1. Lacrimile fac ochii curati si de aceea capabili să vadă esentatainică a lucrurilor si pe Dumnezeu prin ele.

2. Starea aceasta de mare înduiosare si bucurie pentru DumnezeuÎsi găseste o expresie nu numai în lacrimi, ci si în ritmul unei melodii.

3. Avem aci sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplatie a luiDumnezeu, atinsă pe treptele înalte ale curătiei si nepătimirii. Cel cetrăieste desăvîrsit în Dumnezeu, văzîndu-L cu mintea, nu mai simtenici trebuintă de pocăintă, căci uită pînă si de starea sa, fiind iesit întregîn Dumnezeu pe Care-L vede.

4. Adevărata teologie e nu numai vorbirea despre Dumnezeu, cidialog cu Dumnezeu, simtire puternică si responsabilă a prezentei Lui personale si revendicatoare.

3. Se afirmă aci caracterul apofatic, sau mai presus de cunoastereal cunoasterii lui Dumnezeu, conform lui Dionisie Areopagitul si sfîntuluiGrigorie de Nisa.

4. Extras din Cateheza XXVIII; op. cit., p. 158-160, unde e înlegătură cu cap. I, ed. cit., p. 51-52.

5. Există o simtire mai presus de simtire. Sufletul nu se află peacea treaptă într-o insensibilitate. Ea e o sensibilitate spirituală si aredrept cauză lucrarea Sfîntului Duh. Dar e lucrătoare si prin simturiletrupului, cum a fost cazul cu apostolii pe Tabor.

6. Sfîntul Simeon Noul Teolog se dovedeste în tot scrisul lui unteolog al simtirii mai presus de simtire. Dar această simtire nu-i un sentiment pur, ci un contact total al fiintei noastre, sensibilizată de Duhul,cu Dumnezeu.

7. Acela vede si aude în toate cuvîntul lui Dumnezeu.

6. Nu aude nici un cuvînt ca stînd de sine, sau ca răsunînd desine, ci fiecare cuvînt este identificat pentru el cu Cuvîntul lui Dumnezeu.

7. Extras din Cateheza cit., ibidem. Numai prin faptul că auzimîn mod real Cuvîntul lui Dumnezeu, ca un cuvînt căruia trebuie să-i răspundem, auzim real toate cuvintele Lui prin lucruri si prin oameni, cape niste cuvinte care ne scot din izolarea si egoismul nostru si trebuiesă le răspundem. Propriu-zis în toate cuvintele e un singur Cuvînt personal Care ni se comunică, ne revendică si simtim că trebuie să-I răspundem prin viata, prin faptele noastre.

100. Sfîntul Grigorie de Nazianz, Cuv. 38, 11 ; P.G. 36, 324-A. Omula fost făcut ca subiect cunoscător si văzător al celor cunoscute si văzute,într-o legătură ontologică cu ele, cum e Logosul divin cu ratiunile Sale,care prin creatie devin ratiunile lucrurilor.

101. Extras din Cateheza cit., op. cit., p. 160-162. Sfîntul Simeonvorbeste si de niste simturi sau de o sensibilitate a sufletului, care s-atocit prin cădere. Cine aude si vede prin ele, cunoaste "puterea" realitătiispirituale, nu numai întelesul ei, pentru că prin ele se pune în legăturăcu acea realitate si ea, fiind personală, iradiază putere din ea.

10. Acest capitol corespunde cu cap. 59 din Filocalia greacă, Sftn-tul Simeon care a fost "spătarul cubicular" la curtea împăratului Vasile IIfoloseste des imagini de la curtea împărătească. El socoteste harul energiei necreate ce izvorăste din Hristos, ca o haină a Iui Hristos, în caree îmbrăcat, sau ca pe Hristos însusi, dacă Hristos este în energia ce iradiază din El.

11. Desi Dumnezeu este nevăzut, simtirea prezentei Lui este atîtde puternică, încît sfîntul Simeon declară că se simte ca în fata Lui.

12. A se observa cum sfîntul Simeon aseamănă cu un ocean chiarnumai slava lui Dumnezeu ; de fiinta lui Dumnezeu nici nu îndrăznestesă vorbească.

