- �Fara atentie si fara
privegherea mintii, e cu neputinta sa ne mântuim
si sa ne izbavim de diavol, care umbla racnind ca
un leu pe cine sa înghita�, cum zice Damaschin. De aceea Domnul
zicea adesea catre ucenicii Sai: �Privegheati si
va rugati, caci nu stiti �� si celelalte.
Prin aceste cuvinte El le vorbea de mai înainte tuturor despre gândul
mortii, ca sa fie gata spre o aparare bine primita,
spre cea din fapte si din luare-aminte. Fiindca dracii, cum zice
Sfântul Ilarion, sunt netrupesti si fara somn, si
toata grija o au sa se razboiasca cu noi si
sa ne piarda sufletele, prin cuvânt, lucru si gând. Iar noi
nu suntem asa. Ci uneori ne îngrijim de desfatare si de
slava trecatoare, alteori de lucrurile vietii si totdeauna
de alte multe. Si nu vrem sa ne luam nici macar o
parte din vreme, ca sa ne cercetam viata, ca din aceasta
mintea sa poata dobândi obisnuinta si sa ia
aminte fara încetare la sine însasi. Solomon zice:
�Prin mijlocul a multor curse trece�. Despre aceasta a scris Gura de
Aur, lamurind ce sunt ele, cu multa amanuntime si
cu cea mai deplina-întelepciune. Iar Domnul, vrând sa taie
toata grija, ne-a poruncit sa dispretuim chiar si
hrana si îmbracamintea, ca sa avem o singura
grija: cum sa ne mântuim, ca o caprioara de ploaie
si ca o pasare din cursa, si cum sa ajungem la
agerimea acestei vietuitoare si la zborul înalt al
pasarii, prin lipsa de griji. Si ceea ce e de mirare, e
ca Solomon fiind rege a spus acestea. Iar tatal sau a spus si
a facut la fel. Si ca pe lânga toata
luarea-aminte si multele nevointe, aflându-se întru toata
întelepciunea si virtutea, dupa atâtea daruri si
dupa aratarea lui Dumnezeu, au fost biruiti, vai, de
pacat, încât unul s-a tânguit odata de preacurvie si de
ucidere, iar celalalt a cazut în atâtea lucruri înfricosate.
Oare nu este aceasta pricina de multa tremurare si de
frica celor ce au minte, cum zice Scararul si Filimon
Ascetul? Cum ne vom înfricosa si nu vom fugi asadar de
împrastierea vietii, pentru neputinta noastra,
cei ce nu suntem nimic, ci suntem nesimtitori ca niste
dobitoace? Si cel putin de mi-as pazi, nenorocitul de
mine, firea, ca dobitoacele. Dar mai bun este câinele ca mine, si
cele urmatoare.
- Daca, deci, vrem sa ne vedem pe noi
însine în ce stare purtatoare de moarte suntem, sa fugim de
voile noastre si de lucrurile vietii, si prin fuga de toate
sa îmbratisam cu staruinta
linistea cea fericita dupa Dumnezeu, cautându-ne
fiecare sufletul în meditarea dumnezeiestilor Scripturi, fie prin
supunere desavârsita a sufletului si a trupului, fie
prin linistire, petrecerea prea laudata a îngerilor. Mai
ales sa o faca acestea cei ce sunt înca patimasi
si neînfrânati întru poftele lor mici si mari. �Sezi,
zice, în chilia ta si aceasta te va învata pe tine toate�.
Si iarasi: �Linistirea este începutul
curatirii sufletului�, cum zice marele Vasile. Iar Solomon zice
ca Dumnezeu a dat o împrastiere rea fiilor oamenilor, ca
sa se împrastie în cele desarte, ca nu cumva din lenea
patimasa si dobitoceasca sa se abata
spre cele mai rele. Dar cel ce s-a izbavit prin harul lui Dumnezeu de
amândoua prapastiile si s-a învrednicit sa se
faca monah, pe cât e cu putinta, ca o icoana a lui
Dumnezeu cel singur, prin fapta si cuvânt, cum zice marele
Dionisie, cum nu va fi dator sa fie linistit pururi si
sa fie atent cu mintea la orice fapta si sa cugete
(mediteze) neîntrerupt la Dumnezeu potrivit cu starea la care a ajuns?
