| Si daca toata tinta lui este
sa placa lui Dumnezeu îl va învata Dumnezeu
Însusi voia Lui, încunostiintându-l fie prin
întelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptura. Si
daca îsi va taia voile sale pentru Acela, Însusi Acela
îl va face sa ajunga cu bucurie negraita la desavârsire,
cum nu stie el; iar vazând aceasta se minuneaza cum începe
sa izvorasca de pretutindeni bucuria si
cunostinta, si cum din tot lucrul gaseste folos.
Iar Dumnezeu va împarati în el, ca în cel ce nu mai are
voie proprie, fiindca s-a supus voii Lui celei sfinte. Si se
face ca un împarat, încât orice gândeste se
savârseste fara osteneala si
îndata de catre Dumnezeu, Cel ce are grija de dânsul.
Aceasta este credinta de care a grait Domnul: �De veti avea
credinta� si celelalte. Si pe aceasta credinta
se zidesc celelalte virtuti, dupa Apostol. De aceea
vrajmasul încearca orice mestesug ca sa
desfaca pe om de isihie (liniste) si ca sa-l faca
sa cada în ispita si sa se afle în oarecare fel
necredincios, nadajduind în puterea si în întelepciunea
sa, fie cu totul, fie în parte. Iar de sici îsi ia
vrajmasul prilej ca sa-l biruiasca si sa-l
faca rob pe el ticalosul. Dar cel ce a cunoscut acestea,
dupa ce a parasit toata desfatarea si odihna
lumii, ca pe unele ce nu sunt nimic., se grabeste spre lipsa de
griji, fie întru ascultare, având pe povatuitor în locul lui
Hristos si încredintându-i lui tot gândul, cuvântul si
fapta, ca nimic sa nu aiba al sau, fie întru liniste,
din credinta tare, fugind de toate. Si în loc de toate are
pe Hristos si El i se face lui toate, cum zic Gura de Aur
si Damaschin, în veacul de acum si în cel viitor, hranindu-l,
îmbracându-l, mângâindu-l, veselindu-l, odihnindu-l,
învatându-l, luminându-l. Si simplu graind, precum a
avut grija de ucenicii Sai, asa are si de acesta.
Caci macar ca nu are a se osteni ca aceia, dar are
credinta tare din pricina careia nu-si face
grija de sine ca ceilalti oameni. Ci de teama duhurilor, ca
Apostolii de frica iudeilor, sade în chilie, asteptând pe
Învatatorul Sau, ca prin vederea cea
adevarata, adica prin cunoasterea fapturilor Lui,
sa-l ridice duhovniceste din patima si sa-i
daruiasca pacea, ca Apostolilor, care stateau cu usile
încuiate, cum zice Sfântul Maxim.
Iar cele scrise mai înainte, la începutul
cuvântului, despre cele sapte fapte trupesti si morale,
trebuie sa le pazeasca pururi, si nici sa nu le
micsoreze prin lipsa, nici sa le mareasca prin
prisosire, daca nu cumva e vreme de razboi trupesc din pricina
careia tineretii, sau a vigorii prisositoare din pricina
careia e nevoie de o stradanie prisositoare; sau iarasi,
daca nu e nevoie din pricina neputintei, de o mica odihna.
Dar, în cazul din urma, sa nu se faca o dezlegare
deplina, caci aceasta poate vatama si pe cei
nepatimitori, cum zice Sfântul Isaac. Ci odihna sa fie dupa
trebuinta, ca o doctorie a slabiciunii, ca nu cumva luând-o
sufletul ca prilej sa slabeasca încordarea. Aceasta
slabire a încordarii apare când cineva vrea din tot sufletul
odihna. Iar odihna obisnuieste sa vatame mai ales pe
cei tineri si sanatosi. Sfintii Parinti
Vasile si Maxim spun ca pentru potolirea foamei si a setei
sunt necesare numai pâinea si apa, dar pentru sanatatea
si taria trupului s-au daruit de Dumnezeu cu iubire de
oameni si celelalte; si pentru ca nu cumva mâncându-se pururi un
singur fel, cel neputincios sa ajunga la scârbire, sunt de folos
si aceasta sa se manânce una câte una, cum s-a zis.
Caci înfrânarea totala si neînfrînarea sunt cele care aduc
neputintele. Iar înfrânarea si schimbarea mâncarurilor de
fiecare data, se fac pricinuitoare ale sanatatii,
ca sa se pastreze trupul fara placeri si
fara boala si sa fie împreuna-lucrator
spre dobândirea virtutilor. Acestea sunt pentru cei ce se nevoiesc,
precum s-a zis. Dar cei nepatimitori, adeseori nu manânca
multe zile, uitând de trup, ca Sfântul Sisoe, care dupa ce mânca
cerea sa se împartaseasca cu preacuratele Taine,
din pricina rapirii catre Dumnezeu, sau cum zice Apostolul, spre
folosul multora: �Ori de ne-am iesit din minti, lui Dumnezeu,
ori de suntem cu mintea întreaga, voua�; si cum zice Vasile
cel Mare, ca si altii oarecare despre unii. Sau când
manânca multe mâncaruri cu altii, nu le simt pe
acestea, ci se afla cu sufletul ca unii ca nu manânca
nimic. Caci mintea unora ca acestia nu este în trup, ca sa
simta odihna sau osteneala lui. Aceasta se vede la multi
Parinti si sfinti mucenici, ca si la sfântul
acela de care a scris Sfântul Nil. Acesta era un oarecare batrân pe
care, rugându-se în pustiu cu mintea, cu îngaduinta lui
Dumnezeu, spre folosul lui si al multor altora, îl luau dracii de
mâini si de picioare si-l aruncau în sus, si apoi, ca
sa nu se vatame trupul lui când cadea de la atâta
înaltime, îl primeau într-o rogojina; si aceasta o
faceau multa vreme, ca sa cerce daca se coboara
mintea lui din cer si n-au putut izbuti aceasta. Când simtea,
asadar, unul ca acesta mâncarea sau bautura sau altceva din cele
trupesti? Iar Sfântul Efrem, dupa ce a biruit cu harul lui
Hristos toate patimile trupesti si sufletesti, ca sa
nu se afle în afara de razboaiele vrajmasului si
sa fie osândit din pricina aceasta, cum socotea dintr-o smerenie
negraita, cerea sa se ia lucrul nepatimirii de la el.