13. Contemplarea luminii dumnezeiesti nu e despărtită, pentrusfîntul Simeon, de împărtăsirea de ea, potrivit învătăturii lui despre simturile sufletesti prin care omul duhovnicesc intră în contact cu realitateadumnezeiască, asa cum intră orice om prin simturile trupului în contact culumea materială.

14. De la capitolul 11 pînă la capitolul 19 inclusiv e redată ideeasfîntului Grigorie de Nissa : "Aceasta este a vedea cu adevărat pe Dumnezeu : a nu afla niciodată o saturare a dorintei ...căci nu se va socotivreodată că se poate îmbrătisa firea nevăzută" (Despre viata lui Moise,în P.G. 44, col. 404). Dar sfîntul Simeon pune în relief si ideea scumpălui, că cel ajuns în oceanul dumnezeiesc nu mai vede nimic în afară deel, dar în el vede toate. Proprie lui este si imaginea oceanului si a apelor.

15. Deci nu-si pierde constiinta identitătii sale.

16. Stiinta si cunostinta implică posesia partială a realitătii, sautransformarea ei la starea de obiect, ceea ce înseamnă delimitarea ei.

17. E simplitatea de ocean a dumnezeirii, în care se cuprind rădăcinile transcendente ale tuturor într-un chip nediferentiat, iar ea însăsica izvor al lor, e infinit mai mult decît toate.

18. Se redă aci o idee a sfîntului Maxim Mărturisitorul care zice:"In nemărginire se odihneste toată miscarea celor ce se miscă în modnatural, pentru faptul că nu există în ea nici o distantă sau interval, ne-avînd deci unde, cum si spre ce să se miste, întrucît are pe Dumnezeu,Care hotărniceste chiar si nemărginirea, Care hotărniceste toată miscarea,ca sfîrsit în calitate de cauză" {Ambigua, în P.G., 91, 1217). Dar sfîntulSimeon foloseste copios imaginea luminii si dă acestei imagini un caracteremotional.

111. Sfîntul Simeon identifică întunericul dumnezeiesc al lui DionisieAreopagitul cu lumina dumnezeiască. De altfel însusi Dionisie întelegeaprin întunericul de pe Sinai "preamulta lumină". Ajunsă aci mintearămîne cu o miscare receptivă, nu creatoare, cu o miscare stabilă înacelasi sens, nu cu o miscare ce trece de la un lucru la altul.

112. Precum se conciliază întunericul cu preamulta lumină, asa seconciliază mintea golită de gînduri cu starea ei de contemplare si degustare a bunătătilor dumnezeiesti. Căci în oceanul dumnezeiesc cel simplusînt toate.

113. Si unde e viata vesnică, e si viata sufletului omenesc.

114. Identificarea stabilitătii cu miscarea sufletului ajuns în Dumnezeu o făcuse si sfîntul Grigorie de Nissa (Despre viata lui Moise, P.G.44, 405-C) si sfîntul Maxim Mărturisitorul {Ambigua, P.G. 91, 1221).

115. Mintea devine prin lumina dumnezeiască altfel decît e prinnatura ei, de aceea îsi devine ei însăsi un mister neînteles.

21. E bucuria de darurile primite fără osteneală, fără efort, darcare le întrec pe toate cele dobîndite prin efort.

22. Extras din sfîrsitul Cuv. X etic; Traites theol..., tom. II, p. 336.E o învătătură scumpă sfîntului Simeon că bunurile dumnezeiesti se posedă în chip constient. De fapt dacă nu avem constiinta lor, nici nula avem.

23. E vorba de auzirea cu sufletul, adică cu un simt al sufletului.

119. Acesta e omul.

120. Sfîntul Simeon nu putea să nu sufere influenta timpului său, înmulte privinte care nu tin propriu-zis de credinta crestină. Făcînd abstractie de ideea celor patru elemente componente ale lumii materiale, ideeproprie timpului său, el se mai resimte si de întelegerea simplistă a aceluitimp în privinta unirii dintre trup si suflet. Astăzi ne dăm seama detaina cu mult mai complexă a acestei uniri. De altfel însusi sfîntulSimeon dă dovadă că e constient de dificultatea problemei cînd adaugăpe de o parte simtirea si suflarea la cele patru componente ale trupului,iar pe de alta declară că prin ele se uneste sufletul cu trupul. Sensibilitatea si suflarea sînt marea taină a existentei umane. Apartin ele materiei ? Apartin sufletului î E greu de a le atribui unuia sau altuia înmod separat. In sensibilitate se întîlnesc sufletul si trupul.