Caci asa zic sfintii Parinti, Efrem si
ceilalti, catre începatori. Unul sa aiba psalmul
pe buze, altul stihuri; si altii sa fie atenti cu
mintea la psalmi si la tropare. Asa sa faca cei ce nu
s-au învrednicit înca sa ajunga la vreo contemplatie
sau cunostinta, ca sa nu se afle careva, cu totul în
afara de orice cugetare, fie ca lucreaza, fie ca e la
vreun drum, fie ca sta culcat, înainte de a adormi. Ci
deodata cu împlinirea canonului rânduit, trebuie sa-si
închida mintea într-o cugetare (meditatie) ca nu cumva
gasindu-l vrajmasul fara pomenirea lui Dumnezeu,
sa-i strecoare grozaviile lui. Acestea s-au zis catre
toti. Iar când cineva prin multe nevointe, adica prin multe
virtuti trupesti si sufletesti, a putut sa se
înalte prin harul lui Hristos la vreo lucrare duhovniceasca,
adica mintala, ca sa-si plânga sufletul sau,
trebuie sa pazeasca, cum zice Scararul, ca pe lumina
ochiului, cugetarea care poarta lacrimile dureroase, pâna ce se
retrage cu bun rost, adica din pricina înaltarii,
focul si apa. Focul este durerea inimii si credinta
fierbinte, iar apa sunt lacrimile. Dar nu tuturor s-au dat acestea, zice
marele Atanasie, ci celor ce s-au învrednicit sa vada lucrurile înfricosate
dinainte de moarte si de dupa moarte, prin pomenirea
neîncetata a lor în liniste. Cum zice Isaia: �Urechea celui ce
se linisteste aude lucruri neobisnuite�. Si
iarasi: �Linistiti-va si
cunoasteti�. Caci numai aceasta obisnuieste
sa nasca cunostinta lui Dumnezeu, putând cel mai mult
sa ajute si celor foarte patimasi si mai slabi,
prin vietuirea neîmprastiata, prin fuga de oameni
si de întâlnirile care întuneca mintea si de grijile nu
numai cele ale vietii, ci si cele fara
însemnatate si care se par nepacatoase. Cum zice
Scararul: �Un mic fir de par tulbura ochiul �� si
celelalte. Iar Sfântul Isaac: �Sa nu socotesti ca iubirea
de argint sta numai în a avea aur sau argint, ci orice lucru de care
se lipseste gândul�. Si Domnul zice: �Unde este comoara
voastra, acolo va fi si inima voastra�, fie în lucrurile
si cugetarile dumnezeiesti, fie în cele
pamântesti. De aceea tuturor li se cade sa fie
fara griji si sa se linisteasca dupa
Dumnezeu; fie în parte, ca cei din lume, cum s-a zis, ca sa vina
pe încetul la întelepciune si la cunostinta
duhovniceasca, fie în întregime, ca cei ce pot sa se
opreasca de la toate, ca sa aiba toata grija sa
placa lui Dumnezeu. Si Dumnezeu va vedea hotarârea lor
si le va darui odihna duhovniceasca si îi va face
sa ajunga sa mediteze (sa cugete) la prima vedere
(contemplatie), spre a dobândi frângerea negraita a
sufletului si a se face saraci cu duhul. Apoi îi va
înalta pe începutul la celelalte vederi, învrednicindu-i de
pazirea fericirilor, pâna ce vor ajunge la pacea gândurilor,
care este �locul lui Dumnezeu�, cum zice Sfântul Nil, luând cuvântul din
Psaltire: �Si s-a facut în pace locul Lui�.