Despre acesta a scris Scararul uimit, ca sunt unii dintre cei
fara patimi mai nepatimitori, ca Sirul acela, si celelalte.
Pentru aceea la tot lucrul avem trebuinta
de dreapta socoteala, ca sa judecam potrivit cu vremea
toata fapta. Caci dreapta socoteala este o lumina care
arata celui ce o are: vremea, fapta, destoinicia, taria,
cunostinta, vârsta, puterea, hotarârea sloboda, râvna,
zdrobirea, obisnuinta, nestiinta, puterea si tocmirea
trupului, sanatatea si oboseala, modul, locul, purtarea,
educatia, credinta, starea dinauntru, scopul, petrecerea,
slobozenia, stiinta, cumintenia fireasca,
sârguinta, privegherea si cele asemenea. Pe urma firea
lucrurilor, trebuinta câtimea, felurile lor, scopul lui Dumnezeu
aflator în dumnezeiestile Scripturi, întelesul
fiecarui cuvânt, ca de pilda al aceluia din Evanghelia lui Ioan:
ca au venit elinii, cautând sa vada pe Domnul, si
îndata au zis: �Sosit-a ceasul�, si celelalte, ceea ce
înseamna ca a sosit vremea de chemare a neamurilor. Caci a
început vremea patimilor. Iar aceasta o pune ca semn. Dreapta
socoteala lamureste toate acestea.
Dar nu numai aceasta, ci si scopul tâlcuirii
Parintilor. Fiindca nu lucrul care se face este ceea ce se
cauta, ci prin ce se face, zice Sfântul Nil. Iar cel ce face ceva
fara cunostinta celor spuse se osteneste poate
mult, dar nu poate izbuti nimic, cum zice marele Antonie si Sfântul
Isaac despre cei ce se nevoiesc în virtutile trupesti, dar se
lenevesc în lucrarea mintii, cu toate ca mai ales aceasta este
ceea ce se cauta. Pentru ca zice Sfântul Maxim: �Da
trupului tau lucrarea dupa putere si toata
nevointa ta întoarce-o spre minte. Caci cel ce lucreaza
trupeste, zice, uneori e biruit de lacomia pântecelui, de somnul
mult, de împrastiere si de vorbarie si prin
acestea îsi întuneca mintea. Iar alteori îsi tulbura
întelegerea prin postul prelungit, prin privegheri si prin
osteneli peste masura. Dar cel ce are grija de tine,
contempla, se roaga, cunoaste pe Dumnezeu si poate
dobândi toata virtutea�. Fiindca omul întelept se
nevoieste cu pricepere sa-si micsoreze, pe cât se
poate, micile trebuinte ale trupului, ca prin aceasta sa
ajunga sa se îngrijeasca de putine, sau sa nu
aiba grija de loc, ca sa pazeasca poruncile.
Caci zice Domnul: �Nu va îngrijiti �� si celelalte.
Fiindca în grija de multe, nici pe sine însusi nu se poate vedea
cineva. Cum poate sa vada atunci cursele vrajmasului,
gatite înainte de vreme? Caci vrajmasul nu
obisnuieste totdeauna sa faca razboiul la
aratare, cum zice Domnul. De aceea când vrea sa-l arunce pe
cineva în cele mari, îl face sa nesocoteasca întâi cele mici
si nearatate: înainte de curvie, privirea deasa si
neînfrînata; înainte de ucidere, mânia usoara; înainte de
întunecarea cugetarii, împrastierea scurta; si
înainte de aceasta iarasi, asa-zisa trebuinta neaparata
a trupului. Pentru aceea Domnul, stiind mai dinainte toate, ca unul
ce este întelepciunea Tatalui, luând înaintea uneltirilor
diavolului, porunceste oamenilor sa taie dinainte de vreme
pricinile, ca nu cumva socotind ca cele mici sunt fara
primejdie, sa cada jalnic în pacatele cele mari si
înfricosate. Si zice: �S-a zis celor de demult�, adica
celor din Lege, acestea si acestea; �Iar Eu va zic voua�.
Deci cel ce a învatat din Sfânta Evanghelie, e dator sa ia
seama la cele ce le învata Mântuitorul si sa le
faca, spre a se izbavi de cursele vrajmasului si
sa aiba poruncile în mare cinste si în buna lucrare,
caci numai cu multa întelepciune îsi poate mântui
sufletul. Caci poruncile sunt daruri ale lui Dumnezeu. Si cu
adevarat �toate darea cea buna si tot darul
desavârsit de sus este�, zice fratele Domnului. Iar Damaschin
zice: �Pune noua mijlocitoare neînfruntata pe cea care Te-a
nascut pe Tine Hristoase si cu rugaciunile ei,
daruieste-ne noua, ca un milostiv, Duh de bunatate, ce
se pogoara de la Tatal Tau�.