24. Fără îndoială, desi fiecare soare luminează în mod direct partea omului corespunzătoare lui, totusi lumina Soarelui spiritual se reflectădin suflet si asupra trupului, iar lumina soarelui văzut produce bucuriesi sufletului. Căci omul, desi e din două părti, e totusi unul. în om serealizează unirea între cele două lumi. Aceasta o va spune sfîntul Simeonîn capetele următoare.

25. Soarele spiritual dă putere sufletelor să vorbească, întrucîtvorbindu-le el însusi le miscă la răspuns. El e Subiectul suprem, carese adresează subiectelor făcute după chipul Lui. El e Cuvîntul cuvîntător,de unde pornesc toate cuvintele de chemare si din care-si iau miscareade răspuns toate cuvintele de răspuns ale subiectelor create. Aceastăconvorbire leagă subiectele create de Dumnezeu si luminează toate creaturile în acelasi timp.

1. Aceste trei ultime capete au intrat în prefata "Stoglavei", colectie de hotărîri ale Sinodului din 1551 de la Moscova. A se vedea laE. Duchesne, Le Stoglav et Ies cents chapîlres, Paris, 1920, p. 4-5. DupăJ. Darrouzes, Chapîtres theologiques etc, p. 79.

2. Sfîntul Maxim spune: "Dumnezeu este începutul, mijlocul sisfîrsitul celor ce sînt" (Cap. gnostice I, 5), dar si că : "Dumnezeu nu eslepentru Sine, pe cît e cu putintă să stim noi, nici început, nici mijloc,nici sfîrsit" (II, 2). Hristos însă s-a făcut prin întrupare începutul, mijlocul si sfîrsitul vietii noastre celei noi.

3. Sfînta Treime, ca diversitate de Persoane în unitatea fiintei, seface principiu de mentinere a unitătii tuturor în diversitate.

3. Acelasi Dumnezeu, fiind si în cele din urmă, le face si peacestea ca pe cele dintîi. Din faptul că Dumnezeu sau Hristos e si încele din urmă, sfîntul Simeon scoate concluzia că în fond si cele din urmăsînt cele dintîi si invers.

4. Sobornicitatea Bisericii îsi are temeiul în faptul că în fiecare credincios este Acelasi Hristos, deci în fiecare credincios sînt toti credinciosii.

5. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacă.

6. Faptul că lumina dumnezeiască trece prin îngeri la sfinti, nu-ilasă pe sfinti mai prejos de îngeri. Căci lumina dumnezeiască trecînd dela îngeri la sfinti nu se împutinează, ci li se împărtăseste acestora întreagă. Trecerea aceasta nu face decît să înfăptuiască legătura între îngeri si sfinti.

5. Trecerea luminii de la îngeri la sfinti e ca trecerea pildei siputerii de sfintenie de la sfintii dinainte la cei de după ei. Aceasta e otraditie vie, care asigură unitatea între generatii. Acelasi Hristos e încei dintîi si în cei din urmă, făcîndu-i pe cei dintîi ca pe cei din urmăsi pe cei din urmă ca pe cei dintîi. Sfîntul Simeon dă revărsării luminii dela îngeri la sfinti si de la sfintii dinainte la cei de după ei un sens detraditie.

6. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacă. Patimile rup lantultraditiei vii a sfintilor, care constituie un fel de coloană vertebrală aTraditiei vii a Bisericii.

7. Cine rupe legătura cu sfintui cu care e în legătură nemijlocitărupe prin aceasta legătura cu toti sfintii de mai înainte. Prin el se vaintroduce o întrerupere în lantul traditiei, cu grele urmări pentru Hristos.Pentru mentinerea traditiei se cere smerenie si iubire fată de înaintasi,precum ruperea traditiei e pricinuită de mîndrie si de lipsa de iubire.

10. Viata duhovnicească e împletită din contraste, ca si viata înpăcat. Plăcerea păcatului e însotită de chinul părerii de rău. întristareapentru păcat care merge pînă la plîns, naste bucuria, căci ea pune începutul vietii celei noi.

