Bine aţi venit Гость!
Vineri, 07.05.2021, 18:36
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Sarbatorile Bisericii Ortodoxe

Petru Damaschin Scrieri Alese (continuare).
26.04.2012, 17:56
  • Si daca toata tinta lui este sa placa lui Dumnezeu îl va învata Dumnezeu Însusi voia Lui, încunostiintându-l fie prin întelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptura. Si daca îsi va taia voile sale pentru Acela, Însusi Acela îl va face sa ajunga cu bucurie negraita la desavârsire, cum nu stie el; iar vazând aceasta se minuneaza cum începe sa izvorasca de pretutindeni bucuria si cunostinta, si cum din tot lucrul gaseste folos. Iar Dumnezeu va împarati în el, ca în cel ce nu mai are voie proprie, fiindca s-a supus voii Lui celei sfinte. Si se face ca un împarat, încât orice gândeste se savârseste fara osteneala si îndata de catre Dumnezeu, Cel ce are grija de dânsul. Aceasta este credinta de care a grait Domnul: �De veti avea credinta� si celelalte. Si pe aceasta credinta se zidesc celelalte virtuti, dupa Apostol. De aceea vrajmasul încearca orice mestesug ca sa desfaca pe om de isihie (liniste) si ca sa-l faca sa cada în ispita si sa se afle în oarecare fel necredincios, nadajduind în puterea si în întelepciunea sa, fie cu totul, fie în parte. Iar de sici îsi ia vrajmasul prilej ca sa-l biruiasca si sa-l faca rob pe el ticalosul. Dar cel ce a cunoscut acestea, dupa ce a parasit toata desfatarea si odihna lumii, ca pe unele ce nu sunt nimic., se grabeste spre lipsa de griji, fie întru ascultare, având pe povatuitor în locul lui Hristos si încredintându-i lui tot gândul, cuvântul si fapta, ca nimic sa nu aiba al sau, fie întru liniste, din credinta tare, fugind de toate. Si în loc de toate are pe Hristos si El i se face lui toate, cum zic Gura de Aur si Damaschin, în veacul de acum si în cel viitor, hranindu-l, îmbracându-l, mângâindu-l, veselindu-l, odihnindu-l, învatându-l, luminându-l. Si simplu graind, precum a avut grija de ucenicii Sai, asa are si de acesta. Caci macar ca nu are a se osteni ca aceia, dar are credinta tare din pricina  careia nu-si face grija de sine ca ceilalti oameni. Ci de teama duhurilor, ca Apostolii de frica iudeilor, sade în chilie, asteptând pe Învatatorul Sau, ca prin vederea cea adevarata, adica prin cunoasterea fapturilor Lui, sa-l ridice duhovniceste din patima si sa-i daruiasca pacea, ca Apostolilor, care stateau cu usile încuiate, cum zice Sfântul Maxim.
  • Iar cele scrise mai înainte, la începutul cuvântului, despre cele sapte fapte trupesti si morale, trebuie sa le pazeasca pururi, si nici sa nu le micsoreze prin lipsa, nici sa le mareasca prin prisosire, daca nu cumva e vreme de razboi trupesc din pricina careia tineretii, sau a vigorii prisositoare din pricina careia e nevoie de o stradanie prisositoare; sau iarasi, daca nu e nevoie din pricina neputintei, de o mica odihna. Dar, în cazul din urma, sa nu se faca o dezlegare deplina, caci aceasta poate vatama si pe cei nepatimitori, cum zice Sfântul Isaac. Ci odihna sa fie dupa trebuinta, ca o doctorie a slabiciunii, ca nu cumva luând-o sufletul ca prilej sa slabeasca încordarea. Aceasta slabire a încordarii apare când cineva vrea din tot sufletul odihna. Iar odihna obisnuieste sa vatame mai ales pe cei tineri si sanatosi. Sfintii Parinti Vasile si Maxim spun ca pentru potolirea foamei si a setei sunt necesare numai pâinea si apa, dar pentru sanatatea si taria trupului s-au daruit de Dumnezeu cu iubire de oameni si celelalte; si pentru ca nu cumva mâncându-se pururi un singur fel, cel neputincios sa ajunga la scârbire, sunt de folos si aceasta sa se manânce una câte una, cum s-a zis. Caci înfrânarea totala si neînfrînarea sunt cele care aduc neputintele. Iar înfrânarea si schimbarea mâncarurilor de fiecare data, se fac pricinuitoare ale sanatatii, ca sa se pastreze trupul fara placeri si fara boala si sa fie împreuna-lucrator spre dobândirea virtutilor. Acestea sunt pentru cei ce se nevoiesc, precum s-a zis. Dar cei nepatimitori, adeseori nu manânca multe zile, uitând de trup, ca Sfântul Sisoe, care dupa ce mânca cerea sa se împartaseasca cu preacuratele Taine, din pricina rapirii catre Dumnezeu, sau cum zice Apostolul, spre folosul multora: �Ori de ne-am iesit din minti, lui Dumnezeu, ori de suntem cu mintea întreaga, voua�; si cum zice Vasile cel Mare, ca si altii oarecare despre unii. Sau când manânca multe mâncaruri cu altii, nu le simt pe acestea, ci se afla cu sufletul ca unii ca nu manânca nimic. Caci mintea unora ca acestia nu este în trup, ca sa simta odihna sau osteneala lui. Aceasta se vede la multi Parinti si sfinti mucenici, ca si la sfântul acela de care a scris Sfântul Nil. Acesta era un oarecare batrân pe care, rugându-se în pustiu cu mintea, cu îngaduinta lui Dumnezeu, spre folosul lui si al multor altora, îl luau dracii de mâini si de picioare si-l aruncau în sus, si apoi, ca sa nu se vatame trupul lui când cadea de la atâta înaltime, îl primeau într-o rogojina; si aceasta o faceau multa vreme, ca sa cerce daca se coboara mintea lui din cer si n-au putut izbuti aceasta. Când simtea, asadar, unul ca acesta mâncarea sau bautura sau altceva din cele trupesti? Iar Sfântul Efrem, dupa ce a biruit cu harul lui Hristos toate patimile trupesti si sufletesti, ca sa nu se afle în afara de razboaiele vrajmasului si sa fie osândit din pricina aceasta, cum socotea dintr-o smerenie  negraita, cerea sa se ia lucrul nepatimirii de la el. Despre acesta a scris Scararul uimit, ca sunt unii dintre cei fara patimi mai nepatimitori, ca Sirul acela, si celelalte.
