate.

83. Ceea ce cere Domnul în fond e împlinirea unei activităti cuvenite si retinerea de la cea necuvenită. Cea dintîi trebuie să o facemîntr-un sens cu toată grija, dar în alt sens neîngrijorati. Iar pe cea dea doua să o evităm, mai ales cînd o facem fără grijă, adică cu neglijentă, sau cu nepăsare de mîntuirea sufletului. Există deci grijă si grijă.Există deci grijă bună si grijă rea, precum există negrijă bună si ne-grijă rea.

84. Mustrîndu-1 pe altul pentru greseli, poti să-ti înăspresti sufletultău si să înaintezi la ură împotriva aceluia. Astfel nu-1 zidesti nici peacela si te înrăiesti si pe tine.

85. Mărturisind ispita care ti-a venit de a lua din cele chivernisiteale Bisericii, sau ale mînăstirii, vei căpăta de la duhovnic întărire sărespingi ispita.

72. Extras din Cuv, IV etic, op. cit., p. 12. Pentru sfîntul Simeonvirtutea nu este o simplă pasivitate, ci o punere în ordine a miscărilorsufletesti si trupesti, pentru buna folosire a lor în favoarea deprinderiiunei virtuti. Prin aceasta spiritualitatea crestină se deosebeste net de ceabudistă. Nemiscarea puterilor trupesti si sufletesti poate apartine firiislăbite, sau dezamăgite de pe urma dezordinii pătimase a miscărilor lor.Căci slăbirea sau dezamăgirea pot apărea în creatură, care n-are de lasine fiinta, ci e din nimic Si ca atare înaintează cînd rămîne de sine sprenimic. Dar punerea în rînduială a miscărilor firii e un efort care Învingeînclinarea miscărilor firii spre trîndăvia dezordinii si spre nimic.

73. Extras din aceeasi cuvîntare. Ibidem.

74. Extras din aceeasi cuvîntare, op. cit., p. 14. Oontinuînd ideea dincapitolul anterior, sfîntul Simeon spune că dorirea bunătătilor vesnice emai mult decît nedorirea plăcerilor pămîntesti. Virtutea e o dorire pozitivă a bunătătilor vesnice si prin aceasta depăseste o fire ajunsă la nemiscare prin vointa de a nu răspunde răului cu rău, sau prin dezabuzaresi slăbire. Ea e un efort de ridicare a firii la cele mai presus de fire. Nu se cere desfiintarea dorintei ca putere a firii, ci îndreptarea si întărirea ei spre cele continuu mai înalte.

75. Cuv. IV etic, op. cit., p. 12. Se face aici o deosebire analoagăcu cea din cele două capete anterioare, între pesimismul celor ce s-auscîrbit, prin dezamăgiri sau prin cinismul patimilor, de slava de la oameni, si între cei ce doresc, într-un elan pozitiv, slava curată de la Dumnezeu cei infinit. Aici se crede în Dumnezeu cel personal, acolo e unfel de panteism, odată ce persoana omenească se topeste în esenta universală. Aici se crede într-un Dumnezeu personal, Căruia credinciosul vreasă-I placă, si în a plăcea lui Dumnezeu constă slava dorită de la El,care este totodată o depăsire a egoismului.

76. Cuv. etic. cit., op. cit., p. 14. Aceeasi idee ca în cele trei capeteanterioare. Dar aci sfîntul Simeon dă si o explicare proprie a deosebiriiîntre lipsa unei patimi si posesiunea unei virtuti contrare: lipsa uneipatimi poate proveni din angajarea intensă în alte patimi.

97. Linistea este ceva pozitiv, este o bucurie. Nelucrarea e neacti-vitate si nu iradiază din ea putere, ci îndeamnă la pasivitate si deci latristete. Poti să fii activ în liniste si poti să fii neactiv fără să ai liniste.Căci lipsa de miscare e contrară firii.

98. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Poti să taci în afară si în suflet săn-ai liniste.

99. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Deci mai presus de fuga exterioarădin lume, e cea care mîntuieste, sau înstrăinarea interioară de ceea cee rău în ea.

100. Extras din Cuv. etic. cit., op. cit., p. 18. Cel nepătimitor nu mai emiscat de nici un răspuns contrar la răul dusmanului, ci-4 copleseste si-1desfiintează cu neclintirea în iubire.

100. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 16. Acestia umblă mult, însăumblă în întuneric si nu reusesc să iasă din el.

101. A umbla în întuneric neînaintînd spre scopul firesc al vietiinoastre, înseamnă a nu umbla pe drum, căci orice drum duce undeva,duce la un scop.

102. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 18. Acestia si-au făcut propriilelor planuri, nu urmăresc planurile lui Dumnezeu.

103. Trupul lui a devenit transparent ca o oglindă prin care celduhovnicesc se vede pe sine si vede pe Dumnezeu.4 - Filocalia