- Iar vederile duhovnicesti, precum socotesc,
sunt opt. Sapte din ele sunt ale veacului acestuia, iar a opta este
lucrarea veacului viitor, cum zice Sfântul Isaac. (ŤSase zile le
petrecem cu lucrarea vietii acesteia, prin plinirea poruncilor; a
saptea o petrecem toata în mormânt si a opta iesind
din mormântť) Cea dintâi este cunostinta necazurilor
si a ispitelor vietii acesteia, cum zice Sfântul Dorotei,
si ea se întristeaza de toata paguba, pe care a
patimit-o firea omeneasca de la pacat. A doua este
cunoasterea greselilor noastre si a binefacerilor lui
Dumnezeu, cum zic Scararul, Isaac si multi altii
dintre Parinti. A treia este cunostinta lucrurilor
înfricosate dinainte de moarte si dupa moarte, cum se scrie
în dumnezeiestile Scripturi. A patra, întelegerea petrecerii
Domnului nostru Iisus în lumea aceasta si a lucrurilor si
cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalti sfinti Mucenici
si ale cuviosilor Parinti. A cincea este
cunostinta firii si a prefacerii lucrurilor, precum zic
sfintii Parinti Grigorie si Damaschin. A sasea
este contemplarea celor ce sunt, adica cunostinta si
întelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A saptea
este întelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A opta
este cunostinta despre Dumnezeu, asa-numita teologie. (
Iar cuviosul Nicodim Aghioritul vorbeste, de sase dulceti
duhovnicesti, pe care le gusta mintea iesita din robia
patimilor: 1. lucrarea dumnezeiestilor porunci, 2. câstigarea
faptelor bune, 3. cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, 4. cuvintele
zidirilor, 5. cuvintele iconomiei celei în trup a Domnului si 6.
privirea celor ce sunt ale lui Dumnezeu.) Acestea sunt deci cele opt
vederi. Cele dintâi trei se cuvin celui ce este înca faptuitor,
ca prin multe si amare lacrimi, sa-si poata
curata sufletul sau de toate patimile, si sa
primeasca apoi prin har pe celelalte. Iar celelalte cinci se cuvin
celui contemplativ (vazator) sau cunoscator, pentru ca
pazeste bine si împlineste neîncetat faptele
trupesti si morale, sau sufletesti, prin care se
învredniceste de simtirea vadita si
întelegatoare a acestora. Caci din cea diftâi faptuitorul
primeste începutul cunoasterii si cu cât se îngrijeste
mai mult de lucrare si mediteaza întelesurile date lui, cu
atât sporeste mai mult în ele, pâna ce ajunge la deprinderea lor
si asa se iveste de la sine în minte cealalta
cunostinta. Apoi la fel, celelalte.
- Iata prima cunostinta, prin
care se dau celui ce vrea celelalte. Asadar cel ce s-a învrednicit
sa ajunga la aceasta, e dator sa faca asa:
sa sada catre rasarit, ca odinioara
Adam, si sa cugete asa: �Sezut-a Adam atunci si a
plâns înaintea raiului desfatarii, batându-si
fata cu mâinile si zicând: �Milostive, miluieste-ma pe
mine cel cazut�. Asemenea si celalalt icos: �Vazând
Adam pe îngerul care îl împingea si închidea usa
dumnezeiestii gradini, a suspinat tare graind: �Milostive,
miluieste-ma pe mine cel cazut�. Apoi, întelegând cele
petrecute, începe astfel tânguirea, suspinând din tot sufletul.
Clatinându-si capul, zice cu durere din inima: �Vai mie,
pacatosului, ce am patimit! Vai, ce eram si ce-am
ajuns! Vai, ce-am pierdut si ce-am aflat! În locul raiului, lumea
aceasta stricacioasa; în locul lui Dumnezeu si a petrecerii
cu îngerii, pe diavolul si dracii necurati; în locul odihnei,
osteneala; în locul desfatarii si al bucuriei, necazul
si întristarea lumii; în locul pacii si al veseliei
fara sfârsit, frica si lacrimile dureroase; în locul
virtutilor si al dreptatii, nedreptatile
si pacatele; în locul întelepciunii si al
salasluirii la Dumnezeu, nestiinta si
izgonirea; în locul lipsei de grija si al slobozeniei,
viata cea înecata de griji si robia cea mai rea. Vai mie,
vai mie! Cum am fost zidit împarat si ma facui rob patimilor,
dintr-o nebunie. Vai mie, ticalosul, cum în locul vietii, mi-am
atras moartea prin neascultare! Of, of, vai mie, vai mie, ce-am
patimit nenorocitul de mine, prin lipsa de sfat. Ce voi face? Într-o
parte sunt razboaie, într-alta tulburari, aici boala si
dincolo ispita. Aici sunt primejdii, dincolo scufundari în valuri.
Aici temeri, dincolo întristari; aici patimi, dincolo pacate;
aici amaraciuni, dincolo strâmtorari. Vai mie,
pacatosul, ce voi face? Unde voi fugi? Din toate
partile sunt strâmtorat, cum zice Susana. Ce sa cer, nu
stiu. De voi cere viata, ma tem de ispitele
vietii, de schimbarile si de întâmplarile ei. Vad
îngerul, pe satan, cel ce rasarea ca un luceafar de dimineata,
ajuns si numit diavol; pe omul cel dintâi, izgonit; pe Cain, ucigas
de frate; pe Hanaan, blestemat; pe sodomiti, arsi cu foc; pe
Esau, cazut; pe israeliteni, urgisiti; pe Ghiezi si pe Iuda
Apostolul, cazuti, fiindca boleau de iubirea de argint; pe
marele proroc si împarat, plângând pentru doua pacate;
pe Solomon, cel cu atâta întelepciune, cazut; pe cel dintre cei
sapte diaconi si pe cel dintre cei patruzeci de Mucenici,
cazuti, cum zice marele Vasile: �Bucurându-se începatorul
raului, a rapit dintre cei doisprezece, pe ticalosul Iuda;
din Eden pe om; si din cei patruzeci, pe cel cazut. Pe acesta,
plângându-l acelasi, zice iarasi: �Desert la minte
si vrednic de plâns, a pierdut vietile amândoua; caci
prin foc s-a topit si la focul nestins s-a dus�. De asemenea vad
pe multi altii, carora nu este numar,
cazuti; nu numai dintre cei credinciosi, ci si
multi dintre Parinti, si dupa multe sudori. Dar
ce sunt eu, cel mai rau, mai nesimtit si mai neputincios
decât toti? Ce voi zice despre mine, odata ce Avram zice despre
sine ca e pamânt si cenusa; David, câine mort
si de soi prost, în Israil; Solomon, copil mic ce nu cunoaste
dreapta si stânga. De asemenea, cei trei tineri zic: �Rusine
si ocara ne-am facut�; Isaia proorocul: �O, ticalosul
de mine�; proorocul Avacum: �Si eu sunt mai tânar�; Apostolul:
�Sunt cei dintâi dintre pacatosi�. Iar ceilalti
toti zic ca nu sunt nimic. Deci ce voi face? Unde ma voi
ascunde de multele mele rautati? Ce voi ajunge, eu care nu
sunt nimic si care sunt mai rau decât ceea ce nu este? Caci
ceea ce nu este, nu a pacatuit si nici nu a primit
binefaceri ca mine. Vai mie, cum voi strabate cealalta vreme a
vietii mele? Sau cum voi fugi de cursele diavolului? Caci dracii
sunt fara somn si netrupesti, iar moartea e aproape
si eu neputincios. Doamne, ajuta-mi; nu lasa zidirea Ta
sa se piarda, ca Tu îmi porti grija mie,
pacatosului. �Arata-mi, Doamne, calea pe care voi merge,
caci spre Tine am ridicat sufletul meu�. �Nu ma
parasi, Doamne, Dumnezeul meu, nu sta departe de mine. Vino
aproape în ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele�. Si asa se
zdrobeste sufletul prin cuvinte ca acestea, daca mai are
putina simtire. Iar staruind el mai mult în acestea
si obisnuindu-se cu frica de Dumnezeu, începe mintea a cugeta
si a întelege cuvintele celei de a doua vederi, care sunt acestea.
- Afara de aceea de câte ori harul îi strapunge
inima, trebuie sa aiba si mai mult mintea în lacrimile de
pocainta, chiar daca a încetat gura de a cânta si
cugetarea ar fi luata în robia cea buna, cum zice Sfântul Isaac.
Caci atunci este vremea culesului, nu în vremea saditului. De
aceea trebuie sa ramâna în asemenea gânduri, ca si mai
mult sa se strapunga si sa-si dea rodul,
adica lacrimile cele dupa Dumnezeu.
�Strapungîndu-ti-se inima pâna la lacrimi printr-u cuvânt,
zice Scararul, ramâi la el�. Fiindca toata lucrarea
trupeasca, adica postul, privegherea, psalmodierea si
citirea, linistirea si celelalte, se fac pentru a se
curata mintea. Iar mintea fara plâns nu se poate
curata, ca sa se uneasca cu Dumnezeu în
rugaciunea curata, care o rapeste din toate
întelesurile si o face fara chip si
fara forma.
- Asadar când cineva a ajuns la întelesuri
bune trebuie sa ia aminte cu osârdie, ca sa ramâna în
el asemenea vederi, ca nu cumva, din lenevire sau din lipsa de
grija, sau din înaltare, sa fie parasit de
har, cum zice Sfântul Isaac: �De cresc în sufletul omului
întelesurile cele dupa Dumnezeu, care-l duc la o mai mare
strapungere si umilinta, e dator sa
multumeasca pururi si sa marturiseasca lui
Dumnezeu acest dar, fiindca s-a învrednicit sa cunoasca
unele ca acestea, socotindu-se pe sine ca este nevrednic�. Iar de
înceteaza acelea si se întuneca iarasi
întelegerea si leapada temerea si plânsul,
trebuie sa se întristeze mult si sa se smereasca pe
sine cu lucrul si cu cuvântul, fiindca l-a parasit
harul, ca sa-si cunoasca neputinta sa, sa
dobândeasca smerenie si sa se îngrijeasca de
îndreptare. Caci zice marele Vasile: �Daca nu s-ar fi lenevit
omul dinspre plânsul dupa Dumnezeu, nu i-ar lipsi lacrimile atunci
când ar vrea�. De aceea suntem datori sa cunoastem pururi
neputinta noastra si harul lui Dumnezeu si sa nu
deznadajduim orice ni s-ar întâmpla, nici sa îndraznim
ca suntem ceva. Ci mai vârtos sa nadajduim pururi la
Dumnezeu cu smerenie. Si acestea se cuvin celui ce cauta lacrimi
multe cu lucrul si cu cuvântul, fiindca Sfânta Scriptura-a
învrednicit de atâta har si n-a pazit cunostinta lui
Dumnezeu din pricina lenevirii sau a mândriei de mai înainte, de acum sau
din viitor, precum s-a zis. Iar celui ce a parasit de
bunavoie aceste daruri, adica plânsul, lacrimile si
întelesurile cele luminate, ce altceva i se cade decât numai
sa-l compatimim? Fiindca nu are lumea un mai mare nebun ca
acesta, care se învredniceste de cele ale firii, prin care avea
sa ajunga la cele mai presus de fire, adica la lacrimile
întelegerii si ale dragostei, însa prin oarecare lucruri de
nimic sau prin gânduri straine si voiri proprii, se întoarce la
nestiinta dobitoacelor, ca un câine la varsatura sa.
Cu toate acestea, daca vrea iarasi si se va
îndeletnici cu citirea dupa Dumnezeu a dumnezeiestilor Scripturi
cu luare-aminte si cu grija mortii, si-si va pazi
mintea cât va putea de gândurile desarte în rugaciune, poate
afla ceva ce a pierdut. Mai ales daca nu se supara
niciodata împotriva cuiva, chiar daca patimeste adeseori
cele mai mari rele de la acela, si nu lasa pe nimeni sa se
supere împotriva sa, ci cu toata puterea îl slujeste pe acela cu
lucrul si cu cuvântul. Atunci mintea i se veseleste si mai
vârtos, izbavita de tulburarea mâniei. Iar el capata
iscusinta ca sa nu mai uite niciodata de sufletul
sau, temându-se ca nu cumva sa fie parasit
iarasi. Astfel ramâne necazut din frica, având
pururi lacrimile pocaintei si ale plânsului, pâna ce
se va sui la cele ale dragostei si ale bucuriei, de la care se va
înalta la pacea gândurilor, cu harul lui Hristos.
- Caci zice Domnul: �Cel ce se smereste pe
sine, înalta-se-va�. Despre aceasta marturiseste
si Petru, care a parasit mrejele, si a primit cheile
cerului; asemenea si ceilalti Apostoli, dintre care fiecare,
parasind cele putine pe care le avea, a luat toata
lumea în stapânire, în veacul de acum, iar în cel viitor �cele pe
care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la
inima omului nu s-au suit�. Si nu numai Apostolilor li s-au întâmplat
acestea, ci tuturor cele ce au voit sa li se întâmple pâna astazi.
- Caci Hristos s-a ascuns în Evanghelie si
cel ce vrea sa-L afle pe El, trebuie sa vânda mai întâi
toate averile sale si sa cumpere Evanghelia, ca nu numai
sa-L poata afla pe El din citire, ci sa-L si
primeasca în sine, prin urmarea vietuirii Lui în lume.
Fiindca cel ce cauta pe Hristos, zice Sfântul Maxim, nu trebuie
sa-l caute pe El în afara, ci în sine însusi, adica
sa se faca cu trupul si cu sufletul nepacatos ca
Hristos, dupa cât e cu putinta omului si sa pazeasca
marturia constiintei cu toata puterea, ca sa
împarateasca peste toata voia sa si sa o
biruiasca prin dispretuirea ei, chiar daca e sarac
si fara slava, din punct de vedere al lumii. Pentru
ca ce folos are cel care pare ca e împarat, dar e
stapânit de mânie si de pofta în veacul acesta, iar în cel
viitor va afla munca vesnica, daca nu va voi sa
pazeasca poruncile dumnezeiesti? Dar o, ce nebunie! Cum nu
vrem sa luam, prin unele lucruri mici si vremelnice,
bunatatile mare si vesnice, ci lepadam
bunatatile si dorim cele potrivnice. Si ce este
mai neînsemnat decât un pahar cu apa rece, sau decât daruirea
unei bucati de pâine, sau decât lepadarea voii, sau a unui
mic gând, prin care ni se da Împaratia cerurilor din
harul celui ce a spus: �Iata Împaratia cerurilor
înauntrul vostru este�. �Caci nu este departe, zice Damaschin,
nici afara, ci înauntru. Voieste numai sa
biruiesti asupra patimilor si iata o ai în tine
însuti, numai pentru ca vietuiesti în chip placut
lui Dumnezeu. Iar de nu vrei, nu ai nimic�. Fiindca
Împaratia lui Dumnezeu, spun Parintii, este
vietuirea placuta lui Dumnezeu.
- Iar gândul îngeresc este completarea
nepatimasa a lucrurilor, sau cunostinta
adevarata, care este mijlocie între amândoua
prapastiile, pazind mintea si deosebind tinta cea
dreapta de cele sase curse ale diavolului, care o
înconjoara, adica de cea de sus si de cea de jos, de cea
de-a dreapta si de cea de-a stânga, de cea dinauntru si de
afara de tinta dreapta. Aceasta este cunostinta
adevarata care staruie ca un centru în mijlocul celor sase
curse. Ea se învata de la îngerii pamânteni, care s-au omorât
pe ei lumii, ca sa li se faca mintea nepatimasa,
spre a vedea lucrurile cum trebuie. Cel ce are cunostinta
aceasta, nu se urca deasupra tintei drepte, prin semetie,
socotind ca întelege ceva din proprie întelepciune; nici nu
se coboara jos prin nestiinta, fiindca n-a putut
sa ajunga desavârsirea; nici nu se abate la dreapta,
prin lepadarea si ura lucrurilor; nici la stânga, prin iubire
nesocotita sau împatimire; nici, iarasi, înauntru
de la tinta dreapta, prin nestiinta si
lenevire peste tot; nici în afara, prin multa ocupatie
si prin sârguinta nesocotita din nepasare sau
rautate. (Dreapta socoteala consta în a gasi
întelesul central al lucrurilor si în a te pastra cu
tarie în el, nelasându-te ispitit de nici o atractie
unilaterala.) Ci primeste cunostinta cu
rabdare, cu smerita cugetare si cu buna nadejde,
din credinta tare, pentru ca, cunoscând ceva din parte, sa
fie înaltat spre dragostea dumnezeiasca, iar pentru
necunoasterea întru cunostinta, sa
dobândeasca smerita cugetare, si prin nadejdea si credinta
statornica sa ajunga la tinta lucrului cautat.
Acele nici nu uraste ceva cu totul ca rau, nici nu
iubeste fara judecata, ci-l priveste pe om spre a
se minuna, cum mintea lui este icoana nehotarnicita a lui
Dumnezeu cel nevazut, desi deocamdata e hotarnicita
de trup, cum zice marele Vasile; si cum ajunge pâna la hotarele
oricarui trup, ca si Dumnezeu, Care poarta grija de lume.
Caci mintea se preface dupa forma fiecarui lucru si se
coloreaza dupa chipul lucrului cunoscut de ea. Iar când se
învredniceste sa ajunga în Dumnezeu, Cel fara
chip si înfatisare, se face si ea fara
chip si fara forma. Apoi se minuneaza cum poate
sa pastreze orice idee si cum ideile din urma nu pot
vatama pe cele din urma, ci cugetarea le tine pe
toate, ca pe o comoara, fara uitare; si când vrea
mintea, descopera prin grai cele gândite, nu numai pe cele proaspete,
ci si pe cele adunate în vistierie de demult. De asemenea se
minuneaza cum, iarasi, cuvintele iesind mereu, mintea
ramâne aceeasi, fara scadere.
- Si simplu graind, cel luminat privind
frumusetea fiecarui lucru si întrebuintarea lui,
fara patima, iubeste pe Facator. Acela ia
seama la toate cele sensibile, la fapturile de sus si de jos,
adica la cer, la soare, la luna, la stele, la nori, la ploi, la
zapada, la grindina, minunându-se cum îngheata
apa în atâta arsita, apoi la tunete, la fulgere, la vânturi
si la aer, la schimbarea acestora, la ani, la anotimpuri, la zile, la
nopti, la ceasuri, la minute, la pamânt, la mare, la vietuitoarele
fara numar, la dobitoacele cele cu patru picioare, la fiare
si târâtoare, la neamurile multe ale pasarilor, la izvoare,
la râuri, la nesfârsitele feluri ale pomilor si buruienilor, la
cele blânde si la cele salbatice. Caci în toate vede
rânduiala, buna asezare, marimile, frumusetile, întocmirea,
legatura, armonia, folosul, conglasuirea, felurimea,
desfatarea, starea, miscarea, culorile, formele, chipurile,
întoarcerea la aceleasi, ramânerea în cele stricacioase.