  • Pentru aceea la tot lucrul avem trebuinta de dreapta socoteala, ca sa judecam potrivit cu vremea toata fapta. Caci dreapta socoteala este o lumina care arata celui ce o are: vremea, fapta, destoinicia, taria, cunostinta, vârsta, puterea, hotarârea sloboda, râvna, zdrobirea, obisnuinta, nestiinta, puterea si tocmirea trupului, sanatatea si oboseala, modul, locul, purtarea, educatia, credinta, starea dinauntru, scopul, petrecerea, slobozenia, stiinta, cumintenia fireasca, sârguinta, privegherea si cele asemenea. Pe urma firea lucrurilor, trebuinta câtimea, felurile lor, scopul lui Dumnezeu aflator în dumnezeiestile Scripturi, întelesul fiecarui cuvânt, ca de pilda al aceluia din Evanghelia lui Ioan: ca au venit elinii, cautând sa vada pe Domnul, si îndata au zis: �Sosit-a ceasul�, si celelalte, ceea ce înseamna ca a sosit vremea de chemare a neamurilor.  Caci a început vremea patimilor. Iar aceasta o pune ca semn. Dreapta  socoteala lamureste toate acestea.
  • Dar nu numai aceasta, ci si scopul tâlcuirii Parintilor. Fiindca nu lucrul care se face este ceea ce se cauta, ci prin ce se face, zice Sfântul Nil. Iar cel ce face ceva fara cunostinta celor spuse se osteneste poate mult, dar nu poate izbuti nimic, cum zice marele Antonie si Sfântul Isaac despre cei ce se nevoiesc în virtutile trupesti, dar se lenevesc în lucrarea mintii, cu toate ca mai ales aceasta este ceea ce se cauta. Pentru ca zice Sfântul Maxim: �Da trupului tau lucrarea dupa putere si toata nevointa ta întoarce-o spre minte. Caci cel ce lucreaza trupeste, zice, uneori e biruit de lacomia pântecelui, de somnul mult, de împrastiere si de vorbarie si prin acestea îsi întuneca mintea. Iar alteori îsi tulbura întelegerea prin postul prelungit, prin privegheri si prin osteneli peste masura. Dar cel ce are grija de tine, contempla, se roaga, cunoaste pe Dumnezeu si poate dobândi toata virtutea�. Fiindca omul întelept se nevoieste cu pricepere sa-si micsoreze, pe cât se poate, micile trebuinte ale trupului, ca prin aceasta sa ajunga sa se îngrijeasca de putine, sau sa nu aiba grija de loc, ca sa pazeasca poruncile. Caci zice Domnul: �Nu va îngrijiti �� si celelalte. Fiindca în grija de multe, nici pe sine însusi nu se poate vedea cineva. Cum poate sa vada atunci cursele vrajmasului, gatite înainte de vreme? Caci vrajmasul nu obisnuieste totdeauna sa faca razboiul la aratare, cum zice Domnul. De aceea când vrea sa-l arunce pe cineva în cele mari, îl face sa nesocoteasca întâi cele mici si nearatate: înainte de curvie, privirea deasa si neînfrînata; înainte de ucidere, mânia usoara; înainte de întunecarea cugetarii, împrastierea scurta; si înainte de aceasta iarasi, asa-zisa trebuinta neaparata a trupului. Pentru aceea Domnul, stiind mai dinainte toate, ca unul ce este întelepciunea Tatalui, luând înaintea uneltirilor diavolului, porunceste oamenilor sa taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind ca cele mici sunt fara primejdie, sa cada jalnic în pacatele cele mari si înfricosate. Si zice: �S-a zis celor de demult�, adica celor din Lege, acestea si acestea; �Iar Eu va zic voua�. Deci cel ce a învatat din Sfânta Evanghelie, e dator sa ia seama la cele ce le învata Mântuitorul si sa le faca, spre a se izbavi de cursele vrajmasului si sa aiba poruncile în mare cinste si în buna lucrare, caci numai cu multa întelepciune îsi poate mântui sufletul. Caci poruncile sunt daruri ale lui Dumnezeu. Si cu adevarat �toate darea cea buna si tot darul desavârsit de sus este�, zice fratele Domnului. Iar Damaschin zice: �Pune noua mijlocitoare neînfruntata pe cea care Te-a nascut pe Tine Hristoase si cu rugaciunile ei, daruieste-ne noua, ca un milostiv, Duh de bunatate, ce se pogoara de la Tatal Tau�.