11. Cu acest capitol începe un sir de capete de aplicare pilduitoare a unui discernămînt subtil al unor stări sufletesti, care pot aveadiferite continuturi, cu toată aparenta de identitate.

135. începătorii trebuie să pună deosebită rîvnă în dezlipirea lăuntrică de grijile lumesti. După ce au progresat, au dobîndit această dezlipire, chiar dacă sînt între lucruri.

17. Aceasta e metoda de a satisface cerintele strict necesare alevietii, fără a aluneca spre păcat. Asa a făcut Hristos.

18. Corespunde cap. 64 din Filocalia greacă. Acela va evita însăsăvîrsirea păcatului, chiar dacă i se porunceste.

19. El nu se va lăsa convins de argumentele celor ce voiesc să-iusureze frica de chinurile vesnice si durerea pentru ele. Dacă filozofulgerman Heidegger socoteste că existenta fiintei omenesti e frămîntatăpermanent de grijă, în spiritualitatea crestină existenta este stăpînită defrica de chinurile vesnice.

20. Corespunde cap. 65 din Filocalia greacă.5 -Ś Filocalia

140. Corespunde cap. 66 din Filocalia greacă. Se accentuează aci unmare paradox : durerea naste bucurie ; călăul fricii duce la viată. Pentrucă acestea sensibilizează si întăresc spiritul, nu-1 lasă în somnolentă siîn lipsa de tărie. în aceasta stă faptul că prin cruce se ajunge la viată.

141. Corespunde cap. 67 din Filocalia greacă. Izvorul lacrimilor seface izvor de lumină. Se vede prin lacrimile acestora lumina din ei. Celce nu poate plînge pentru păcat rămîne încruntat si întunecat.

22. Este extazul, în care omul a plecat de la sine, absorbit delumina si de focul Duhului Sfînt. Acesta face trupul transparent si fierbinte pentru că si sufletul e fierbinte. El e focul entuziasmului curat.

23. Un alt paradox: din răcoarea lacrimilor se aprinde focul unuisi mai mare dor de Dumnezeu. Si invers.

24. Aceasta e o stare de deplină transparentă spirituală prin DuhulSfînt si prin întărirea la culme a spiritului omenesc.

25. Corespunde cap. 68 din Filocalia greacă. Sfîntul Simeon descrieaci o stare de extaz din cele trăite de el.

24. Prin lacrimi, inima înmuind Snvîrtosarea ei se deschide Duhului.

25. Corespunde cap. 69 din Filocalia greacă.

27. Corespunde cap. 70 din Filocalia greacă.

28. Corespunde cap. 71 din Filocalia greacă.

29. Cei mîndri socotesc mîndri pe oamenii duhovnicesti, pentru căacestia nu primesc să se coboare la glume si la fapte usuratice.

30. Corespunde cap. 72 din Filocalia greacă.

31. Lipsa unei singure virtuti tine inima pătată si o singură patăse simte în toate virtutile, tulburîndu-le.

30. Cap. 73 din FHocalia greacă. Singur Dumnezeu este cu adevărat curat în chip desăvîrsit si poate curati inima omului cu focul iubiriiaprins de El în inimă.

31. Darrouzes, op. cit., p. 89, dă la notă: Isaia LXII, 2. Dar înacel loc nu se află aceste cuvinte.

32. Mintea, mereu în miscare, e mai greu de stăpînit decît mădularele trupului.

33. Desigur, nu e vorba numai de un gînd teoretic la rău, ci deun oarecare gînd ispititor. Dar acest gînd, dată fiind puterea lui de influentă, numai prin prezenta lui Dumnezeu în om poate să nu mai durezeîn om.

157. De aci vedem că "lumina" de care vorbeste atît de mult sfîntulSimeon constă în curătia inimii si a privirii. Curătia aceasta o are omulnumai cu ajutorul lui Dumnezeu, sau numai venindu-i de la El. Ea eacolo unde nu se intercalează nici un alt gînd între om si Dumnezeu.Inima curată e acolo unde s-au dezrădăcinat chiar gîndurile rele dinsuflet.