Caci cel ce a primit darul luarii aminte
la dumnezeiestile Scripturi, cum zic Parintii, afla
tot binele ascuns în toate Scripturile. Caci zice Domnul: �Cel
învatat în ale Împaratiei cerurilor� si
celelalte. Sau în linistea cea dupa Dumnezeu si în citirea
dumnezeiestilor Scripturi, stie ca alta fata
arata Scriptura celorlalti oameni, chiar daca par ca o
cunosc, si alta fata celui ce s-a închinat pe sine
rugaciunii neîncetate, sau are gândul tot timpul la Dumnezeu, încât
sa-l aiba în loc de rasuflare în toate, chiar daca
pentru lume este simplu si neînvatat în stiintele
omenesti, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arata mai
degraba simplitatii si smereniei, zice Scararul,
si nu ostenelilor si întelepciunii ajunsa
fara folos. Mai degraba o leapada Dumnezeu pe
aceasta, daca nu are smerenie. Caci mai bun e cel simplu la
cuvânt si nu la cunostinta, dupa Apostol.
Fiindca cunostinta duhovniceasca este un dar, iar
stiinta cuvântului este o învatatura
omeneasca ca celelalte învataturi ale lumii acesteia,
si nu ajuta la mântuirea sufletului. Aceasta se vede de la
elini. Iar citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din
cercare si spre a învata pe cei necercati. Marele
Vasile zice ca atunci când Dumnezeu afla o inima
curata de toate lucrurile si învataturile
lumesti. Îsi scrie în ea dogmele Sale ca pe o
tablita nescrisa. Iar aceasta o spun, ca sa nu
citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui Dumnezeu.
Dar daca nestiind aceasta a citit vreodata, sa se
nevoiasca degraba sa stearga amintirea lor, prin
citirea duhovniceasca a dumnezeiestilor Scripturi, mai ales a
celor ce îl ajuta la mântuirea sufletului, dupa starea la care a
ajuns. Daca este înca faptuitor, sa citeasca
vietile si cuvintele Parintilor, iar daca harul
l-a ridicat la cunostinta dumnezeiasca, sa
citeasca toate Scripturile dumnezeiesti. Prin aceasta va putea,
dupa Apostol, �sa surpe toata înaltarea ce se
ridica împotriva cunoasterii lui Dumnezeu si sa
pedepseasca toata neascultarea si nesupunerea�, prin
faptuire si prin cunoasterea adevarata a
poruncilor dumnezeiesti si a dogmelor lui Hristos. În afara
de acestea sa nu citeasca nimic. Caci ce
trebuinta este sa ia duh necurat în loc de Duh Sfânt?
Fiindca în cuvântul cu care se îndeletniceste cineva, vrea
sa aiba duhul acelui cuvânt; si ca lucrul nu i se pare
greu, ca celor cercati. Sa se faca deci citirea cea
dupa Dumnezeu, ca sa nu rataceasca mintea, pentru
ca ea este începutud mântuirii. Caci Solomon zice ca
vrajmasul uraste sunetul adeveririi. Adica
ratacirea gândului este începutul pacatuirii, cum zice
Sfântul Isaac. Iar cel ce vrea sa fuga de aceasta cu
desavârsire, se cade sa petreaca mult în chilie.
Si daca este supus trândaviei, sa lucreze putin,
ca si cel nepatimitor si cunoscator, spre folosul
altora si spre ajutorul celor neputinciosi. Fiindca
asa faceau si parintii cei mari din
pogoramînt, asemanându-se cu cei patimasi, de dragul
cugetarii smerite, ca unii ce puteau sa aiba pretutindeni
pe Dumnezeu în ei, atât când se îndeletniceau cu contemplatia în
Dumnezeu, cât si în lucrul mâinilor si în târg, cum zice marele
Vasile catre cei desavârsiti, ca si în
multime de norod, ca unii ce sunt totdeauna numai în ei
însisi si în Dumnezeu. Iar cel ce nu a ajuns înca
aici, ci vrea sa-si ia ramas bun de la trândavie, e
dator sa lepede de la sine toata vorbirea de prisos si
somnul peste trebuinta, si sa o lase pe aceasta
(privegherea) sa-i topeasca trupul si sufletul, pâna
ce, saturându-se trândavia se va departa, vazându-i
rabdarea în gândirea neîncetata cea dupa Dumnezeu, în
citire si în rugaciunea curata. Caci tot
razboinicu-l, vazându-se pe sine ca poate sa
izbândeasca ceva, ramâne razboindu-se, iar de nu, se
retrage, fie de tot, fie pentru o vreme. De aceea, cel ce vrea sa
biruiasca pe cei ce-l razboiesc, e dator sa aiba
toata rabdarea. Iar �cel ce rabda pâna la
sfârsit, se va mântui�. �Drept este, zice Apostolul, sa dea
necaz celor ce ne întristeaza pe noi, iar noua celor
necajiti, usurare�.
Ma minunez de întelepciunea
Facatorului de bine, cum lucrurile cele mai trebuincioase pot fi
aflate usor de toti, ca aerul, focul, apa si pamântul.
Dar nu numai acestea, ci si cele care pot sa mântuiasca
sufletul, le-a facut mai usor de dobândit decât celelalte
lucruri. Iar cele ce-i aduc pietre, mai greu. Astfel, saracia
mântuieste mai multe suflete, iar bogatia se face
piedica celor multi; si cea dintâi o poate afla oricine,
cealalta însa nu ne este la îndemâna. Pe urma ocara,
smerenia, rabdarea, ascultarea, supunerea, înfrânarea, postul,
privegherea, taierea voii proprii, neputinta trupeasca,
multumirea pentru toate acestea, ispitele, pagubirile, lipsa
celor trebuincioase, lipsa celor dulci, golatatea,
îndelunga-rabdare, si, simplu, toate lucrurile care se fac
pentru Dumnezeu, sunt fara piedica si nimeni nu se
lupta pentru ele, ci mai degraba le lasa celor ce le aleg
sa le aiba, fie ca vin asupra-le cu voia sau
fara voia lor. Iar celor ce duc spre pieire sunt greu de aflat,
ca bogatia, slava, fala, semetia, stapânirea, puterea,
neînfrânarea, multa mâncare, somnul mult, împlinirea voii proprii,
sanatatea si taria trupului, viata fara
necazuri, câstigurile, împlinirea tuturor poftelor dupa cele
placute, hainele si acoperamintele multe si de mare
pret si cele asemenea, pentru care e mare lupta si anevoie
se afla si trecator le e folosul si mult e necazul si
putina bucuria. Fiindca celor ce le au si celor ce nu
le au, dar poftesc sa le aiba, le pricinuiesc tot felul de
necazuri, cu toate ca nu este nici una rea, ci e rea numai folosirea
lor cum s-a zis.
Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeu, darul
deosebirii din multa smerita cugetare, e dator sa
pazeasca acest dar cu toata puterea, ca sa nu
faca nicidecum ceva fara drept socoteala. Ca nu cumva
aflându-se în cunostinta, sa greseasca din
neglijenta si sa-si pricinuiasca siesi
o mai mare osânda. Iar cel ce n-a luat darul acesta, înca e
dator sa nu alearga nici în gând sau cuvânt sau lucru
fara întrebare, credinta tare si rugaciune
curata, fara care nu poate sa ajunga în chip
nemincinos la dreapta socoteala. Caci aceasta se naste din
smerita cugetare. Iar ea naste în cel ce o are, puterea de a
stravedea, cum zice Moise si Scararul, încât cel ce o are,
prevede uneltirile ascunse ale vrajmasului si reteaza
pricinile lor înainte de vreme, cum zice David: �Si a vazut
ochiul meu întru vrajmasii mei�. Semnele darului deosebirii
sunt: a cunoaste în chip nemincinos cele bune si cele contrare;
pe urma a sti voia dumnezeiasca în toate cele întreprinse.
Iar a puterii de a stravedea: a-si cunoaste cineva
greselile sale înainte de a porni la fapta, si cele ce se
fac de draci prin furarea atentiei; apoi si tainele cele ascunse
în dumnezeiestile Scripturi si în fapturile sensibile. Dar
si maica acestora, smerenia, are un semn, cum s-a zis mai înainte
despre ea. Si ce se cunoaste din aceasta? Daca este cineva
smerit cu cugetul, trebuie sa aiba toata virtutea si
sa creada ca este cu adevarat mai prejos decât
toata faptura, ca unul ce datoreaza mai mult. Iar de nu are
simtirea aceasta, însasi aceasta este dovada, ca e mai
rau decât toata faptura, chiar daca s-ar parea
ca are petrecere întocmai ca Îngerii. Fiindca îngerul
adevarat nu a putut sa placa Facatorului
fara smerenie, macar ca avea atâtea virtuti
si întelepciune. Deci ce are sa spuna cel ce-si închipuie
ca este înger, fara smerenie, care e pricina tuturor
bunatatilor celor sunt si vor fi? Din ea se naste
darul deosebirii care lumineaza sfârsiturile si
fara de care sunt întunecoase. Caci ea se si zice
lumina înaintea oricarui cuvânt si fapta, ca
vazând celelalte, sa ne minunam. Dar ne minunam
si de Dumnezeu, cum în ziua cea dintâi si doamna celorlalte, a
facut întâi lumina, ca cele ce se vor face dupa ea, sa nu
ramâna nevazute, ca si cum n-ar fi, zice Damaschin.
Asadar lumina, precum s-a zis mai înainte, este darul deosebirii. Iar
cel mai trebuincios din toate darurile, este puterea stravederii,
nascuta din ea. Caci ce este mai trebuincios decât a vedea
cineva cum vrea sa-l fure dracii si a-si pazi sufletul
cu ajutorul harului. Dar mai trebuincioasa iarasi decât
toate lucrarile este curatia constiintei, zice
Sfântul Isaac si sfintenia trupului, �fara de care
nimeni nu va vedea pe Domnul�, cum zice Apostolul.
Dar nu trebuie sa deznadajduim,
daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Rau este ca ai
pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe
Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta?
Oare nu poate sa mântuiasca sufletul tau Cel ce a
facut pentru tine lumea cea atât de mare, pe care tu o vezi? Iar de
zici ca mai degraba si aceasta îmi este spre osânda,
precum si pogorârea Lui, pocaieste-te si-ti va
primi pocainta ta, ca si pe cea a fiului risipitor si
a pacatoasei. Daca însa nici aceasta nu o poti
si gresesti din obisnuinta, chiar în cele ce
nu vrei, ai smerenie ca vamesul, si-ti va ajunge tie
spre mântuire. Caci cel ce pacatuieste fara
puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste, neaparat
se va socoti pe sine mai prejos decât toata zidirea si nu va
îndrazni sa osândeasca sau sa ocarasca pe
vreun om, ci mai degraba se minuneaza de iubirea de oameni a lui
Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de
Facatorul de bine si poate avea si alte
bunatati. Acesta, macar ca se supune diavolului
întru a pacatui, dar iarasi, de frica lui Dumnezeu,
nu-l asculta pe vrajmas, care-l împinge sa
deznadajduiasca si prin aceasta este parte a lui
Dumnezeu, având recunostinta, multumire, rabdare,
frica de Dumnezeu, nejudecând pe altii, si prin aceasta
nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte. Sfântul Ioan
Gura de Aur zice despre gheena ca ne este
binefacatoare aproape mai mult decât împaratia
cerurilor, fiindca prin ea multi intra în
împaratie, iar prin împaratie putini,
dar aceasta datorita iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintâi îi
alunga cu frica, cea de a doua îi îmbratiseaza,
si prin amândoua ne mântuim cu harul lui Hristos. Caci
precum cei razboiti de multe patimi sufletesti si
trupesti, daca le rabda si nu renunta la
libertate, din negrija, nici cu deznadajduiesc, se
încununeaza, asa si cel ce a aflat nepatimirea cu
eliberarea si usurarea ei, cade degraba, daca nu
da pururi multumita, prin aceea ca nu judeca pe
nimeni. Iar daca îndrazneste sa faca aceasta,
arata ca foloseste cu puterea, bogatia pentru
sine, zice Sfântul Maxim. Si precum cel înca patimas
si nepartas de lumina cunostintei se afla în
mare primejdie, daca are stapânire peste vreunii, zice
Damaschin, asa si cel ce a luat nepatimire de la Dumnezeu
si cunostinta duhovniceasca, daca nu
foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu
foloseste celui neputincios, ca alergarea la liniste, nici celui
patimas si fara cunostinta, ca
supunerea în ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-si
cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie;
si nimic nu e mai rau, ca a nu le cunoaste pe acestea.