  • Caci cel ce a primit darul luarii aminte la dumnezeiestile Scripturi, cum zic Parintii, afla tot binele ascuns în toate Scripturile. Caci zice Domnul: �Cel învatat în ale Împaratiei cerurilor� si celelalte. Sau în linistea cea dupa Dumnezeu si în citirea dumnezeiestilor Scripturi, stie ca alta fata arata Scriptura celorlalti oameni, chiar daca par ca o cunosc, si alta fata celui ce s-a închinat pe sine rugaciunii neîncetate, sau are gândul tot timpul la Dumnezeu, încât sa-l aiba în loc de rasuflare în toate, chiar daca pentru lume este simplu si neînvatat în stiintele omenesti, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arata mai degraba simplitatii si smereniei, zice Scararul, si nu ostenelilor si întelepciunii ajunsa fara folos. Mai degraba o leapada Dumnezeu pe aceasta, daca nu are smerenie. Caci mai bun e cel simplu la cuvânt si nu la cunostinta, dupa Apostol. Fiindca cunostinta duhovniceasca este un dar, iar stiinta cuvântului este o învatatura omeneasca ca celelalte învataturi ale lumii acesteia, si nu ajuta la mântuirea sufletului. Aceasta se vede de la elini. Iar citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din cercare si spre a învata pe cei necercati. Marele Vasile zice ca atunci când Dumnezeu afla o inima curata de toate lucrurile si învataturile lumesti. Îsi scrie în ea dogmele Sale ca pe o tablita nescrisa. Iar aceasta o spun, ca sa nu citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui Dumnezeu. Dar daca nestiind aceasta a citit vreodata, sa se nevoiasca degraba sa stearga amintirea lor, prin citirea duhovniceasca a dumnezeiestilor Scripturi, mai ales a celor ce îl ajuta la mântuirea sufletului, dupa starea la care a ajuns. Daca este înca faptuitor, sa citeasca vietile si cuvintele Parintilor, iar daca harul l-a ridicat la cunostinta dumnezeiasca, sa citeasca toate Scripturile dumnezeiesti. Prin aceasta va putea, dupa Apostol, �sa surpe toata înaltarea ce se ridica împotriva cunoasterii lui Dumnezeu si sa pedepseasca toata neascultarea si nesupunerea�, prin faptuire si prin cunoasterea adevarata a poruncilor dumnezeiesti si a dogmelor lui Hristos. În afara de acestea sa nu citeasca nimic. Caci ce trebuinta este sa ia duh necurat în loc de Duh Sfânt? Fiindca în cuvântul cu care se îndeletniceste cineva, vrea sa aiba duhul acelui cuvânt; si ca lucrul nu i se pare greu, ca celor cercati. Sa se faca deci citirea cea dupa Dumnezeu, ca sa nu rataceasca mintea, pentru ca ea este începutud mântuirii. Caci Solomon zice ca vrajmasul uraste sunetul adeveririi. Adica ratacirea gândului este începutul pacatuirii, cum zice Sfântul Isaac. Iar cel ce vrea sa fuga de aceasta cu desavârsire, se cade sa petreaca mult în chilie. Si daca este supus trândaviei, sa lucreze putin, ca si cel nepatimitor si cunoscator, spre folosul altora si spre ajutorul celor neputinciosi. Fiindca asa faceau si parintii cei mari din pogoramînt, asemanându-se cu cei patimasi, de dragul cugetarii smerite, ca unii ce puteau sa aiba pretutindeni pe Dumnezeu în ei, atât când se îndeletniceau cu contemplatia în Dumnezeu, cât si în lucrul mâinilor si în târg, cum zice marele Vasile catre cei desavârsiti, ca si în multime de norod, ca unii ce sunt totdeauna numai în ei însisi si în Dumnezeu. Iar cel ce nu a ajuns înca aici, ci vrea sa-si ia ramas bun de la trândavie, e dator sa lepede de la sine toata vorbirea de prisos si somnul peste trebuinta, si sa o lase pe aceasta (privegherea) sa-i topeasca trupul si sufletul, pâna ce, saturându-se trândavia se va departa, vazându-i rabdarea în gândirea neîncetata cea dupa Dumnezeu, în citire si în rugaciunea curata. Caci tot razboinicu-l, vazându-se pe sine ca poate sa izbândeasca ceva, ramâne razboindu-se, iar de nu, se retrage, fie de tot, fie pentru o vreme. De aceea, cel ce vrea sa biruiasca pe cei ce-l razboiesc, e dator sa aiba toata rabdarea. Iar �cel ce rabda pâna la sfârsit, se va mântui�. �Drept este, zice Apostolul, sa dea necaz celor ce ne întristeaza pe noi, iar noua celor necajiti, usurare�.
  • Ma minunez de întelepciunea Facatorului de bine, cum lucrurile cele mai trebuincioase pot fi aflate usor de toti, ca aerul, focul, apa si pamântul. Dar nu numai acestea, ci si cele care pot sa mântuiasca sufletul, le-a facut mai usor de dobândit decât celelalte lucruri. Iar cele ce-i aduc pietre, mai greu. Astfel, saracia mântuieste mai multe suflete, iar bogatia se face piedica celor multi; si cea dintâi o poate afla oricine, cealalta însa nu ne este la îndemâna. Pe urma ocara, smerenia, rabdarea, ascultarea, supunerea, înfrânarea, postul, privegherea, taierea voii proprii, neputinta trupeasca, multumirea pentru toate acestea, ispitele, pagubirile, lipsa celor trebuincioase, lipsa celor dulci, golatatea, îndelunga-rabdare, si, simplu, toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu, sunt fara piedica si nimeni nu se lupta pentru ele, ci mai degraba le lasa celor ce le aleg sa le aiba, fie ca vin asupra-le cu voia sau fara voia lor. Iar celor ce duc spre pieire sunt greu de aflat, ca bogatia, slava, fala, semetia, stapânirea, puterea, neînfrânarea, multa mâncare, somnul mult, împlinirea voii proprii, sanatatea si taria trupului, viata fara necazuri, câstigurile, împlinirea tuturor poftelor dupa cele placute, hainele si acoperamintele multe si de mare pret si cele asemenea, pentru care e mare lupta si anevoie se afla si trecator le e folosul si mult e necazul si putina bucuria. Fiindca celor ce le au si celor ce nu le au, dar poftesc sa le aiba, le pricinuiesc tot felul de necazuri, cu toate ca nu este nici una rea, ci e rea numai folosirea lor cum s-a zis.
  • Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeu, darul deosebirii din multa smerita cugetare, e dator sa pazeasca acest dar cu toata puterea, ca sa nu faca nicidecum ceva fara drept socoteala. Ca nu cumva aflându-se în cunostinta, sa greseasca din neglijenta si sa-si pricinuiasca siesi o mai mare osânda. Iar cel ce n-a luat darul acesta, înca e dator sa nu alearga nici în gând sau cuvânt sau lucru fara întrebare, credinta tare si rugaciune curata, fara care nu poate sa ajunga în chip nemincinos la dreapta socoteala. Caci aceasta se naste din smerita cugetare. Iar ea naste în cel ce o are, puterea de a stravedea, cum zice Moise si Scararul, încât cel ce o are, prevede uneltirile ascunse ale vrajmasului si reteaza pricinile lor înainte de vreme, cum zice David: �Si a vazut ochiul meu întru vrajmasii mei�. Semnele darului deosebirii sunt: a cunoaste în chip nemincinos cele bune si cele contrare; pe urma a sti voia dumnezeiasca în toate cele întreprinse. Iar a puterii de a stravedea: a-si cunoaste cineva greselile sale înainte de a porni la fapta, si cele ce se fac de draci prin furarea atentiei; apoi si tainele cele ascunse în dumnezeiestile Scripturi si în fapturile sensibile. Dar si maica acestora, smerenia, are un semn, cum s-a zis mai înainte despre ea. Si ce se cunoaste din aceasta? Daca este cineva smerit cu cugetul, trebuie sa aiba toata virtutea si sa creada ca este cu adevarat mai prejos decât toata faptura, ca unul ce datoreaza mai mult. Iar de nu are simtirea aceasta, însasi aceasta este dovada, ca e mai rau decât toata faptura, chiar daca s-ar parea ca are petrecere întocmai ca Îngerii. Fiindca îngerul adevarat nu a putut sa placa Facatorului fara smerenie, macar ca avea atâtea virtuti si întelepciune. Deci ce are sa spuna cel ce-si închipuie ca este înger, fara smerenie, care e pricina tuturor bunatatilor celor sunt si vor fi? Din ea se naste darul deosebirii care lumineaza sfârsiturile si fara de care sunt întunecoase. Caci ea se si zice lumina înaintea oricarui cuvânt si fapta, ca vazând celelalte, sa ne minunam. Dar ne minunam si de Dumnezeu, cum în ziua cea dintâi si doamna celorlalte, a facut întâi lumina, ca cele ce se vor face dupa ea, sa nu ramâna nevazute, ca si cum n-ar fi, zice Damaschin. Asadar lumina, precum s-a zis mai înainte, este darul deosebirii. Iar cel mai trebuincios din toate darurile, este puterea stravederii, nascuta din ea. Caci ce este mai trebuincios decât a vedea cineva cum vrea sa-l fure dracii si a-si pazi sufletul cu ajutorul harului. Dar mai trebuincioasa iarasi decât toate lucrarile este curatia constiintei, zice Sfântul Isaac si sfintenia trupului, �fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul�, cum zice Apostolul.
  • Dar nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Rau este ca ai pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta? Oare nu poate sa mântuiasca sufletul tau Cel ce a facut pentru tine lumea cea atât de mare, pe care tu o vezi? Iar de zici ca mai degraba si aceasta îmi este spre osânda, precum si pogorârea Lui, pocaieste-te si-ti va primi pocainta ta, ca si pe cea a fiului risipitor si a pacatoasei. Daca însa nici aceasta nu o poti si gresesti din obisnuinta, chiar în cele ce nu vrei, ai smerenie ca vamesul, si-ti va ajunge tie spre mântuire. Caci cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste, neaparat se va socoti pe sine mai prejos decât toata zidirea si nu va îndrazni sa osândeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de Facatorul de bine si poate avea si alte bunatati. Acesta, macar ca se supune diavolului întru a pacatui, dar iarasi, de frica lui Dumnezeu, nu-l asculta pe vrajmas, care-l împinge sa deznadajduiasca si prin aceasta este parte a lui Dumnezeu, având recunostinta, multumire, rabdare, frica de Dumnezeu, nejudecând pe altii, si prin aceasta nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte. Sfântul Ioan Gura de Aur zice despre gheena ca ne este binefacatoare aproape mai mult decât împaratia cerurilor, fiindca prin ea multi intra în împaratie, iar prin împaratie putini, dar aceasta datorita iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintâi îi alunga cu frica, cea de a doua îi îmbratiseaza, si prin amândoua ne mântuim cu harul lui Hristos. Caci precum cei razboiti de multe patimi sufletesti si trupesti, daca le rabda si nu renunta la libertate, din negrija, nici cu deznadajduiesc, se încununeaza, asa si cel ce a aflat nepatimirea cu eliberarea si usurarea ei, cade degraba, daca nu da pururi multumita, prin aceea ca nu judeca pe nimeni. Iar daca îndrazneste sa faca aceasta, arata ca foloseste cu puterea, bogatia pentru sine, zice Sfântul Maxim. Si precum cel înca patimas si nepartas de lumina cunostintei se afla în mare primejdie, daca are stapânire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel ce a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca nu foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui neputincios, ca alergarea la liniste, nici celui patimas si fara cunostinta, ca supunerea în ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-si cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie; si nimic nu e mai rau, ca a nu le cunoaste pe acestea.