158. Prin această afirmare sfîntul Simeon risipeste orice răstălmăcirea gîndirii sale, că ar admite o despărtire a mintii de simturi în lucrareaei. Spiritul transfigurează lucrarea simturilor, nu se dispensează de ea.Dar nici lucrarea simturilor nu poate fi cugetată fără spirit. Omul e unitate de suflet si trup în actele, în gîndurile si în sentimentele sale. Darsfîntul Simeon spune si mai mult: omul care nu mai are nici un gînd răuîn sine îsi înaltă si simturile la "cer", adică vede si prin ele luminadumnezeiască, sau taine spirituale mai presus de lucrurile pămîntesti.Căci aceste taine se văd totusi prin lume sau prin trup devenite transparente. Aceasta pentru că simturile lui au devenit apte pentru aceste taineSi sînt coplesite de minte si prin mintea lui de lucrarea Duhului Sfînt.Mintea si simturile au devenit în acest caz o unitate cunoscătoare peun plan mai înalt. Omul cunoaste ca o fiintă totală realitătile superioare.

159. Inima curată face transparent pe om sie însusi. Pînă ce inimae pătată, omul nu se poate cunoaste pe sine însusi pentru că nu-si estetransparent nici siesi, cum nu este nici altora. Se interpune între el sisinea sa indefinită preocuparea de altceva inferior si mărginit. Inimacurată e profunzimea abisală a omului, redescoperită. Căci nu se maiinterpune nici un gînd despre vreun obiect limitat între el si aceastăprofunzime. Omul se cunoaste acum ca ceea ce este el propriu-zis înindefinitul lui, care, întrucît e deosebit într-o anumită privintă de indefinitul altor oameni, e totusi definit într-un anumit fel. Dar profunzimeaabisală credinciosul nu si-o poate descoperi decît cînd ea se deschide înprofunzimea infinită a lui Dumnezeu în care subzistă.

160. Sufletul, detasat de diferite gînduri limitate conforme obiectelorlor, se vede pe sine deosebit de gîndurile trecătoare, deci nemuritor.

Aceasta e una cu trezirea la adevărata constiintă de sine. Dar aceasta se iveste împreună cu constiinta de Dumnezeu. El se trezeste la constiinta nemuririi sale, întrucît îsi cunoaste persistenta sa iată de gindu-rile trecătoare. Acest suflet se bucură de învierea sa înainte de învierea trupului, prin lucrare, prin putere, prin experientă si prin adevăr. Văzînd pe Dumnezeu, încetează lucrarea lui cugetătoare trecătoare, rămînînd cu lucrarea lui netrecătoare, căci Dumnezeu e mai presus de cugetarea care face efortul de a defini si pune în legătură obiectele variate si definite si prin aceasta recurge la niste categorii mai prejos de cugetarea mintii îndreptată neschimbat spre Dumnezeu cel Infinit si spre sinea sa indefinită.

161. Aceasta nu înseamnă că nu pot conlucra unii cu altii în lucrurile necesare vietii pămîntesti. Mai mult chiar, de aci se vede că pentru sfîntul Simeon nepărtăsîa celor curati cu lumea înseamnă numai nepri-mirea cuvintelor, gîndurilor si faptelor rele din ea. Dar ei tocmai prinaceasta pot lucra la curătirea si la ridicarea celor din lume. Deci poate exista, în vederea acestui scop, o legătură a lor cu ceilalti oameni. Ba sfîntul Simeon o cere aceasta în alte locuri cu toată puterea.

44. Asa cum sfîntul Simeon identifică curătia cu lumina, tot asaidentifică necurătia poftelor si a patimilor, cu întunericul. Cea dintii dăputinta vederii lui Dumnezeu, cea din urmă nu.

45. Cap. 74, Filocalia greacă.

47. Cap. 75. Filocalia greacă. Pocăinta nu are hotar. Căci mereuputem înainta în cele bune, părîndu-ne rău de nedesăvîrsirea dinainte.

48. Cap. 76, Filocalia greacă. "Intru cunostintă", înseamnă în chipconstient, simtit. Frumusetea lui Hristos este pe de o parte neapropiată,căci nu poate fi cuprinsă, pe de alta e simtită. E cunostintă si nestiintă.Chiar subiectul semenului, pe de o parte îl sesizăm, pe de alta ne rămînetranscendent si de nedefinit.