Iar când cineva este bolnav, atunci trebuie sa
fie cu si mai multa luare-aminte la marturia
constiintei, ca sa-si slobozeasca sufletul de
toata osânda, ca nu cumva ajungându-l sfârsitul vietii,
sa se caiasca în desert si sa se
tânguiasca vesnic. Deci cel ce nu poate sa rabde pentru
Hristos moartea sensibila, ca Acela, trebuie sa o rabde
macar pe cea duhovniceasca, prin libera alegere. Si va avea
despre ea marturia constiintei, prin aceea ca nu s-a
supus dracilor ce-l razboiesc, sau voilor acelora, ci i-a biruit pe
el. Caci asa au facut si Sfintii mucenici si
cuviosii Parinti: cei dintâi au mucenicit sensibil, cei de
al doilea au rabdat duhovniceste. Deci cel ce s-a silit
putin, a biruit pe vrajmasi, iar cel ce s-a lenevit
putin, s-a întunecat si s-a pierdut.
Nimic nu obisnuieste, zice marele Vasile,
sa întunece cugetarea asa de mult, ca rautatea; nici
sa aduca o durere mai napraznica sufletului, ca gândul
mortii; nici sa pricinuiasca sporirea nevazuta,
ca ocarârea de sine si taierea voilor proprii; sau
pierderea nevazuta, ca parerea de sine si
placerea de sine. Nimic nu pricinuieste departarea lui
Dumnezeu si pedepsirea omului credincios cum o face cârtirea; nici nu
duce asa de usor la pacatuire, ca zapaceala
si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de
repede la dobândirea virtutii, ca singuratatea si adunarea
mintii; nici la recunostinta si multumire,
ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la rautatile
noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor cu
lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca
mântuire fara voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurta
catre nepatimire si întelepciunea Duhului cum e calea
împarateasca, ce se tine departe în toate, atât de
ceea ce e prea mult, cât si de ceea ce e prea putin. Si nu
este alta virtute care sa poata cuprinde voia
dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea
oricarui gând si oricarei voiri proprii.
Si precum mare prapastie este
necunoasterea Scripturilor, cum zice Sfântul Epifanie, la fel si
mai mare rau este neascultarea întru cunostinta. Mai
mare este facerea de bine pe seama unui suflet prin cuvânt sau
rugaciune, precum mai mare lucru este când cineva rabda pe
aproapele, ca sa nu fie necajit cel care-l
nedreptateste, ci sa i se linisteasca voia
în vremea tulburarii sale, cum zice Sfântul Doroftei. Prin aceasta
face mila cu sufletul lui, purtându-i povara, si se roaga
pentru el, dorindu-i mântuirea si orice alt bine trupesc si
sufletesc. Aceasta este rabdarea cea curata a raului, care
ne curata sufletul si-l ridica spre Dumnezeu. Fiindca
slujirea omului e mai mare decât orice lucrare si virtute. Caci
nu este ceva mai mare între virtuti si mai desavârsit
ca dragostea aproapelui. Iar semnul acesteia e nu numai sa tii
un lucru de care are lipsa altul, ci sa rabzi moartea pentru el,
cu bucurie, dupa porunca Domnului si sa socotesti
aceasta ca o datorie. Si pe drept cuvânt. Caci suntem datori sa
iubim pe aproapele pâna la moarte, nu numai pentru dreptul firii, ci
si pentru preacinstitul sânge varsat pentru noi al lui Hristos,
care ne-a poruncit aceasta. Nu fii iubitor de tine, zice Sfântul Maxim
si vei fi iubitor de Dumnezeu; nu-ti fii placut tie,
si vei iubitor de frate.
Cel ce vrea, zice, sa afle voia
dumnezeiasca, trebuie sa moara lumii întregi si voilor
sale întru toate. De aceea, nici un lucru îndoielnic nu trebuie sa-l
faca cineva, sau sa-l hotarasca ca bun, afara de
cazul ca nu poate sa traiasca sau sa se
mântuiasca fara el. Sa întrebe pe cei încercati,
sau sa-si câstige asigurarea din credinta cea tare
si din rugaciune, înainte de a fi ajuns la desavârsita
nepatimire, care face mintea nebiruita si
nemiscata în tot drumul bun. În felul acesta înclestarea
poate fi mare, dar omul ramâne nevatamat. Caci
�puterea mea întru neputinta se desavârseste�,
zice Domnul. Iar Apostolul: �Când sunt slab, atunci sunt tare�. Caci
a fi cineva nerazboit, nu e bine. Fiindca dracii se
departeaza adeseori, zice Scararul, pentru multe pricini,
parasindu-l pe monah, fie pentru a-i întinde curse, fie pentru
a-i stârni parerea de sine, sau înaltarea, sau vreun alt
rau, cu care se multumesc, stiind ca acestea pot
sa umple locul celorlalte patimi.
Asadar, toti crestinii suntem datori
sa multumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: �Pentru toate
multumiti�. De la aceasta ajungem la alt cuvânt al Apostolului,
care zice: �Neîncetat va rugati�, adica sa avem
pomenirea lui Dumnezeu în toata vremea, locul si lucrul. Pentru
ca orice ar face cineva, e dator sa aiba pomenirea Celui ce
a facut lucrul acela. De pilda, tu cel dintre noi când vezi
lumina, nu uita pe Cel ce ti-a daruit-o; când vezi cerul si
pamântul, marea si toate cele ce sunt, da lauda
si slava Cerului ce le-a facut; când îmbraci o haina,
cunoaste al cui e darul si mareste pe Cel ce
poarta grija de viata ta. Si simplu, orice
miscare sa-ti fie prilej pentru slava lui Dumnezeu si
iata te rogi neîncetat, si prin aceasta sufletul se �bucura
totdeauna�, dupa Apostol. Caci pomenirea lui Dumnezeu îl
veseleste pe el, zice Sfântul Doroftei, aducând marturie
cuvântul lui David: �Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit�.
Si nu numai în acestea, dar si când îl
momesc dracii cu vreun gând de mândrie, ca sa-l înalte,
sa-si aduca aminte de lucrurile de rusine, vorbite de
el mai înainte, si va surpa acest gând si va veni la smerenie.
Iar când iarasi îl momesc cu ceva de rusine,
aducându-si aminte de acel gând de mândrie, sa-l înlature.
Deci sa le înlature unul prin altul, cu ajutorul harului, prin
aducere-aminte, ca sa nu vina niciodata nici la
descurajarea pentru cele de rusine, nici la nebunie, pentru
parerea de sine. Ci când îi vor înalta vrajmasii
mintea, sa fuga la smerenie, si când îl vor smeri, sa
si-o înalte prin nadejdea la Dumnezeu, ca niciodata
sa nu cada tulburându-se, nici sa nu
deznadajduiasca înfricosându-se pâna la cea mai
de pe urma rasuflare. Aceasta este marea lucrare a monahului,
cum zice Patericul. Când vrajmasii aduc înainte pe aceasta, el
scoate înainte la cealalta; si când aceia aduc pe cealalta,
el scoate la aratare pe aceasta, cunoscând ca nimic nu
ramâne în viata aceasta cu totul neschimbat, ci �cel ce
rabda pâna la sfârsit se va mântui�.
Dar pe cei drepti nu-i atinge nici una din
cele doua primejdii, deoarece iubesc cu bucurie cele ce ni se par
noua neplacute, si aflându-se ca un mijloc de câstig,
îmbratiseaza încercarile si ramân
neraniti de ele. Caci nu cel ce a primit o
sageata si n-a fost ranit obisnuieste
sa moara, ci cel ce a primit o rana de moarte de la ea,
acela s-a pierdut. Sau a vatamat pe Iov rana, si nu mai
degraba l-a încununat? Sau i-a înspaimântat pe Apostoli si
pe mucenici vreodata? Se bucurau, zice, ca s-au învrednicit
sa fie batjocoriti pentru numele Lui. Cu cât e razboit
biruitorul mai mult, cu cât se încununeaza mai mult, si de aceea
are multa bucurie când aude glas de trâmbita. Unul ca
acesta nu se înspaimânta de ea, ca de una ce-i vesteste
moartea, ci mai degraba se veseleste ca de una ce-i prezice
împartasirea cununilor.
Nimic nu obisnuieste sa
pregateasca mai fara osteneala biruinta ca
buna cu credinta tare, nici înfrângerea nu obisnuieste
sa o aduca ceva atât de usor ca iubirea de sine si ca
frica din necredinta. De asemenea, nimic nu
calauzeste spre barbatie, ca sârguinta
si ca experienta lucrurilor, nici spre subtirimea
gândurilor, ca citirea în liniste. Nimic nu pricinuieste uitarea
ca starea degeaba; nici nu duce asa de repede la iertarea
pacatelor ca netinerea în minte a raului. Nimic nu
pricinuieste stergerea greselilor ca pocainta
si taierea raului; nici sporirea mai grabnica a sufletului
ca taierea voilor si cugetarilor proprii. Nu e lucru mai
bun, ca acela de a te arunca pe tine înaintea lui Dumnezeu ziua si
noaptea, si a-L ruga sa se faca voia Lui întru toate; nici
mai rau, ca a iubi libertatea si ratacirea sufletului
sau a trupului.
De aceea suntem datori sa
învatam cu lucrul virtutile si nu numai cu
cuvântul, ca prin deprinderea cu ele, sa se pazeasca
amintirea binelui. Caci: �Nu este, zice Apostolul,
Împaratia lui Dumnezeu în cuvânt, ci în putere�.
Fiindca cel ce cauta cu lucrul, acela vede paguba si
câstigul în lucrul cu care se îndeletniceste, zice Sfântul
Isaac, si acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a patit
adeseori si l-a învatat cu cercarea. Pentru ca sunt,
zice, lucruri bune la aratare, dar ascund o paguba destul de însemnata;
si sunt altele rele la aratare, dar cuprind în ele cel mai mare
câstig. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de încredere, ca
sa dea un sfat celor ce-l cauta, ci numai acela care a luat de
la Dumnezeu darul deosebirii si a dobândit din staruirea în
nevointa, o minte stravazatoare, cum zice Sfântul
Maxim. Iar acesta trebuie sa fie cu multa smerenie si
sa nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le ofer de
bunavoie, si-l întreaba nesilit, si învata
dupa rânduiala. Sa faca asa, pentru ca prin
smerenie si prin întrebarea de bunavoie a celui ce
întreaba, sa se întipareasca cuvântul în sufletul
celui ce-l aude, si sa încalzeasca din
credinta, vazând pe sfatuitor, bun, asemenea sfatuitorului
aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul: �Dumnezeu tare,
biruitor� � si celelalte, adica asemenea Domnului nostru Iisus
Hristos. Caci Acesta a zis catre cel ce-l chema: �Cine M-a pus
pe Mine judecator si împartitor peste voi?�.
Macar ca zice altadata: �Toata judecata a dat-o
Tatal, Fiului�. Prin aceasta ne-a aratat, ca în toate, si
în privinta aceasta este calea mântuirii, prin sfânta Lui smerenie.
El nu sileste pe nimeni, ci zice: �Daca vrea cineva sa
vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze
Mie�; adica sa nu-si faca despre sine nici o
grija, ci precum Eu fac si rabd moartea sensibila si
de bunavoie pentru toti, asa si acela sa-Mi
urmeze cu lucrul si cu cuvântul ca Apostolii si mucenici, iar de
nu sa rabde macar moartea voii sale proprii. Iar catre
bogatul acela zice: �De voiesti sa fii desavârsit,
mergi, vinde-ti averile �� si celelalte. Despre acesta zice
Sfântul Vasile, ca a mintit zicând ca a pazit
poruncile. Caci daca le-ar fi pazit, nu ar fi avut averi
multe, odata ce Legea spune mai întâi de toate: �Sa iubesti
pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau�. Caci zicând:
�din tot sufletul tau�, nu a lasat pe cel iubeste pe
Dumnezeu sa iubeasca si altceva, pentru care
întristându-se, sa ramâna în robia lui. Si
iarasi zice: �Sa iubesti pe aproapele tau�,
adica pe orice om, �ca pe tine însuti�. Dar cum
pazeste aceasta porunca, daca în vreme ce
multi altii sunt lipsiti de hrana zilnica, el are
averi multe si aceasta cu împatimire? Caci daca le-ar
avea ca Avraam, Iov si ceilalti drepti, ca averi ale lui
Dumnezeu, nu s-ar fi departat întristându-se. De asemenea si
Gura de Aur zice: �A crezut ca cele zise lui de catre
Domnul sunt adevarate, pentru aceea s-a si departat
întristându-se; dar n-a avut putere sa le împlineasca. Ca
multi sunt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere
sa împlineasca cele scrise�.
Caci cel ce vrea sa îndrume sau sa
dea vreun sfat cuiva sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice
Scararul, e dator mai întâi sa se curateasca de
patimi, ca sa cunoasca în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu
si starea celui ce cere de la el cuvânt. Fiindca nu tuturor li
se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinta este
poate aceeasi. Pe urma sa se încredinteze de la cel ce
cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si
suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si
cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la
aceasta, sau dimpotriva îl sileste fara alta
trebuinta spre a se preface ca e dornic sa auda
un sfat. Sa se încredinteze de aceasta, ca nu cumva sa
cada amândoi în minciuna si vorbarie, în viclesug
si în alte multe. În acest caz, unul e silit de cel ce-l
învata, zice-se, pe el, sa spuna lucruri pe care nu le
voieste si minte cu nerusinare si se preface ca
vrea sa faca binele. Iar celalalt linguseste cu
viclesug pe cel pe care-l învata, ca sa afle cele
ascunse în cugetul lui, punând în miscare orice mestesug
si cât mai multa vorba. Din vorba multa însa, cum
zice Solomon, nu lipseste pacatul. De asemenea si marele
Vasile a scris care sunt pacatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu
ca sa ne oprim de s sfatui pe cei ce vin la noi supusi
si cu credinta tare, mai ales când suntem
nepatimitori, ci ca sa nu învatam cu înfumurare,
din slava desarta, pe cei ce nu vor sa asculte cu
lucrul si din credinta fierbinte, cum o facem când suntem
înca patimasi. Nici sa nu facem aceasta ca niste
stapâni, ci cum ziceau Parintii: Fara întrebare
de la frati, nu trebuie sa graiasca cineva, de dragul
folosului, ca binele sa se faca din hotarâre libera.
Caci Apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapânesc peste
turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar catre Sfântul
Timotei zice Apostolul: �Trebuie ca mai întâi plugarul sa se
împartaseasca din roade�; prin aceasta cere ca cele ca
vrea sa le învete cineva, sa le împlineasca întâi el
însusi. Sau iarasi: �Nimeni sa nu
dispretuiasca tineretea ta�, adica sa nu faci
nimic ca un tânar, ci sa fii ca un desavârsit în
Hristos. Asemenea si în Pateric se zice ca fara
întrebare de la frati, nu graiau Parintii pentru
mântuirea sufletului, ci socoteau aceasta graire
desarta. Si pe drept cuvânt. Caci noi ne pomenim dând
drumul cuvântului, prin aceea ca ne închipuim ca avem o
cunostinta mai presus de altii. Si de fapt cu cât
suntem mai vinovati, cu atât socotim ca avem mai multa
slobozenie. Pe când sfintii, cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu
atât se tin pe ei mai pacatosi, zice Sfântul Dorotei.
Caci fiind coplesiti de cunostinta despre
Dumnezeu, ca unii ce s-au împartasit de ea, simt ca nu
mai stiu ce sa spuna.
Dar fiindca ne-am învrednicit sa
aflam de la sfinti scopul acestei lucruri, sa
învatam si scopul fiecarei parti a
acestui cuvânt, de la început. Scopul acesta mai întâi sa spunem
numele cartilor si ale sfintilor, ca sa ne aducem
aminte totdeauna de cuvintele lor, spre râvnirea vietii lor, cum zice
marele Vasile, si spre cunostinta celor
nestiutori, ca cel ce cunoaste acestea, sa-si
aduca aminte, iar cel ce nu le cunoaste, sa vina la
cercetarea cartii care le cuprinde; caci numirea dupa
loc a sfântului si a cartii lui serveste la o mai
deasa aducere-aminte. Pe urma sa pomenim prin putine
cuvinte faptele si învataturile fiecaruia, spre a
întelege cele ce urmeaza din fiecare zicere a dumnezeiestii
Scripturi, sau lamurirea si sfatul cel bun al
Învatatorului. Fiindca fiecare zice: �ca nu sunt
ale mele cele spuse, ci ale dumnezeiestilor Scripturi�. Prin aceasta,
cunoscând negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu, ne minunam
cum prin hârtie si cerneala, ne-a pregatit mântuirea
sufletelor noastre si ne-a daruit atâtea carti si
dascali ai învataturii celei drepte; si cum eu,
neînvatatul si trândavul, m-am învrednicit sa
strabat atâtea carti, neavând nici o carte a mea, sau
altceva peste tot, si fiind strain si lipsit totdeauna
si de aceea petrecând întru toata linistirea si lipsa
de griji cu toata bucuria trupeasca. Iar daca am lasat
unele fara nume, aceasta este din negrija mea, si ca
sa nu se lungeasca cuvântul. Iar întrebarile si
dezlegarile lucrurilor de obste s-au aratat pentru
cunostinta si pentru multumire catre Cel ce
a daruit sfintilor nostri Parinti
cunostinta si patrunderea, si prin ei noua
nevrednicilor, precum si spre mustrarea noastra, a celor
neputinciosi si nestiutori. S-a vorbit si despre
dreptii ce s-au mântuit odinioara întru multa
bogatie si în mijlocul oamenilor pacatosi
si necredinciosi, macar ca erau oameni de aceeasi
fire ca si la noi, care nu vrem sa ajungem la masura
desavârsirii, desi am luat o mai mare cercare si
cunostinta a binelui si a raului, ca unii ce am
învatat din viata lor si ne-am învrednicit de un mai
mare har si de atâta cunostinta a Scripturilor. S-au
înfatisat apoi datoriile noastre ale monahilor, spre a
cunoaste ca ne putem mântui pretutindeni, daca
parasim voile noastre. Fiindca de nu vom face asa, nu
vom putea avea odihna, precum nu putem avea cunostinta
voilor dumnezeiesti si împlinirea lor.
Iar troparele scrise mai înainte, s-au adus pentru
întelegerea acestora si a altor scripturi, si ca îndemn
spre strapungerea inimii celor ce au mintea neputincioasa, cum
zice Scararul. Caci cântarea, zice marele Vasile, atrage cugetul
omului spre ceea ce vrea, fie spre plâns, fie spre dor, fie spre
întristare, fie spre veselie.
De aceea e dator mai întâi ca cineva sa
dobândeasca nepatimirea, prin fuga de lucruri si de oameni
nefolositori si numai dupa aceea, când o cere vremea, sa
povatuiasca pe altii si sa chiverniseasca
lucruri fara osânda si fara
vatamare, în urma deprinderii întru neîmpatimire,
odata ce a ajuns la desavârsita lipsa de patimi; dar
numai daca a primit de la Dumnezeu o chemare, zice Damaschin, ca
Moise, Samuil si ceilalti prooroci si sfinti Apostoli,
spre mântuirea celor multi. Chiar si atunci sa nu
primeasca usor, ca Moise, Avacum, Grigorie, Cuvântatorul de
Dumnezeu si altii, si cum a zis Sfântul Prohor despre
Sfântul Ioan, ca nu voia sa paraseasca
linistea lui scumpa, macar ca avea datoria ca Apostol
sa propovaduiasca, nu sa vietuiasca în
liniste. Dar nu îmbratisa linistea ca un
patimas, acest preanepatimitor, sa nu fie, ci ca unul
ce nu voia sa se desparta de preadulcea liniste. Altii
iarasi, fiind nepatimitori, din smerita cugetare, au fugit
în pustiurile cele mai dinauntru, temându-se de tulburare. De
pilda, marele Sisoe, chemat fiind de ucenicul sau la
odihna, nu a ascultat, ci a zis: �Unde nu sunt oameni, acolo vom
merge�, macar ca ajunsese la atâta nepatimire încât se
facuse rob al dragostei dumnezeiesti si ajunse
nesimtitor din pricina aceasta, nestiind de mâncase sau nu. Dar
simplu graind, toti îsi taiau voile lor întru
toata linistea, încât, fiind înca ucenici, erau
rânduiti unii de învatatorul lor sa învete
pe altii, sa primeasca gânduri si sa
stapâneasca peste altii, fie prin artilerie, fie prin
staretie, primind printr-o simtire a mintii pecetea de
la Duhul Sfânt, prin pogorârea Lui, asemenea sfintilor Apostoli
si cei dinainte de ei, Aaron, Melchisedec si ceilalti. Dar
cel ce încearca sa paseasca cu îndrazneala
la o astfel de treapta, se osândeste, zice Damaschin. Caci
daca cei ce ocupa cu îndrazneala, fara
firman împaratesc, dregatoriile, au sa sufere cea mai
mare osânda, cu cât mai mult se vor osândi cei ce cuteaza
sa le ocupe pe ale lui Dumnezeu, fara porunca Lui? Si
mai ales daca îsi închipuie din nestiinta si
parere de sine, ca aceasta îndeletnicire
înfricosatoare este fara osânda, sau socot
sa o foloseasca pentru cinstea si odihna lor si nu mai
degraba sa se apropie de ea ca de adâncul smereniei si de
moartea pentru cei supusi si pentru vrajmasi, când
vremea o cere. Caci asa au facut sfintii Apostoli,
învatându-i pe altii; si aceasta, fiind
nepatimitori si întelepti în chip covârsitor. Iar
daca nici macar aceasta nu o cunoastem, ca suntem
neputinciosi si nedestoinici, la ce sa mai si
graim? Caci parerea de sine si nestiinta fac
orbi pe cei ce nu vor sa vada nicidecum neputinta si
nestiinta lor.
|
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H)
, Cuviosul Filaret Milostivul (792)