  • Iar când cineva este bolnav, atunci trebuie sa fie cu si mai multa luare-aminte la marturia constiintei, ca sa-si slobozeasca sufletul de toata osânda, ca nu cumva ajungându-l sfârsitul vietii, sa se caiasca în desert si sa se tânguiasca vesnic. Deci cel ce nu poate sa rabde pentru Hristos moartea sensibila, ca Acela, trebuie sa o rabde macar pe cea duhovniceasca, prin libera alegere. Si va avea despre ea marturia constiintei, prin aceea ca nu s-a supus dracilor ce-l razboiesc, sau voilor acelora, ci i-a biruit pe el. Caci asa au facut si Sfintii mucenici si cuviosii Parinti: cei dintâi au mucenicit sensibil, cei de al doilea au rabdat duhovniceste. Deci cel ce s-a silit putin, a biruit pe vrajmasi, iar cel ce s-a lenevit putin, s-a întunecat si s-a pierdut.
  • Nimic nu obisnuieste, zice marele Vasile, sa întunece cugetarea asa de mult, ca rautatea; nici sa aduca o durere mai napraznica sufletului, ca gândul mortii; nici sa pricinuiasca sporirea nevazuta, ca ocarârea de sine si taierea voilor proprii; sau pierderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine. Nimic nu pricinuieste departarea lui Dumnezeu si pedepsirea omului credincios cum o face cârtirea; nici nu duce asa de usor la pacatuire, ca zapaceala si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de repede la dobândirea virtutii, ca singuratatea si adunarea mintii; nici la recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la rautatile noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mântuire fara voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurta catre nepatimire si întelepciunea Duhului cum e calea împarateasca, ce se tine departe în toate, atât de ceea ce e prea mult, cât si de ceea ce e prea putin. Si nu este alta virtute care sa poata cuprinde voia dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea oricarui gând si oricarei voiri proprii.
  • Si precum mare prapastie este necunoasterea Scripturilor, cum zice Sfântul Epifanie, la fel si mai mare rau este neascultarea întru cunostinta. Mai mare este facerea de bine pe seama unui suflet prin cuvânt sau rugaciune, precum mai mare lucru este când cineva rabda pe aproapele, ca sa nu fie necajit cel care-l nedreptateste, ci sa i se linisteasca voia în vremea tulburarii sale, cum zice Sfântul Doroftei. Prin aceasta face mila cu sufletul lui, purtându-i povara, si se roaga pentru el, dorindu-i mântuirea si orice alt bine trupesc si sufletesc. Aceasta este rabdarea cea curata a raului, care ne curata sufletul si-l ridica spre Dumnezeu. Fiindca slujirea omului e mai mare decât orice lucrare si virtute. Caci nu este ceva mai mare între virtuti si mai desavârsit ca dragostea aproapelui. Iar semnul acesteia e nu numai sa tii un lucru de care are lipsa altul, ci sa rabzi moartea pentru el, cu bucurie, dupa porunca Domnului si sa socotesti aceasta ca o datorie. Si pe drept cuvânt. Caci suntem datori sa iubim pe aproapele pâna la moarte, nu numai pentru dreptul firii, ci si pentru preacinstitul sânge varsat pentru noi al lui Hristos, care ne-a poruncit aceasta. Nu fii iubitor de tine, zice Sfântul Maxim si vei fi iubitor de Dumnezeu; nu-ti fii placut tie, si vei iubitor de frate.
  • Cel ce vrea, zice, sa afle voia dumnezeiasca, trebuie sa moara lumii întregi si voilor sale întru toate. De aceea, nici un lucru îndoielnic nu trebuie sa-l faca cineva, sau sa-l hotarasca ca bun, afara de cazul ca nu poate sa traiasca sau sa se mântuiasca fara el. Sa întrebe pe cei încercati, sau sa-si câstige asigurarea din credinta cea tare si din rugaciune, înainte de a fi ajuns la desavârsita nepatimire, care face mintea nebiruita si nemiscata în tot drumul bun. În felul acesta înclestarea poate fi mare, dar omul ramâne nevatamat. Caci �puterea mea întru neputinta se desavârseste�, zice Domnul. Iar Apostolul: �Când sunt slab, atunci sunt tare�. Caci a fi cineva nerazboit, nu e bine. Fiindca dracii se departeaza adeseori, zice Scararul, pentru multe pricini, parasindu-l pe monah, fie pentru a-i întinde curse, fie pentru a-i stârni parerea de sine, sau înaltarea, sau vreun alt rau, cu care se multumesc, stiind ca acestea pot sa umple locul celorlalte patimi.