49. Cap. 77, Filocalia greacă.

50. Cap. 78, Filocalia greacă. Poruncile împlinite se înscriu în fiintanoastră, virtutile îsi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o primălumină de sus în fiinta noastră, producînd o primă transparentă a eipentru Dumnezeu si o primă unire a ei cu El. Duhul este inelul lui Hristos, legătura începătoare cu Hristos.

50. Cap. 79, Filocalia greacă.

51. Cap. 80, Filocalia greacă. Odată arvuna primită, nu trebuiestat pe loc, ci trebuie înaintat, adică trebuie cultivată. Altfel are loc oadevărată cădere din dragostea fată de mire.

54. S-a rupt comuniunea lăuntrică dintre suflet si Hristos.

55. Cap. 81, Filocalia greacă. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeuiubeste pe cel ce premerge cu iubirea lui, ci pe cel ce răspunde iubiriiSale. Căci nu poate intra în inima celui ce nu si-o deschide iubirii Sale.

56. Tii iubirea cuiva, dar nu o stăpînesti, căci depinde si de libertatea aceluia.

57. Aci ti se pare că ai iubirea celuilalt, aci că n-o mai ai. Numaidupă consolidarea în ea, ai asigurarea statornică a ei.

58. Credinta, harul, stările duhovnicesti nu sînt ca niste obiectefixe si tangibile. Ele dau într-un anumit moment convingerea prezenteilor, în altul parcă nu mai sînt. Principal e ca din momentul din urmăsă nu tragi concluzia că nu va reveni momentul dintîi si să-ti faci dinaceasta o concluzie definitivă de gîndire si comportare.

56. Să o tină ca iubire activă, nu statică.

57. Cap. 82, Filocalia greacă. Să o păzească deci printr-o înaintarecu fapta si prin întărirea ei în virtuti.

58. Cap. 83, Filocalia greacă. Harul nu se mentine unde nu selucrează poruncile lui Hristos. Harul e putere activă, e iradiere, nu eceva static.

59. Cap. 84, Filocalia greacă. Materialul e nesfîrsit, în sensul, căsufletul niciodată nu sfîrseste a se desăvîrsi, dar si în sensul că el mereutrebuie să fie în lucrare. Altfel se prăbuseste în moarte, în inertie, laorice nivel ar fi ajuns. Si atunci nu mai are acoperis potrivit cu el, care constă propriu-zis din infinitatea deschisă a lui Dumnezeu.

179. Cap. 85, Filocalia greacă.

180. Important e ca afectele să fie tinute în frîu, să nu se lunecela păcat prin ele. Dulceata spirituală a vietii în Duhul Sfînt îl face peunul ca acesta să nu simtă trebuinta plăcerilor legate de satisfacereapoftelor. 181. Cap. 86, Filocalia greacă.

182. Cap. 87, Filocalia greacă.

183. Asa cum visele cu continuturi pămîntesti au legătură cu celetrăite de fapt, asa au si cele referitoare la realitătile dumnezeiesti olegătură adevărată cu ele, întrucit au fost trăite în stare de trezvie.6 - Filocali"

184. Mintea celor în care s-a sălăsluit Duhul a devenit simplă, pentru că în ea totul e armonios si concentrat în Duhul; în ea nu sînt îndoieli, sfîsieri, contraziceri, schimbări de metode si tinte fără sigurantacă sînt mai bune ca cele dinainte si că vor duce în mod neîndoielnicla succes cum n-au dus cele dinainte.

185. Cap. 88, Filocalia greacă.

67. Cap. 89, Filocalia greacă.

68. Cap. 90, Filocalia greacă. Învătătura aceasta despre mîntuireeste cu totul deosebită de învătătura apuseană a unei justificări pur juridice a omului prin echivalentul mortii lui Hristos.

69. Cap. 91, Filocalia greacă.

70. Deci sfintui Simeon admite si putinta unei vieti curate în lume.Nu depărtarea externă de lume, ci detasarea lăuntrică de ceea ce e răuIn ea, este lucrul hotărîtor.