Si luând aminte simplu la toate fapturile cele sensibile, se
uimeste minunându-se de Ziditor, cum din cele ce nu sunt, numai cu
porunca, a adus la fiinta cele patru elemente (stihii) si
cum, prin întelepciunea lui Dumnezeu, cele ce-si sunt potrivnice
nu se pagubesc una pe alta; de asemenea, cum din acestea a facut
toate pentru noi. Si înca acestea sunt mici pe lânga
coborârea lui Hristos, cum zice Teologul, si pe lânga
bunatatile viitoare. Deci cunoscând bunatatea lui
Dumnezeu cea ascunsa în fapturi, si întelepciunea,
puterea si purtarea Lui de grija, cum Însusi a zis
catre Iov, sa privim pe urma la cea din arte, din cuvinte
si din litere, cum prin putina cerneala
neînsufletita, ne-a descoperit noua taine asa de mari
prin Sfintele Scripturi. Si e într-adevar lucru minunat, ca
Sfintii Prooroci si Apostoli au ajuns de-abia dupa
multa osteneala si dragoste catre Dumnezeu la aceste
bunatati, iar noi le aflam numai prin citire.
Caci Scripturile ne graiesc în chipul cel mai minunat, de
parc-ar fi cuvântatoare.
- S-a zis despre Sfântul Filimon, si sa
avem mintea cu totul rapita la întelesuri. Caci asa
se cuvine sa fie purtarea celor sârguinciosi: sa aiba
mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoasterea
celor inteligibile si la ceea ce e fara chip; si
iarasi, când la vreun înteles al Scripturii, când la
rugaciunea curata. Iar trupul, când la citire, când la lacrimi
pentru sine însusi sau pentru altcineva din compatimirea cea
dupa Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e
neputincios sufleteste sau trupeste. Astfel va face totdeauna
lucrurile sfintilor Îngeri, neîngrijindu-se câtusi de putin
de slava de ceva din ale lumii acesteia. Iar Dumnezeu, care l-a ales pe el
si l-a rânduit pentru convorbirea cu Sine si i-a daruit lui
petrecerea aceasta si lipsa de griji, va avea El însusi
grija de acela si-l va hrani, sufleteste si trupeste.
�Arunca, zice, grija ta asupra Domnului si El însusi te va
hrani�. Si cu cât îsi pune cineva mai mult nadejdea
într-Însul în toate cele ale sufletului si ale trupului sau, cu
atât Îl afla pe Acela mai mult purtând grija fata de
el, încât se socoteste pe sine mai jos decât toata zidirea, din
pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, aratate si
nearatate, sufletesti si trupesti. Caci fiind cu
multe dator, nu se poate mândri câtusi de putin din rusine,
cu ceva în fata binefacerilor lui Dumnezeu. Si cu cât Îi
multumeste mai mult lui Dumnezeu si se nevoieste
sa se sileasca de sine spre dragostea Lui, cu atât Dumnezeu se
apropie mai mult de el prin darurile Sale si doreste sa-l
odihneasca si sa-l faca sa pretuiasca
linistirea si neaverea mai presus decât toate
împaratiile pamântului, afara de rasplata
veacului viitor. Caci sfintii Mucenici sufereau dureri fiind
munciti de vrajmasi, dar dorul împaratiei
si dragostei lui Dumnezeu biruia durerile, si însusi faptul
de a primi putere sa biruiasca vrajmasii, îl socoteau
o mare mângâiere si îndatorire, ca s-au învrednicit sa
sufere moarte pentru Hristos. Prin aceasta adeseori ajungeau
nesimtitori. De asemenea si Sfintii Parinti,
silindu-se mult la început prin nevointe de tot felul si prin
razboaiele ce li se faceau de catre duhurile
rautatii, biruiau prin dorul si nadejdea
nepatimirii. Fiindca dupa multa osteneala, cel
fara patima ajunge fara grija, ca unul ce a
biruit patimile.
|
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H)
, Cuviosul Filaret Milostivul (792)