  • Asadar, toti crestinii suntem datori sa multumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: �Pentru toate multumiti�. De la aceasta ajungem la alt cuvânt al Apostolului, care zice: �Neîncetat va rugati�, adica sa avem pomenirea lui Dumnezeu în toata vremea, locul si lucrul. Pentru ca orice ar face cineva, e dator sa aiba pomenirea Celui ce a facut lucrul acela. De pilda, tu cel dintre noi când vezi lumina, nu uita pe Cel ce ti-a daruit-o; când vezi cerul si pamântul, marea si toate cele ce sunt, da lauda si slava Cerului ce le-a facut; când îmbraci o haina, cunoaste al cui e darul si mareste pe Cel ce poarta grija de viata ta. Si simplu, orice miscare sa-ti fie prilej pentru slava lui Dumnezeu si iata te rogi neîncetat, si prin aceasta sufletul se �bucura totdeauna�, dupa Apostol. Caci pomenirea lui Dumnezeu îl veseleste pe el, zice Sfântul Doroftei, aducând marturie cuvântul lui David: �Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit�.
  • Si nu numai în acestea, dar si când îl momesc dracii cu vreun gând de mândrie, ca sa-l înalte, sa-si aduca aminte de lucrurile de rusine, vorbite de el mai înainte, si va surpa acest gând si va veni la smerenie. Iar când iarasi îl momesc cu ceva de rusine, aducându-si aminte de acel gând de mândrie, sa-l înlature. Deci sa le înlature unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducere-aminte, ca sa nu vina niciodata nici la descurajarea pentru cele de rusine, nici la nebunie, pentru parerea de sine. Ci când îi vor înalta vrajmasii mintea, sa fuga la smerenie, si când îl vor smeri, sa si-o înalte prin nadejdea la Dumnezeu, ca niciodata sa nu cada tulburându-se, nici sa nu deznadajduiasca înfricosându-se pâna la cea mai de pe urma rasuflare. Aceasta este marea lucrare a monahului, cum zice Patericul. Când vrajmasii aduc înainte pe aceasta, el scoate înainte la cealalta; si când aceia aduc pe cealalta, el scoate la aratare pe aceasta, cunoscând ca nimic nu ramâne în viata aceasta cu totul neschimbat, ci �cel ce rabda pâna la sfârsit se va mântui�.
  • Dar pe cei drepti nu-i atinge nici una din cele doua primejdii, deoarece iubesc cu bucurie cele ce ni se par noua neplacute, si aflându-se ca un mijloc de câstig, îmbratiseaza încercarile si ramân neraniti de ele. Caci nu cel ce a primit o sageata si n-a fost ranit obisnuieste sa moara, ci cel ce a primit o rana de moarte de la ea, acela s-a pierdut. Sau a vatamat pe Iov rana, si nu mai degraba l-a încununat? Sau i-a înspaimântat pe Apostoli si pe mucenici vreodata? Se bucurau, zice, ca s-au învrednicit sa fie batjocoriti pentru numele Lui. Cu cât e razboit biruitorul mai mult, cu cât se încununeaza mai mult, si de aceea are multa bucurie când aude glas de trâmbita. Unul ca acesta nu se înspaimânta de ea, ca de una ce-i vesteste moartea, ci mai degraba se veseleste ca de una ce-i prezice împartasirea cununilor.
  • Nimic nu obisnuieste sa pregateasca mai fara osteneala biruinta ca buna cu credinta tare, nici înfrângerea nu obisnuieste sa o aduca ceva atât de usor ca iubirea de sine si ca frica din necredinta. De asemenea, nimic nu calauzeste spre barbatie, ca sârguinta si ca experienta lucrurilor, nici spre subtirimea gândurilor, ca citirea în liniste. Nimic nu pricinuieste uitarea ca starea degeaba; nici nu duce asa de repede la iertarea pacatelor ca netinerea în minte a raului. Nimic nu pricinuieste stergerea greselilor ca pocainta si taierea raului; nici sporirea mai grabnica a sufletului ca taierea voilor si cugetarilor proprii. Nu e lucru mai bun, ca acela de a te arunca pe tine înaintea lui Dumnezeu ziua si noaptea, si a-L ruga sa se faca voia Lui întru toate; nici mai rau, ca a iubi libertatea si ratacirea sufletului sau a trupului.