70. Cap. 92, Filocalia greacă.

71. Această scenă e pictată pe zidul din afară al Mînăstirii Su-cevita din Bucovina.

72. Cap. 93, Filocalia greacă. Dumnezeu ne acordă o demnitate,cerîndu-ne să dăm si noi niste osteneli pentru bunătătile ce ni le va dărui.Căci voieste să ni se facă prin aceasta dator, voieste să ne dea un oarecare drept la aceste bunătăti. Nu voieste să ne încarce cu ele ca peniste obiecte pasive, ci să crestem la capacitatea de a fi purtătorii lorîn mod activ, sau de a ni le asimila ca subiecte.

193. Cap. 94, Filocalia greacă. 194. Cap. 95, Filocalia greacă.

195. Cap. 96, Filocalia greacă.

75. Deci el nu trebuie să rămînă nelucrător ca lucrurile nesimtitoare, ci să-si unească voia sa cu voia lui Dumnezeu, care aduce unadaos de mare putere voii sale. Aceasta se vede din cele spuse în continuare de sfîntul Simeon.

76. Cap. 97, Filocalia greacă. Asa cum altoiul face un singur pomcu tulpina în care s-a altoit, asa si harul cu firea în care s-a sădit, sauvoia lui Dumnezeu cu voia omului în care s-a imprimat, fac un singurîntreg. Căci omul îsi omoară voia sa prin voia proprie si prin aceastasi-o împlineste si întăreste în acelasi timp.

77. Cap. 98, Filocalia greacă.

199. Dumnezeu te-a făcut prieten, adică te-a ridicat la un dialog intim cu El si-ti dăruieste tot ce are si El prin aceasta.

81. Cap. 100, Filocalia gread. Oricît de mari ar fi lucrurile silumea, ele sînt numai obiecte ale omului, dăruite lui de Dumnezeu, casemn al iubirii Lui. Ba Dumnezeu îi dă omului daruri si mai maxi decîtlumea: se dă pe Sine Însusi ca cel mai bun prieten. Aceasta e slavacu care cinsteste Dumnezeu pe om.

82. Fiul a slăvit pe Tatăl ca om într-un chip exemplar pentru noi.De aceea s-a făcut om. L-a slăvit renuntînd la Sine si predîndu-se Tats-lui desăvîrsit prin pătimiri si prin moarte.

83. Dacă noi slăvim pe Tatăl, cum L-a slăvit Fiul ca om, si Tatălne slăveste pe noi cum îl slăveste pe Hristos ca pe Piui Său cel vesnic,făcut om.

84. Cap. 101, Filocalia greacă.

85. Acesta e lucrul esential: să porti fără întristare cele ce ti sepricinuiesc cu scopul ca să te întristeze si să te facă prin aceasta săpăcătuiesti, dovedind că esti legat de lumea aceasta si nu ai încrederedesăvîrsită în Dumnezeu. 205. Cap. 102, Filocalia greacă.

206. Cap. 103, Filocalia greacă. In răbdare si mîngîiere e o lumină,e vederea celor mai presus de viata aceasta. Numai aceasta dă puterede răbdare si aduce mîngîiere.

207. Propriu-zis nu se poate pierde si nu trebuie pierdută, ci celce o are trebuie să se socotească ca si cînd n-ar avea-o. Să nu se mîn-drească cu ea.

85. Cap. 104, Filocalia greacă. In Dumnezeu sînt si cele învătatede el într-o armonie cu toate cele nestiute. Căci El e mai presus de toate.Iar în lumina Lui se înteleg mai bine si cele necunoscute încă.

86. Cap. 105, Filocalia greacă. Textul grec e mai dezvoltat.

209 b. Deci ei nu trebuie să se tină cu totul în afară de legătura cu ceilalti oameni. Iar acestora nu li se cere să uite stiinta lor, ci să cunoască pe Dumnezeu si să încadreze stiinta lor partială în lumina totală a lui Dumnezeu, în care sînt toate.

210. Iubirea lor va fi continuu lucrătoare si pentru acesti oameni,deci pentru toti.

87. Cap. 107, Filocalia greacă. Aceasta e singura întristare a celorce se află în fericirea fără lipsuri a petrecerii dumnezeiesti. Nici acoloei nu uită de fratii lor care-si primejduiesc viata vesnică.

88. Acestia sînt oameni cu neputintă de influentat în rău.

89. Cap. 106, Filocalia greacă.

90. Fiul lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp Fiul Omului, unin-du-se cu noi, ne face si pe noi fii ai lui Dumnezeu după har. Sălăs-luindu-se prin aceasta în lăuntrul nostru cu Duhul Său Preasfînt, pe Care

L-a primit si ca om, aduce în noi împărătia cerurilor, care e acolo unde e Duhul Sfînt.

215. Cap. 108, Filocalia greacă. Mîntuirea constă în unirea cu Dumnezeu în Hristos, nu în vreo justificare juridică.

216. Cap. 109, Filocalia greacă. Botezul ne dăruieste sau ne puneîn lucrare din nou libertatea, pentru că Hristos cu libertatea Lui fată depăcat se sălăsluieste în noi.

217. Cap. 110, Filocalia greacă. Sfîntul Simeon nu admite nici oalterare a firii omenesti prin păcat.

218. Cap. 111, Filocalia greacă. Se cere o stăruintă continuă în aface binele. Căci numai asa ne zidim casa duhovnicească. Cu o singurăpiatră nu facem casa, dar cu o singură piatră, dacă lipseste, o putemstrica, dacă nu o punem îndată la loc. In planul duhovnicesc acest lucruîl facem prin pocăintă. Iubirea nu se întretine prin fapte discontinui, ciprin fapte continui.Hristos e în toti fără exceptie. Deci pe toti trebuie să-i iubim si pretuim ca să devină sinea noastră un întreg în iubire. Dispretuirea unuia e o rană în sufletul nostru si o singură rană duce la moarte.

219. Iubirea se cere arătată în mod continuu nu numai fată deunul, ci fată de toti. Căci în toti este Hristos. A excepta pe unul de laiubire, înseamnă pe de o parte a iubi, pe de altă parte a nu iubi peAcelasi Hristos ; înseamnă a-L iubi pe El îmbrăcat într-un fel si a nu-Liubi, arătîndu-se îndată după aceea îmbrăcat alt fel. Neiubirea fată deuna din înfătisările Sale zădărniceste iubirea fată de altă înfătisare a Sa.O iubire practicată continuu fată de toti, ca fată de Acelasi Hristos, e oiubire care-i pretuieste în acelasi timp pe toti ca pe Acelasi Hristos. Avedea în toti pe Hristos, e cea mai mare fortă pentru solidaritatea umană.

220. Cap. 112, Filocalia greacă.

95. Cap. 113. Filocalia greacă.

96. Cap. 114, Filocalia greacă. Trebuie să socotim pe fiecare cape Hristos Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu, făcîndu-se ipostas alfirii noastre, s-a făcut ipostasul fundamental al tuturor oamenilor. Prinfata fiecăruia licăreste fata Aceluiasi Hristos; prin apelul adresat nouăde fiecare ne adresează apelul său Acelasi Hristos.

97. Cap. 115, Filocalia greacă.

224. Jertfa adevărată e cea în care cineva se dăruieste total. Trebuie trăită aceeasi predare totală în dăruirea tuturor bunurilor proprii,pe care a trăit-o Hristos în vărsarea sîngelui Său, în dăruirea totală avietii Sale. 225. Cap. 116, Filocalia greacă.

226. Cap. 117, Filocalia greacă. In Hristos toti putem muri duhov-niceste nouă însine, jertfindu-ne total altora.

227. Cel ce dă tot ce are dintr-odată a împlinit printr-o singurăfaptă cerinta iubirii si a jertfei totale si a înfăptuit în sine starea ei, pecare altii nu o înfăptuiesc niciodată prin faptele lor de milosteniemăruntă.

228. Cel ce-L are pe Hristos împreună-grăitor se află cu El însusiîntr-un dialog direct. Ca atare, a depăsit cuvintele Scripturii, aflîndu-seîn relatie nemijlocită cu Subiectul si cu Izvorul lor infinit mai bogatdecît toate cuvintele pe care le rosteste, sau care au fost scrise prininspiratia de la El.

229. Cap. 118, Filocalia greacă. E nu atît desăvîrsirea de la început,ci cea pe care o are în gîndirea lui Dumnezeu, care stă la originea lui.