  • De aceea suntem datori sa învatam cu lucrul virtutile si nu numai cu cuvântul, ca prin deprinderea cu ele, sa se pazeasca amintirea binelui. Caci: �Nu este, zice Apostolul, Împaratia lui Dumnezeu în cuvânt, ci în putere�. Fiindca cel ce cauta cu lucrul, acela vede paguba si câstigul în lucrul cu care se îndeletniceste, zice Sfântul Isaac, si acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a patit adeseori si l-a învatat cu cercarea. Pentru ca sunt, zice, lucruri bune la aratare, dar ascund o paguba destul de însemnata; si sunt altele rele la aratare, dar cuprind în ele cel mai mare câstig. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de încredere, ca sa dea un sfat celor ce-l cauta, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii si a dobândit din staruirea în nevointa, o minte stravazatoare, cum zice Sfântul Maxim. Iar acesta trebuie sa fie cu multa smerenie si sa nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le ofer de bunavoie, si-l întreaba nesilit, si învata dupa rânduiala. Sa faca asa, pentru ca prin smerenie si prin întrebarea de bunavoie a celui ce întreaba, sa se întipareasca cuvântul în sufletul celui ce-l aude, si sa încalzeasca din credinta, vazând pe sfatuitor, bun, asemenea sfatuitorului aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul: �Dumnezeu tare, biruitor� � si celelalte, adica asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Caci Acesta a zis catre cel ce-l chema: �Cine M-a pus pe Mine judecator si împartitor peste voi?�. Macar ca zice altadata: �Toata judecata a dat-o Tatal, Fiului�. Prin aceasta ne-a aratat, ca în toate, si în privinta aceasta este calea mântuirii, prin sfânta Lui smerenie. El nu sileste pe nimeni, ci zice: �Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie�; adica sa nu-si faca despre sine nici o grija, ci precum Eu fac si rabd moartea sensibila si de bunavoie pentru toti, asa si acela sa-Mi urmeze cu lucrul si cu cuvântul ca Apostolii si mucenici, iar de nu sa rabde macar moartea voii sale proprii. Iar catre bogatul acela zice: �De voiesti sa fii desavârsit, mergi, vinde-ti averile �� si celelalte. Despre acesta zice Sfântul Vasile, ca a mintit zicând ca a pazit poruncile. Caci daca le-ar fi pazit, nu ar fi avut averi multe, odata ce Legea spune mai întâi de toate: �Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau�. Caci zicând: �din tot sufletul tau�, nu a lasat pe cel iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si altceva, pentru care întristându-se, sa ramâna în robia lui. Si iarasi zice: �Sa iubesti pe aproapele tau�, adica pe orice om, �ca pe tine însuti�. Dar cum pazeste aceasta porunca, daca în vreme ce multi altii sunt lipsiti de hrana zilnica, el are averi multe si aceasta cu împatimire? Caci daca le-ar avea ca Avraam, Iov si ceilalti drepti, ca averi ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi departat întristându-se. De asemenea si Gura de Aur zice: �A crezut ca cele zise lui de catre Domnul sunt adevarate, pentru aceea s-a si departat întristându-se; dar n-a avut putere sa le împlineasca. Ca multi sunt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere sa împlineasca cele scrise�.
  • Caci cel ce vrea sa îndrume sau sa dea vreun sfat cuiva sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice Scararul, e dator mai întâi sa se curateasca de patimi, ca sa cunoasca în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu si starea celui ce cere de la el cuvânt. Fiindca nu tuturor li se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinta este poate aceeasi. Pe urma sa se încredinteze de la cel ce cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la aceasta, sau dimpotriva îl sileste fara alta trebuinta spre a se preface ca e dornic sa auda un sfat. Sa se încredinteze de aceasta, ca nu cumva sa cada amândoi în minciuna si vorbarie, în viclesug si în alte multe. În acest caz, unul e silit de cel ce-l învata, zice-se, pe el, sa spuna lucruri pe care nu le voieste si minte cu nerusinare si se preface ca vrea sa faca binele. Iar celalalt linguseste cu viclesug pe cel pe care-l învata, ca sa afle cele ascunse în cugetul lui, punând în miscare orice mestesug si cât mai multa vorba. Din vorba multa însa, cum zice Solomon, nu lipseste pacatul. De asemenea si marele Vasile a scris care sunt pacatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca sa ne oprim de s sfatui pe cei ce vin la noi supusi si cu credinta tare, mai ales când suntem nepatimitori, ci ca sa nu învatam cu înfumurare, din slava desarta, pe cei ce nu vor sa asculte cu lucrul si din credinta fierbinte, cum o facem când suntem înca patimasi. Nici sa nu facem aceasta ca niste stapâni, ci cum ziceau Parintii: Fara întrebare de la frati, nu trebuie sa graiasca cineva, de dragul folosului, ca binele sa se faca din hotarâre libera. Caci Apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapânesc peste turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar catre Sfântul Timotei zice Apostolul: �Trebuie ca mai întâi plugarul sa se împartaseasca din roade�; prin aceasta cere ca cele ca vrea sa le învete cineva, sa le împlineasca întâi el însusi. Sau iarasi: �Nimeni sa nu dispretuiasca tineretea ta�, adica sa nu faci nimic ca un tânar, ci sa fii ca un desavârsit în Hristos. Asemenea si în Pateric se zice ca fara întrebare de la frati, nu graiau Parintii pentru mântuirea sufletului, ci socoteau aceasta graire desarta. Si pe drept cuvânt. Caci noi ne pomenim dând drumul cuvântului, prin aceea ca ne închipuim ca avem o cunostinta mai presus de altii. Si de fapt cu cât suntem mai vinovati, cu atât socotim ca avem mai multa slobozenie. Pe când sfintii, cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se tin pe ei mai pacatosi, zice Sfântul Dorotei. Caci fiind coplesiti de cunostinta despre Dumnezeu, ca unii ce s-au împartasit de ea, simt ca nu mai stiu ce sa spuna.
  • Dar fiindca ne-am învrednicit sa aflam de la sfinti scopul acestei lucruri, sa învatam si scopul fiecarei parti a acestui cuvânt, de la început. Scopul acesta mai întâi sa spunem numele cartilor si ale sfintilor, ca sa ne aducem aminte totdeauna de cuvintele lor, spre râvnirea vietii lor, cum zice marele Vasile, si spre cunostinta celor nestiutori, ca cel ce cunoaste acestea, sa-si aduca aminte, iar cel ce nu le cunoaste, sa vina la cercetarea cartii care le cuprinde; caci numirea dupa loc a sfântului si a cartii lui serveste la o mai deasa aducere-aminte. Pe urma sa pomenim prin putine cuvinte faptele si învataturile fiecaruia, spre a întelege cele ce urmeaza din fiecare zicere a dumnezeiestii Scripturi, sau lamurirea si sfatul cel bun al Învatatorului. Fiindca fiecare zice: �ca nu sunt ale mele cele spuse, ci ale dumnezeiestilor Scripturi�. Prin aceasta, cunoscând negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu, ne minunam cum prin hârtie si cerneala, ne-a pregatit mântuirea sufletelor noastre si ne-a daruit atâtea carti si dascali ai învataturii celei drepte; si cum eu, neînvatatul si trândavul, m-am învrednicit sa strabat atâtea carti, neavând nici o carte a mea, sau altceva peste tot, si fiind strain si lipsit totdeauna si de aceea petrecând întru toata linistirea si lipsa de griji cu toata bucuria trupeasca. Iar daca am lasat unele fara nume, aceasta este din negrija mea, si ca sa nu se lungeasca cuvântul. Iar întrebarile si dezlegarile lucrurilor de obste s-au aratat pentru cunostinta si pentru multumire catre Cel ce a daruit sfintilor nostri Parinti cunostinta si patrunderea, si prin ei noua nevrednicilor, precum si spre mustrarea noastra, a celor neputinciosi si nestiutori. S-a vorbit si despre dreptii ce s-au mântuit odinioara întru multa bogatie si în mijlocul oamenilor pacatosi si necredinciosi, macar ca erau oameni de aceeasi fire ca si la noi, care nu vrem sa ajungem la masura desavârsirii, desi am luat o mai mare cercare si cunostinta a binelui si a raului, ca unii ce am învatat din viata lor si ne-am învrednicit de un mai mare har si de atâta cunostinta a Scripturilor. S-au înfatisat apoi datoriile noastre ale monahilor, spre a cunoaste ca ne putem mântui pretutindeni, daca parasim voile noastre. Fiindca de nu vom face asa, nu vom putea avea odihna, precum nu putem avea cunostinta voilor dumnezeiesti si împlinirea lor.
  • Iar troparele scrise mai înainte, s-au adus pentru întelegerea acestora si a altor scripturi, si ca îndemn spre strapungerea inimii celor ce au mintea neputincioasa, cum zice Scararul. Caci cântarea, zice marele Vasile, atrage cugetul omului spre ceea ce vrea, fie spre plâns, fie spre dor, fie spre întristare, fie spre veselie.
  • De aceea e dator mai întâi ca cineva sa dobândeasca nepatimirea, prin fuga de lucruri si de oameni nefolositori si numai dupa aceea, când o cere vremea, sa povatuiasca pe altii si sa chiverniseasca lucruri fara osânda si fara vatamare, în urma deprinderii întru neîmpatimire, odata ce a ajuns la desavârsita lipsa de patimi; dar numai daca a primit de la Dumnezeu o chemare, zice Damaschin, ca Moise, Samuil si ceilalti prooroci si sfinti Apostoli, spre mântuirea celor multi. Chiar si atunci sa nu primeasca usor, ca Moise, Avacum, Grigorie, Cuvântatorul de Dumnezeu si altii, si cum a zis Sfântul Prohor despre Sfântul Ioan, ca nu voia sa paraseasca linistea lui scumpa, macar ca avea datoria ca Apostol sa propovaduiasca, nu sa vietuiasca în liniste. Dar nu îmbratisa linistea ca un patimas, acest preanepatimitor, sa nu fie, ci ca unul ce nu voia sa se desparta de preadulcea liniste. Altii iarasi, fiind nepatimitori, din smerita cugetare, au fugit în pustiurile cele mai dinauntru, temându-se de tulburare. De pilda, marele Sisoe, chemat fiind de ucenicul sau la odihna, nu a ascultat, ci a zis: �Unde nu sunt oameni, acolo vom merge�, macar ca ajunsese la atâta nepatimire încât se facuse rob al dragostei dumnezeiesti si ajunse nesimtitor din pricina aceasta, nestiind de mâncase sau nu. Dar simplu graind, toti îsi taiau voile lor întru toata linistea, încât, fiind înca ucenici, erau rânduiti unii de învatatorul lor sa învete pe altii, sa primeasca gânduri si sa stapâneasca peste altii, fie prin artilerie, fie prin staretie, primind printr-o simtire a mintii pecetea de la Duhul Sfânt, prin pogorârea Lui, asemenea sfintilor Apostoli si cei dinainte de ei, Aaron, Melchisedec si ceilalti. Dar cel ce încearca sa paseasca cu îndrazneala la o astfel de treapta, se osândeste, zice Damaschin. Caci daca cei ce ocupa cu îndrazneala, fara firman împaratesc, dregatoriile, au sa sufere cea mai mare osânda, cu cât mai mult se vor osândi cei ce cuteaza sa le ocupe pe ale lui Dumnezeu, fara porunca Lui? Si mai ales daca îsi închipuie din nestiinta si parere de sine, ca aceasta îndeletnicire înfricosatoare este fara osânda, sau socot sa o foloseasca pentru cinstea si odihna lor si nu mai degraba sa se apropie de ea ca de adâncul smereniei si de moartea pentru cei supusi si pentru vrajmasi, când vremea o cere. Caci asa au facut sfintii Apostoli, învatându-i pe altii; si aceasta, fiind nepatimitori si întelepti în chip covârsitor. Iar daca nici macar aceasta nu o cunoastem, ca suntem neputinciosi si nedestoinici, la ce sa mai si graim? Caci parerea de sine si nestiinta fac orbi pe cei ce nu vor sa vada nicidecum neputinta si nestiinta lor.
  • Categorie: Sarbatorile Bisericii Ortodoxe | Adăugat de: pavel
    Vizualizări: 199 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
    Total comentarii : 0
    Prenume *:
    Email *:
    Cod *: