| Dar sufletul sa fie în afara de
toata rautatea, mai cu seama în afara de tinerea
minte a raului, cum zice Domnul, în vremea rugaciunii. De aceea
si marele Vasile, osândind împotrivirea în cuvânt, zice catre
egumen, sa-i dea celui ce se împotriveste în cuvânt multe
metanii, pâna la o mie. Iar schimbând numarul, a zis: sau o mie,
sau una. Aceasta înseamna: cel ce graieste împotriva e
dator sa faca o mie de metanii înaintea lui Dumnezeu, sau una
catre staret, zicând: �Iarta-ma, Parinte�.
Si dezlegare de legaturi primeste numai cea una, care este
propriu-zis pocainta si taierea patimii împotrivirii
în cuvânt. Nu este împotrivirea în cuvânt, zise Sfântul Isaac, proprie
vietuirii crestinilor. El a preluat cuvântul de la Apostolul
care zice: �Iar daca cineva încearca sa se
împotriveasca în cuvânt, noi nu avem o astfel de
obisnuinta�. Si ca sa nu para cuiva ca
leapada numai de la sine pe cel ce se împotriveste în
cuvânt, adauga: �nici Bisericile lui Dumnezeu�. Din acestea poate
cunoaste cineva ca este în afara de toate Bisericile lui
Dumnezeu, si de Dumnezeu, când se împotriveste în cuvânt si
are trebuinta de acea unica si minunata
pocainta (metanie), care nefacându-se, nici cele o mie
nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocaita. Caci
metania (pocainta) este taierea voii rele, zice Gura
de Aur, iar asa-zisele metanii sunt mai degraba plecari de
genunchi, si arata înfatisarea de supunere a
celui ce cade fara îngâmfare înaintea lui Dumnezeu si a
oamenilor, daca s-a împotrivit cuiva. Prin ele îsi afla loc
de aparare, daca nu se împotriveste nicidecum în cuvânt,
nici nu încearca sa se îndreptateasca pe sine, ca
fariseul acela, ci mai degraba imita pe vames, socotindu-se
pe sine mai rau decât toti si nevrednic sa caute în
sus. Fiindca daca ar socoti ca face
pocainta, dar încearca sa se împotriveasca
în cuvânt celui ce-l judeca pe el, întemeiat sau neîntemeiat, nu este
vrednic de iertarea cea dupa har, ca unul ce cauta
judecatorie si dreptati si asteapta
sa ia folos de la harul dreptatii. Dar aceasta
fapta este straina poruncilor Domnului. Si pe drept
cuvânt. Caci unde se duc dezvinovatiri, se cauta
dreptatea si nu iubirea de oameni. Acolo a încetat harul, care
îndrepteaza pe cel care a facut rau, fara faptele
dreptatii, numai prin recunoasterea si rabdarea
cu multumire a mustrarilor celor ce-l mustra, si prin
suferirea celor ce-l învinovatesc fara punere de
rau la inima. Numai atunci i se face rugaciune curata
si pocainta lucratoare. Caci cu cât se
roaga cineva mai mult pentru cei ce-l bârfesc si
învinovatesc pe el, cu atât îi înstiinteaza
Dumnezeu mai mult pe cei ce-l dusmanesc pe el, si-i
daruieste lui odihna prin rugaciunea curata
si staruitoare.
Deci cel cu mintea sanatoasa
leapada momeala vicleana si nascatoare de
rau, ca sa taie dintr-odata toate relele ce urmeaza
din ea; iar momeala buna o are totdeauna gata spre lucrare, ca
sufletul si trupul sa ajunga la deprinderea virtutii
si sa se izbaveasca de patimi, cu harul lui Hristos.
Pentru ca nu avem peste tot ceva ce n-am primit de la El, nici n-avem
ceva ce sa-I aducem Lui decât hotarârea noastra cea
buna, pe care neluând-o, nu aflam nici
cunostinta, nici putere pentru a lucra binele. Si
aceasta o vrea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca sa nu ne osândim
ca niste lenesi. Caci lenea este începutul a tot raul.
Dar si pentru a lucra binele, zice Patericul,
e trebuinta de dreapta socoteala. Caci fecioara
care a postit sase saptamâni, cugetând pururea si la
legea veche si la cea noua, nu a socotit la fel lucrurile grele
si cele usoare. De aceea, cu toata ca trebuia
sa-si rodeasca din atâtea socoteli, nepatimirea, dar
nu s-a întâmplat, fiindca binele nu este bine, daca nu are ca
scop voia dumnezeiasca. Caci gasim în dumnezeiasca
Scriptura, ca adeseori Dumnezeu se supara împotriva
cuiva care face un lucru ce pare tuturor bun. Si iarasi
primeste pe altul, care pare ca face rau. Martor ne este
Proorocul acela care cerea unora sa loveasca. Iar cel ce n-a
ascultat, facând � chipurile-bine, a fost mâncat de fiare. De
asemenea Petru, socotind ca face ceva bun neprimind sa fie
spalat, a fost certat. De aici urmeaza ca suntem datori
sa aflam si sa facem cu toata puterea voia
dumnezeiasca, chiar daca ni s-ar parea ca nu e bine.
De aceea lucrarea binelui nu se face fara osteneala, ca
sa nu ne pierdem pe lânga libertate si lauda pentru
silinta.
Caci zice marele Vasile: �Cel ce vrea sa
aiba întru sine aceasta credinta mare, nu trebuie
sa-si mai faca nicidecum vreo grija despre viata
sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiara
salbatica, sau ridicari de draci, sau de oameni rai,
nu se mai înspaimânta deloc, ca unul ce cunoaste ca
sunt fapturi ale unuia si aceluiasi Facator
si împreuna roabe cu el si nu au putere asupra sa, de nu va
îngadui Dumnezeu�. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are
stapânire, precum a zis Însusi Domnul: �Va voi arata
voua de cine sa va temeti� si a adaugat:
�Temeti-va de Cel ce are putere sa arunce si sufletul
si trupul în gheena�; si ca sa-si
întareasca cuvântul, spune: �zic voua: de Acesta sa
va temeti�. Si pe drept cuvânt. Caci daca ar fi
altul care sa aiba stapânire afara de Dumnezeu, ar trebui
sa ne temem de acela. Dar odata ce Acesta singur este
Facatorul si Stapânul celor de sus si celor de
jos, cine este cel ce ne poate face fara El?
De aceea, eu, ticalosul, sunt mai rau ca
un necredincios ca nu vreau sa lucrez ca sa aflu
credinta cea mare si prin ea sa vin la temerea de Dumnezeu
si la începutul întelepciunii Duhului, ci acum calc legea
închizând ochii sufletului cu voia, acum vin la desavârsita
nestiinta, întunecându-ma de o uitare
desavârsit. Pentru aceasta nu cunosc ce foloseste sufletul
meu si venind la cunostinta cea rea, câstig
deprinderea pacatului. Ca urmare, chiar daca as vrea
sa ma întorc de unde am cazut, nu pot, pentru ca voia
se face peretele din mijloc. Caci daca as fi avut
credinta, care viind din faptele pocaintei, as fi
putut sa zic: �În Dumnezeul meu voi trece zidul�, si nu
m-as fi înfricosat din îndoiala, zicând în mine însumi:
�Oare cine ma va întâmpina, când ma voi repezi sa sar
înaltimea zidului? Oare nu cumva e vreo prapastie acolo? (
Precum voia proprie este peretele din mijloc, asa credinta
surpa acest perete, pentru ca credinta este voia care vrea
sa se surpe pe ea însasi ca voie autonoma.
Realitatile spirituale dumnezeiesti se fac vadite în
viata noastra si patrund în noi si noi
înaintam si crestem în ele, daca credem în ele,
adica daca vrem sa le socotim reale. Ele nu sunt iluzii,
dar depinde de vointa noastra de a le socoti reale, ca ele
sa devina reale pentru noi. Spiritul este putere si
daca nu punem noi la contributie efortul spiritual al
credintei, nu putem descoperi si experia spiritul ca putere. Dar
faptul ca depinde de voie, de efortul vointei noastre,
manifestat în credinta, descoperirea realitatilor
spirituale face posibila pentru noi ispita de a le socoti iluzii,
autosugestii, precum si faptul ca ele sa se evaporeze
îndata ce slabim efortul credintei noastre. Ele sunt pentru
noi pâna ce credem în ele, adica pâna ce vrem sa fie
si nu mai sunt pentru noi, când nu mai credem cu tarie, când nu
mai vrem sa fie. Existând totdeauna ca virtualitate pentru noi, în
mod actual exista numai când credem si în masura în care
credem. În acest sens credinta e vedere, e experienta. Iar
voia noastra opusa credintei, e un perete care ne desparte
de ele.) Nu cumva nu voi putea sa-l trec, ci,
rostogolindu-ma, ma voi întoarce iarasi jos, dupa
ce m-am ostenit?� Si alte multe de acestea, pe care cel ce are
credinta ca Dumnezeu este aproape si nu departe, nu le
socoteste niciodata. Acela alearga drept spre Dumnezeu, Cel
ce are toata puterea si stapânirea, toata
bunatatea si iubirea de oameni, ca sa-l ajunga, nu ca
unul ce bate aerul, ci ca unul ce vâsleste, cautând cele de sus.
Lasând toata voia sa jos, îsi face calatoria spre
voia dumnezeiasca, pâna ce va auzi si el graiuri noi, sau
chiar va grai si el tainele, cunoscându-le.
Cine sunt eu? Si ce este fiinta mea,
daca nu un lucru de scârba? La început e pamânt pe
urma putreziciune, iar mijlocul e plin de toata urâciunea. Iar
mai departe: Ce este viata mea? Si câta este? Un ceas
si apoi moartea. Ce-mi pasa mie de aceasta sau de aceea?
Iata degraba voi muri pentru ca viata si moartea
o stapâneste Hristos. La ce ma îngrijesc eu si ma
gâlcevesc în desert? N-am trebuinta decât de
putina pâine. Iar ceea ce-mi prisoseste, de ce îmi trebuie?
Daca o am pe aceasta, a încetat orice grija. Iar daca n-o
am, sa ma îngrijesc numai de ea, pentru nedesavârsirea
cunostintei mele, macar ca este Dumnezeu care
poarta grija.
Zis-a Domnul: �Cel ce va rabda pâna la
sfârsit acela se va mântui�. Iar rabdarea este îmbinarea tuturor
virtutilor. Caci nici una dintre virtuti nu sta
fara ea. Deoarece �tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic
de împaratia cerurilor�. Chiar daca i se pare cuiva
ca se împartaseste de toate virtutile,
daca nu va rabda pâna la sfârsit si nu se va
izbavi de cursele diavolului, nu este vrednic sa ajunga în
împaratia cerurilor. Fiindca si cei ce au luat
arvuna au nevoie de rabdare, ca sa primeasca rasplata
desavârsita în veacul viitor. În toata
stiinta si cunostinta este nevoie de
rabdare. Si pe drept cuvânt. Pentru ca nici lucrurile cele
sensibile nu se fac fara ea, iar daca i s-a facut
cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de rabdare ca sa-i
ramâna ceea ce i s-a facut. Si simplu graind, tot
lucrul înainte de a se face si odata facut, prin ea
ramâne si fara de ea nu sta, nici nu se
desavârseste. Pentru ca daca este bun, ea îl
prilejuieste si îl pazeste; iar daca este
rau, ea da usurare si tarie de suflet si nu
lasa pe cel ispitit sa fie strâmtorat de descurajare, care este
arvuna gheenei. Ea are puterea sa omoare deznadejdea, care
omoara sufletul. Ea învata sufletul sa se mângâie
si sa nu slabeasca de multimea razboaielor
si a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a gasit moartea cea
îndoita, ca un lipsit de experienta razboiului. Pe ea
având-o fruntasul Petru, desi a cazut, dar ca un cercat în
razboi a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul
acela care a cazut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit,
nesupunându-se gândului deznadejdii care-l împingea sa
paraseasca chilia si pustiul, ci cu rabdare
zicând catre gânduri: n-am pacatuit si
iarasi zic voua n-am pacatuit. O
dumnezeiasca întelepciune si rabdare a viteazului
barbat! Aceasta fericita virtute l-a desavârsit
pe Iov si toate bunatatile lui cele dintâi. Caci
numai putin daca ar fi slabit în ea, dreptul ar fi pierdut
toate cele dintâi. Dar cel ce cunostea rabdarea lui, a
îngaduit bataia spre desavârsirea lui si spre
folosul multora. Desi cel ce-si cunoaste interesul se
nevoieste întâi de toate sa o aiba pe aceasta. Caci
zice marele Vasile: �Sa nu porti razboi deodata cu
toate patimile, ca poate slabind, te vei întoarce la cele
dinapoi si nu te vei afla pregatit pentru
Împaratia Cerurilor. Ci lupta-te cu fiecare din
patimi, pe rând, începând de la rabdarea celor ce vin
asupra-ti�. Si pe drept cuvânt. Caci daca nu o
are cineva pe aceasta, niciodata nu va putea sta la razboiul cel
vazut, ci îsi va pricinui siesi si altora fuga si
pierzarea, prin slabire, dupa cuvântul care l-a spus Dumnezeul
lui Moise: �Fricosul sa nu iasa la razboi� si
celelalte. Dar în razboiul vazut poate sa ramâna
cineva acasa si sa nu iasa la razboi. Prin
aceasta pierde darurile si cununile, ramânând poate numai cu
saracia si cu necinstea. Dar în razboiul nevazut
nu se poate afla un singur loc unde sa nu fie în razboi, chiar
daca ar strabate cineva toata creatia. Si oriunde
ar merge, afla razboi. În pustie, fiare si draci si
celelalte greutati si spaime; în liniste, draci
si ispite; în mijlocul oamenilor, draci si oameni care ispitesc.
Nu se afla loc fara suparare. De aceea fara
rabdare nu poate avea odihna. Iar aceasta vine din frica
si credinta si începe de la întelepciune. Cel ce
dreapta judecata cântareste lucrurile în minte si
aflându-le strâmbe, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea.
Caci a zis aceasta fericita catre Dumnezeu: �Toate îmi
sunt strâmbe. De voi face voia batrânilor nelegiuiti, s-a
pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, ma
vor învinovati de preacurvie si ca judecatori ai
poporului, ma vor osândi la moarte. Ci mai bine îmi este sa
alerg la Cel atotputernic, chiar daca îmi sta înainte moartea�.
O, întelepciune a fericitei acesteia! Judecând asa, nu a
înselat-o nadejdea. Ci, dupa ce s-a adunat poporul si
au sezut judecatorii nelegiuiti ca sa o
învinovateasca pe ea si sa o osândeasca la
moarte ca pe o adultera, pe cea nevinovata, îndata Daniil,
de doisprezece ani fiind, s-a aratat proroc de la Dumnezeu si a
izbavit-o pe ea de la moarte, întorcând moartea peste batrânii
nelegiuiti, ce voiau sa o judece pe ea. Prin aceasta a
aratat Dumnezeu ca aproape este de cei ce vor sa rabde
pentru El încercarea si sa nu paraseasca virtutea
cu nepasare, de frica durerii, ci sa pretuiasca mai
mult legea lui Dumnezeu, prin rabdarea celor ce vin asupra-le,
veselindu-se cu nadejdea mântuirii. Si cu drept cuvânt.
Caci daca stau înainte doua primejdii, una vremelnica,
iar alta vesnica, oare nu e bine sa fie aleasa cea
dintâi? De aceea zice Sfântul Isaac: �Mai bine este a rabda
primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu si a alerga la El cu
nadejdea vietii vesnice, decât a cadea cineva de la
Dumnezeu în mâinile diavolului de frica încercarilor si a se
duce împreuna cu acela la munci�. De aceea bine este daca se
bucura cineva, asemenea sfintilor, în încercari, ca un
iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca acestia, sa alegem ce e
mai usor, pentru sila ce ne sta în fata? Fiindca
ne sta în fata necesitatea sau sa ne primejduim aici
trupeste si sa împaratim cu Hristos
duhovniceste în veacul de acum prin nepatimire si în cel
viitor, sau sa cadem de frica încercarilor cum s-a zis,
si sa mergem la munca vesnica. Sa ne
izbaveasca Dumnezeu de aceasta munca prin
rabdarea celor neplacute. Caci rabdarea este
piatra neclintita în fata vânturilor si a valurilor
vietii si cel ce o are pe ea nu slabeste si nu se
întoarce înapoi în vremea revarsarii lor. Iar aflând usurare
si bucurie, nu e furat de parerea de sine, ci e la fel pururi, la
vreme buna si în greutati. De aceea ramâne
neranit în cursele vrajmasului. În vreme de furtuna
rabda cu bucurie asteptând sfârsitul, iar când se face
vreme buna asteapta ispita, pâna la cea din urma
suflare, asemenea marelui Antonie. Caci nici unul ca acesta
cunoaste ca nu este în viata aceasta ceva care sa nu
se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-si face nici o grija
pentru vreuna din acestea, ci le lasa pe toate lui Dumnezeu,
caci are El grija de noi. Lui se cuvine toata slava,
cinstea si stapânirea, în veci. Amin.
Pentru aceea zice Domnul, ca
�împaratia cerurilor se ia cu sila�, nu prin fire, ci
pentru obisnuinta cu patimile. Caci daca ar fi prin
fire luata cu sila, nu ar intra nimeni în ea. Dar pentru cei ce vor
cu hotarâre, �jugul Domnului este blând si sarcina
usoara�, în vreme ce pentru cei ce nu vor ca toata
hotarârea, �strâmta e poarta si îngusta calea� si
cu sila (cu anevoie) de luat împaratia. Caci
celor dintâi împaratia le este înauntru si
aproape, pentru ca o vor pe ea si degraba dobândesc nepatimirea.
Pentru ca ceea ce ajuta si împiedica pe om sa se
mântuiasca este voia sa si nimic altceva. Nu poti ceva?
Voieste si vei avea ce nu ai. Si asa
obisnuinta face pe om de la sine, pe încetul, fie bun, fie
rau. Caci daca n-ar fi asa, nici un tâlhar nu s-ar fi
mântuit. Dar nu numai ca s-au mântuit, ci au si luminat
multi dintre tâlhari. Gândeste cât e de lung drumul de la tâlhar
la sfânt. Daca n-a fost în stare sa-l strabata
obisnuinta, l-a biruit vointa hotarâta. Iar pe
cel ce este prin harul lui Hristos evlavios, sau chiar monah, ce-l
împiedica sa se faca asemenea acelora? Acela e departe,
acesta aproape si cea mai mare parte a drumului a primit-o prin har,
sau prin fire, sau a mostenit evlavia si buna cinstire de la parinti.
Nu este, asadar, ciudat ca sânt tâlhari si jefuitori de
morminte care se fac sfinti, în vreme ce sânt monahi care se
osândesc.
Vai, cum uitam cât patimesc si se
ostenesc ostasii si tâlharii numai pentru pâine! Si cât se
înstraineaza carausii si marinarii!
Câta osteneala rabda toti oamenii fara
nadejdea împaratia cerurilor ! Macar ca de
multe ori nu ajung nici la scopul pentru care ostenesc. Iar noi nu vrem
sa rabdam pentru împaratia cerurilor si
pentru bunatatile vesnice un lucru asa de mic.
Si doar n-am simti multa osteneala, daca am vrea
cu hotarâre aceasta; si împlinirea virtutilor nu e un lucru
împovarator si de nepurtat, ci e mai degraba o bucurie
si o odihna, prin nadejdea, negrija si cinstea
fara de voie ce urmeaza virtutii. (Caci si
dusmanul se sfiieste si se minuneaza de ea). Iar
sfârsitul ei este veselie si fericire. Dar nu numai atât, ci
chiar în ea însasi nepatimirea are amestecata bucuria,
precum viata lipita de cele materiale are întristarea în
patimile necinstite. Fie deci sa ne izbavim de aceasta si
sa avem parte de viata nemateriala si de vesnica
neîmpatimire, care naste mortificarea trupului, în Hristos Iisus
Domnul nostru, Caruia I se cuvine toata cinstea si
închinarea în veci. Amin!
Caci lacrimile venite poate înainte de aceasta
si asa-zisele cugetari dumnezeiesti, si
strapungerea si cele asemenea sunt ca o bataie de joc
si o înselaciune a dracilor, mai ales daca li se
întâmpla acestea celor ce petrec în mijlocul oamenilor si-n
împrastiere cât de mica. Pentru ca nu este cu
putinta celor ca mai au înca vreo legatura cu
ceva din cele sensibile, sa biruiasca patimile. Iar daca
amândoua, sa stie ca de fapt, le-au avut, dar nu sau
folosit în chip patimas de nici una din ele. Acestea e
vadit din aceea ca îsi luau femei, dar le cunosteau
numai dupa multi ani, cum se scrie în vechea curte a neamurilor.
Ei având, erau la fel ca si cum nu aveau.
Caci diavolul are obiceiul sa atace
sufletul cu ceea ce gaseste în fata sufletului, fie cu
bucurie si cu parere de sine, fie cu întristare si cu
deznadejde, fie cu oboseala covârsitoare, fie cu
desavârsita nelucrare, fie cu lucruri si cugetari
nelavreme si fara folos, fie cu întunecime si ura
nesocotita fata de toate cele ce sunt. Si simplu
graind, cu materia pe care o afla în fiecare suflet, cu aceea îl
ataca spre a nu-i fi de folos, chiar daca este buna poate
si placuta lui Dumnezeu, daca e folosita cu
masura de cei ce pot sa judece lucrurile si sa
afle scopul lui Dumnezeu ascuns la mijloc între cele sase patimi
care-l înconjoara, adica între cea de deasupra lui, de dedesubt,
de-a dreapta si de-a stânga, de afara si dinauntru.
Caci fie ca e fapta voita de Dumnezeu, fie ca e
cunostinta, ea are un scop bun, aflator între cele
sase patimi potrivnice lui. De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie
sa întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimereste,
ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva cei întrebati, fiind
necercati (lipsiti de experienta), sa cada
amândoi în groapa, dupa pilda Evangheliei. Pentru ca
fara dreapta socoteala nu se face nici un lucru bun, chiar
daca li se pare celor nestiutori ca e bun, fie pentru
ca se face nelavreme si fara sa fie
trebuinta, fie ca nu se tine seama de masura
lucrului sau de taria omului, sau de cunostinta lui si
de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii, l-a primit prin smerita
cugetare. De aceea toate le cunoaste dupa har si la vremea
sa vine la puterea stravederii.
Smerenia este roada cunostintei, iar
cunostinta roada ispitelor. Caci celui ce s-a cunoscut pe
sine, i se da cunostinta tuturor. Si celui ce s-a
supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, când va împarati
smerenia în madularele lui. Si pe drept cuvânt. Caci prin
multe ispite si prin rabdarea lor se face omul încercat si
prin aceasta îsi cunoaste neputinta sa si puterea lui
Dumnezeu. Iar prin cunostinta neputintei si a
nestiintei sale, îsi da seama sa odinioara
nu cunostea odinioara si nu stia ca nu le
cunoaste, asa sunt si alte multe de care va primi poate
cunostinta, dupa marele Vasile. Caci zice acesta:
�Daca n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu stie ca-i
lipseste. Iar cel ce a gustat din cunostinta,
stie din smerenie�. Si iarasi: �Cel ce s-a cunoscut pe
sine ca nimic. Fiindca, chiar daca are ceva, este al
Facatorului�. Caci nimeni nu lauda vreun vas ca
s-a facut el pe sine bun si trebuincios, ci pe
Facatorul lui îl lauda. Dar de se strica,
învinuieste pe cel ce i-a pricinuit stricaciunea, nu pe
Facator.
Este foarte bine a întreba în toate. Dar pe cei
cercati (cu experienta); pe cei necercati e
primejdios, neavând ei puterea de a deosebi. Caci aceasta putere
cunoaste vremea, trebuinta, starea omului, câtimea, puterea,
cunostinta celui ce întreaba si hotarârea lui,
scopul lui Dumnezeu si al fiecarui cuvânt din dumnezeiasca
Scriptura si alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii
osteneste prea mult, dar nu poate izbândi nimic. De se va afla cineva
având acest dar va fi calauza orbitor si lumina
celor din întuneric. Suntem datori deci sa-i încredintam
lui toate si sa le primim de la el, chiar daca nu
întelegem, poate cum am voi, din lipsa de cercare
(experienta). Dar ce are darul deosebirii poate face pe cineva
sa primeasca cele spuse de el fie ca vrea, fie ca nu
vrea, fiindca duhul cerceteaza si descopera lucrurile
dumnezeiesti, putând sili mintea sa creada chiar daca nu
vrea, cum s-a întâmplat cu Iona, cu Zaharia si cu David scapat
de tâlhari, oprindu-l îngerul sa graiasca ceva afara
de rânduiala cântarii lui. Iar daca nu se afla cineva cu
darul deosebirii între oamenii de acum, pentru ca lipseste
smerenia care îl naste, suntem datori sa ne rugam cu
staruinta înaintea fiecarei fapte, cum zice Apostolul.
Si chiar daca suntem lipsiti de mâini cuvioase, sau de
curatia sufletului si a trupului, sa fim macar în
afara de pomenirea raului si de gânduri patimase.
Caci aceasta vrea sa spuna cuvântul apostolic, care
porunceste sa ridicam �mâini cuvioase, fara mânie
si fara gânduri gâlcevitoare.� Si daca
cugetam ceva potrivit cu Dumnezeu, sa facem aceasta
fara patima, chiar daca nu va fi poate un lucru foarte
bun. Pentru nepriceperea noastra si pentru vointa de a-l
face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am
facut, ca bun, daca nu s-a facut din patima, ci pentru
voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie si numai
pentru bunatatea lui Dumnezeu.
Pâna ce mintea n-a dobândit omorârea
patimilor, ni-i foloseste sa vina la contemplarea celor
sensibile. Iar daca e împrastiata de griji si nu
se aduna în meditarea dumnezeiestilor Scripturi întru
cunostinta si liniste, omul se întuneca
si mai mult prin uitare si vine cu încetul la
nestiinta, chiar daca unul ca acesta a ajuns poate la
cunostinta mintii. Aceasta i se întâmpla mai ales
daca cunostinta nu i-a venit de la har, fara
sa stie el, ci din citire, si afla despre asemenea
taine numai de la cei ce le-au trait. Caci precum daca
plugarul nu-si lucreaza pamântul, acesta se face vârtos,
oricât ar fi de bun, asa si mintea, daca nu se aduna
în rugaciune si citire, si nu are acestea ca lucrare, se
îngroasa si cade în nestiinta. Si
precum pamântul chiar daca e plouat si strabatut
de soare, nu aduce folos plugarului, daca acesta nu-l
seamana si nu-l pazeste, asa nici mintea nu
poate avea cunostinta fara fapta morala, chiar
daca a primit-o pe aceea de la har; ci pe masura ce se
întoarce încetul cu încetul, din nepasare, spre patimi, îndata
rataceste. Si chiar daca vede întru câtva, pentru
parerea de sine, e parasita de har. De aceea
Parintii, chiar daca au împutinat adeseori, din
batrânete si neputinta, faptele trupesti,
niciodata nu le-au împutinat pe cele sufletesti.
Fiindca în loc de cele trupesti, aveau slabiciunea trupeasca
ce se putea tine trupul sub asuprire. Dar a pazi sufletul
fara pacat ca sa lumineze mintea fara fapta
morala, este cu neputinta. Pentru ca uneltele le
schimba plugarul adeseori; poate uneori le si scoate din
întrebuintare. Dar pamântul nu-l lasa niciodata
nelucrat sau nesemanat si nesadit si nici roada
nepazita, daca vrea sa se
împartaseasca din ea. Iar daca este cineva
hot si tâlhar si nu vrea sa intre pe poarta aceasta,
ci se urca prin alta parte, cum zice Domnul, de unul ca acesta
nu asculta oile, adica întelesurile dumnezeiesti,
dupa dumnezeiescul Maxim. Fiindca hotul nu intra
decât ca sa fure prin auz si sa înjunghie prin explicare
straina (prin alegorie), neputând ridica Scriptura, si ca
sa se piarda pe sine si întelesurile prin
cunostinta sa mincinoasa ce vine din parerea de sine.
Dar pastorul patimeste relele împreuna cu
întelesurile ca un bun ostas al lui Hristos, cum zice Apostolul,
prin pazirea poruncilor dumnezeiesti. El intra prin poarta
îngusta, adica prin cugetarea smerita, si prin usa
nepatimirii. Si înainte de a se învrednici de harul de sus, se
aduna din împrastiere si învata din auz
despre toate. Si de câte ori vine vreun lup în chip de oaie, îl
alunga prin dispretuirea de sine, zicând: �Nu stiu cine
esti, Dumnezeu stie�. Iar daca vine un înteles cu
îndrazneala si cere sa fie primit, zicând: �Daca
nu-ti fixezi întelesurile si nu deosebesti lucrurile,
esti necredincios si nestiutor� acesta îi raspunde,
dupa dumnezeiescul Gura de Aur: �De zici ca sunt nebun,
asa e, dar eu stiu ca nebunul în lumea aceasta se face
întelept, dupa Apostol; iar Domnul zice ca fiii veacului
acestuia sunt mai întelepti pentru neamul lor decât fiii
Împaratiei Cerurilor�. Si pe drept cuvânt.
Fiindca cei dintâi doresc sa biruiasca, sa se
îmbogateasca, sa se întelepteasca,
sa se preamareasca, sa stapâneasca si
alte ca acestea. Si chiar daca nu ajung la ajung la acestea
si le ramâne fara folos osteneala, ei se sârguiesc
totusi mai presus de puterea lor, spre acestea. Iar ceilalti vor
sa aiba celor protivnice celor pomenite înainte. Si prin
ele iau adeseori înca de aici cununa fericirii de acolo. Ei se
sârguiesc, ca si aceia dar ca mintea sa câstige libertatea
dupa har. Caci prin har pot sa-si tina
amintirea necazuta în uitare si întelesurile sau
sa le cunoasca ca marturisite de dumnezeiestile
Scripturi si de cei ce au experienta cunostintei
duhovnicesti, sau sa nu le cunoasca, chiar daca sunt
întru cunostinta multa, din neputinta de a le
pricepe, cunoscând ca întelesurile dinainte de acesta erau
ispitite spre cercarea libertatii lor. Cel smerit cu cugetul se
sârguieste, adica, sa respinga rationamentul
si scopul sau si sa nu-i dea crezare, ci mai
degraba sa se teama si sa întrebe cu multe
lacrimi si sa alerge la smerenie si la dispretuirea de
sine, socotindu-si spre mare paguba cunostinta si
darurile; iar cel mândru se grabeste sa-si întemeieze
întelegerile sale, neauzind pe Scararul care zice: �Sa nu
cautam cele ale vremii înainte devreme�, si urmatoarele,
sau pe Sfântul Isaac, care învata: �Sa nu intri cu
îndrazneala înauntru, ci multumeste în
tacere�, sau pe Gura de Aur, care spune, învatând de
la Apostol: �Nu stiu�, sau pe Damaschin care zice despre Adam,
ca nu era vreme sa purceada la contemplarea celor sensibile.
Caci simturile poruncilor sunt neputincioase pentru hrana
vârtoasa si au trebuinta de lapte, cum zice Apostolul.
De aceea sa nu cautam contemplatia pâna nu e
vreme de contemplatie, ci sa dobândim mai întâi în noi
însine pe maicile virtutilor si cunostinta va
veni de la sine cu harul lui Hristos, Caruia I se cuvine slava în
vecii vecilor. Amin.
Însusirea barbatiei nu sta
în a birui si a asupri pe aproapele. Caci aceasta este
semetie si se afla deasupra barbatiei. Dar
nici în a fugi de frica ispitelor de lucrarile si de virtutile
cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci aceasta este lasitate
si se afla dedesubtul barbatie.
Barbatia înseamna a starui cu rabdare în tot
lucrul bun si a birui patimile sufletului si ale trupului.
Fiindca nu este lupta noastra împotriva trupului si a
sângelui sau împotriva oamenilor, ca la iudeii de odinioara, la care
cel ce biruia în razboaie pe cei de alt neam facea lucrul lui
Dumnezeu, ci împotriva începatoriilor si stapânirilor,
adica a dracilor nevazuti. Iar cel ce lupta biruie
duhovniceste sau e biruit de patimi. Caci razboiul acela era
numai chipul razboiului nostru.
�Bucurati-va în Domnul�, zice Apostolul.
Bine a zis �în Domnul�. Caci de nu va fi bucuria în Domnul, nu numai
ca nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodata nu se va
bucura. Caci Iov cercetând viata omeneasca, a aflat-o
cuprinzând tot necazul. Tot asa marele Vasile. Iar Grigorie al Nisei
a spus ca pasarile si celelalte animale se bucura
pentru ca sunt nesimtitoare, pe când omul rational nu are
nici o usurinta din pricina plânsului. Pentru ca,
zice, nu ne-am învrednicit sa avem nici cunostinta
bunatatilor de la care am cazut De aceea si firea
ne învata mai mult sa plângem, întrucât viata e
împreunata cu multe dureri si osteneli si e robita
multor pacate�.
Dar daca are cineva neîncetat pomenirea lui
Dumnezeu, se veseleste. Caci zice psalmistul: �Adusu-mi-am
aminte de Dumnezeu si m-am veselit�. Caci veselindu-se de
pomenirea lui Dumnezeu, mintea uita de necazurile lumii si prin
aceasta nadajduieste în El si ajunge fara
grija. Iar lipsa de grija o face sa se bucure si
sa se multumeasca. La rândul ei, multumirea,
împreunata cu recunostinta, face sa creasca
darurile, si cu cât se înmultesc facerile de bine ale lui
Dumnezeu, cu atât creste multumirea si rugaciunea
curata cu lacrimile bucuriei. Astfel omul iese pe încetul din lacrimile
întristarii si din patimi si vine la bucuria
duhovniceasca din orice prilej. Pentru cele placute se
smereste si multumeste, iar prin încercari se
întareste în el nadejdea în viitor. Si prin
amândoua se bucura si iubeste pe Dumnezeu si pe
toti în chip firesc, ca pe niste binefacatori. Si
nu afla în toata zidirea ceva ce poate sa-l vatame. Ce
luminat de cunostinta lui Dumnezeu, se bucura de toate
fapturile în Domnul, minunându-se de purtarea de grija pe care o
are pentru fapturile Lui. Si nu numai de cele aratate se
minuneaza, ca de unele vrednice de lauda, cel ce a ajuns la
cunostinta duhovniceasca, ci se uimeste prin
simtire si de cele nearatate celor neîncercati ca de
cele trebuincioase. Nu se minuneaza numai de ziua, pentru
lumina, ci si de noapte, caci tuturor le este noaptea de
folos: celor lucratori liniste si usurare; pe cei ce
plâng îi aduce la pomenire mortii si a iadului; iar pe cei ce se
îndeletnicesc cu purtarile morale îi face sa cugete si
sa cerceteze mai cu de-amanuntul binefacerile si asezarea
moravurilor. Caci zice psalmistul: �Pocaiti-va pe
paturile voastre de cele ce graiti în inimile voastre�, sau
pocaiti-va în linistea noptii, amintindu-va
de alunecarile ce vi s-au întâmplat în tulburarea zilei si
va sfatuit sau sa învatati sa petreceti
în imne si cântari duhovnicesti, adica în
rugaciuni si cântari, prin meditatie si
luarea-aminte a citirii. Caci asa se câstiga o
deprindere morala: meditând omul la cele ale zilei, ca sa
ajunga la simtire în linistea noptii si sa
se poata plânge pentru cele ce a pacatuit. Iar când harul
îl duce la vreo sporire si afla cu adevarat si nu în
nalucire anumite fapte morale ale sufletului si ale trupului,
savârsite cu lucrul sau cu cuvintele, dupa porunca lui
Hristos, multumeste cu frica si cu smerenie, si se
nevoieste prin rugaciune si lacrimi multe îndreptate
catre Dumnezeu sa pazeasca obiceiul acela bun,
îndemnându-se pe sine spre tinerea de minte a lui, ca sa nu se
piarda iarasi prin uitare. Fiindca numai dupa
vreme îndelungata dobândim în noi vreo deprindere buna. Dar ceea
ce s-a dobândit dupa vreme si osteneala îndelungata,
se poate pierde într-o clipita de timp. Acestea despre cei
lucratori. Cât despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi,
cum zice marele Vasile. Ea aduce aminte de fiecare data, despre
facerea lumii, pentru pricina ca toata zidirea se ascunde sub
întuneric ca mai înainte si ajuta pe om sa cugete cum cerul
era odata singur fara stele, precum nevazute sunt
acelea acum când sunt ascunse de nori. Iar intrând în chilie si
privind numai întunericul, îsi aduce aminte de nori. Iar intrând în
chilie si privind numai întunericul, îsi aduce aminte de
întunericul acela ce era deasupra adâncului. Si facându-se
iarasi cerul dintr-odata curat si el stând afara
din chilie, se uimeste de lumea de sus si aduce lauda lui
Dumnezeu, cum zice Iov despre Îngeri, când au vazut stelele.
Priveste si pamântul nevazut si neîntocmit ca
odinioara si pe oameni cufundati în son ca si când
n-ar fi si se face prin simtire singur ca Adam si
preamareste pe Ziditorul si Facatorul zidirii
întru cunostinta cu îngerii. Din tunetele si fulgerele
ce se fac, îsi închipuie ziua judecatii; iar din glasurile
pasarilor parca ar simti glasul trâmbitei de
atunci. Din rasarirea luceafarului si din
aratarea zorilor, întelege aratarea cinstitei si de
viata facatoarei cruci; iar din scularea oamenilor din
somn, îsi ia o dovada despre înviere, precum rasaritul
soarelui îi da o asemanare despre venirea Domnului; si
precum cei ce întâmpina soarele prin cântare sunt ca sfintii ce
vor iesi atunci înaintea Domnului în noi, asa cei ce
trândavesc si ramân dormind sunt ca cei se vor osândi
atunci. Cei dintâi veselindu-se în tot timpul zilei prin cântari de
lauda, prin contemplatie, rugaciune si prin celelalte
virtuti, petrec în lumina cunostintei, ca dreptii de
atunci; ceilalti ramân în patima si în întunericul
nestiintei, ca pacatosii de atunci. Simplu
graind, cel ce are cunostinta, afla tot lucrul ca
ajutator spre mântuirea sufletului si spre slava lui Dumnezeu,
pentru care s-au si facut de Domnul si �Dumnezeul
cunostintelor�, cum zice maica proorocului Samuil. De aceea
�sa nu se laude înteleptul întru întelepciune� si
celelalte, �ci întru aceasta sa se laude cel ce se lauda,
ca întelege si cunoaste pe Domnul�, adica Îl
cunoaste pe Domnul în întelegere multa din fapturile
Lui si Îl imita pe El, dupa putere, prin pazirea
dumnezeiestilor Lui porunci, �ca sa poata face
judecata si dreptate în mijlocul pamântului�, ca Acela
(adica proorocind despre rastignirea si învierea Domnului a
zis ea acestea), si ca sa patimeasca împreuna cu
El, prin dobândirea virtutilor si sa se slaveasca
împreuna, prin nepatimire si cunostinta.
Atunci va avea lauda în sine, ca cel ce s-a învrednicit sa se
faca robul unui astfel de Stapân si urmator al
smereniei lui, nevrednic fiind. Atunci i se va face lui, dupa
Apostol, lauda de la Domnul. Când atunci? Când va zice celor de-a
dreapta: �Veniti, binecuvântatii Parintelui Meu, de mosteniti
împaratia�.
Daca nu se naste în suflet rabdarea
din credinta, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute.
�Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre�,
zice Domnul, Cel ce a zidit una câte una inimile oamenilor, cum zice
psalmistul. De aici este vadit ca inima, adica mintea se
zideste fiecare deosebit prin rabdarea celor ce vin asupra-i.
Caci cel ce crede ca are pe altcineva care-i cârmuieste
nevazut viata, cum va mai da crezare gândului sau, care
zice: aceasta vreau, sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e
rau? Daca are vreun povatuitor vazut, e dator
sa întrebe la tot lucrul si sa primeasca prin urechi
raspunsul si sa plineasca cu lucrul cele spuse. Iar
daca nu are vreunul, îl are dupa Euhait, pe Hristos, si e
dator sa-L întrebe prin rugaciune din inima pe El si
sa nadajduiasca cu credinta raspunsul
prin lucru si prin cuvânt, ca nu cumva satana, neputând raspunde
cu lucrul, sa raspunda cu cuvântul, prefacându-se pe
sine în povatuitor si tragând la pierzare pe cei ce
n-au rabdare. Caci acestia se grabesc din nestiinta
sa ia cele ce niciodata nu li s-au dat lor, uitând ca o zi
în ochii Domnului e ca o mie de ani si o mie de ani ca o zi. Iar cel
ce are din rabdare experienta uneltirilor vrajmasului,
cum zice Apostolul, lucreaza, loveste si alearga întru
rabdare, ca sa ia cunostinta si sa
poate zice: �Nu ne sunt necunoscute gândurile lui�, adica nu ne sunt
ascunse uneltirile lui, nestiute de cei multi. Caci se
preface, zice, în general luminii. Si nu e de mirare, odata ce
si gândurile care vin de la el în inima, se
înfatiseaza ca gânduri ale dreptatii, celor
neîncercati, lipsiti de experienta. De aceea bine este
ca omul sa zica: nu stiu, ca sa nu se arate
fara crezamânt nici celor spuse de înger si sa nu
creada nici celor savârsite de viclenia vrajmasului,
ci sa scape prin rabdare de amândoua povârnisurile
si sa astepte sa i se daruiasca
raspunsul cu lucrul în decurs de multi ani, fara de
voie, facându-se ca nu stie de i-a spus cineva despre
întelesul lucrurilor, sau al faptuirilor lui Dumnezeu, pâna
ce nu ajunge la un liman, adica la cunostinta cu lucrul.
Si când o vede ramânând multi ani, atunci afla ca
într-adevar a fost si a primit raspuns în chip
nevazut. De pilda cineva se roaga pentru biruinta
asupra patimilor care îl razboiesc si cuvânt nu aude, nici chip
amagitor nu vede. Dar chiar daca i s-ar întâmpla poate aceasta
în somn sau sensibil, nu crede nicidecum. Dupa câtiva ani
însa, vede razboiul acela câstigat prin har si anumite
întelesuri atragându-i mintea la smerenie si la
cunostinta neputintei sale. Dar nici asa nu crede, ci
asteapta multi ani, temându-se ca nu cumva sa fie
si aceasta înselaciune. Caci zice Gura de Aur
despre Apostoli ca de aceea le-a spus Domnul de necazurile cele multe
si a adaugat �Cel ce va rabda pâna în sfârsit, se
va mântui�, ca niciodata sa nu ramâna fara
grija, ci sa se nevoiasca din temere. Caci nu va
folosi cineva nimic de la celelalte virtuti, macar de ar fi cu
petrecerea în cer, daca e stapânit de mândrie, prin care
diavolul si Adam si alti multi au cazut. De aceea
niciodata nu trebuie sa paraseasca temerea,
pâna ce nu ajunge la limanul dragostei desavârsite si
iese afara din lume si din trup.
Si fiind el în lacrimile acestea, începe
mintea sa primeasca curatia si vine la
stravechea ei stare, adica la cunostinta fireasca
pe care a pierdut-o din dragoste fata de patimi. Aceasta e numita
de unii întelepciune, pentru ca mintea vede lucrurile cum sunt
dupa fire. De altii iarasi e numita
patrundere, pentru ca cel ce are parte de ea cunoaste o
parte din tainele ascunse, sau scopul lui Dumnezeu asezat în
dumnezeiestile Scripturi si în fiecare faptura. Iar
aceasta se naste din darul deosebirii si poate întelege
ratiunile celor sensibile si inteligibile. Din aceasta
pricina se numeste vedere (contemplare) a celor ce sunt, sau a
fapturilor, dar ea este fireasca (naturala) si vine
din curatia mintii. (Dupa Parinti starea
naturala si cunoasterea naturala nu e cea pe care o
are cel scufundat în pacat, ci cea dinainte de pacat pe care o
redobândeste acesta cu ajutorul harului, caci asa e cum
trebuie sa fie. Redând aceasta învatatura
diaconul rus G. Tsebricov zice: �Nu lumea supusa legilor logice e
conceputa de sufletul ortodox ca fiind lumea naturala.
Dimpotriva el stravede natura adevarata, realitatea
substantiala, starea normala a lucrurilor în supranatural,
în domeniul mistic deschis sfintilor. Nu natura supusa matematicianului,
nu universul unde doi ori doi fac în mod invariabil patru, si-l
reprezinta sufletul ortodox ca adevarata lume a lui Dumnezeu. Nu
cosmosul în care legile par sa prevaleze asupra Datatorului
de legi, în care pretinsa imutabilitate a legilor fizice pare mai
degraba sa disciplineze pe Dumnezeu decât sa fie
disciplinata pe El. �Aspectul actual al universului nu e decât un
episod�, scria Teofan Zavorâtul. �El n-ar fi existat (acest aspect),
daca pacatul n-ar fi fost savârsit. Si precum
pacatul, n-a fost necesar, asa aspectul acesta al lumii nu are
nimic necesar. Libertatea în creatie nu înseamna numai
posibilitatea caderii. Deci ea neaga necesitatea caderii, a
pacatului si, în acelasi timp, necesitatea aspectului
actual al universului. Noi n-avem puterea sa presupunem cum ar fi
lumea, daca n-ar fi avut loc caderea, dar putem spune ca ar
fi fost cu totul diferita. Astazi totul este adaptat la starea
de pedeapsa care trebuie suportata. Altfel totul ar fi fost
adaptat la starea de ascultare de voia lui Dumnezeu�. Asadar, un
lucru e clar: �Noi nu vedem universul decât printr-o viziune corupta
de pacatul savârsit împotriva lui Dumnezeu si care ne
scufunda în întuneric; universul adevarat e de fapt altul. Lumea
adevarata e aceea care se deschide ochilor duhovnicesti
si credintei, prin înrâurirea harului revarsat în noi cu
plinatate. Atunci începem, sau mai vârtos, reîncepem sa o
întelegem dupa Dumnezeu si nu dupa noi. Atunci
supranaturalul devine natural, în vreme ce naturalul de aici de jos devine
ireal. Minunea lui Dumnezeu realizata de nu e decât starea cea mai
normala a lucrurilor. În sine minunea nu e supranaturala,
caci �emana din unica si adevarata natura�.)
Fiindca si elinii multe au iscodit, dar
scopul lui Dumnezeu din fapturi nu l-au aflat, cum zice marele
Vasile; ba nici pe Dumnezeu însusi, pentru ca n-aveau smerenia
si credinta lui Avraam. Caci credincios se numeste
cineva atunci când crede celor nevazute din cele vazute. Iar a
crede cele vazute de el înseamna a nu crede celui ce îl
învata. Sau îi propovaduieste. Pentru aceasta, spre
cercarea credintei, ispitele sunt aratate, iar ajutorarile
nearatate, ca cel credincios sa afle, prin rabdare,
dupa ispravirea ispitei, cunostinta. Iar din aceasta
sa afle ca nu cunoaste si ca se
împartaseste de binefaceri, culegând rodul smereniei
si dragostea fata de Dumnezeu ca binefacator
si fata de aproapele, pentru a sluji lui Dumnezeu. Si
aceasta socoteste ca este un lucru firesc si o datorie,
care-l face sa doreasca a pazi poruncile si a urî
patimile ca vrajmase, iar trupul a-l dispretui, socotindu-l
ca piedica spre nepatimire si spre cunostinta lui
Dumnezeu, adica spre întelepciunea cea ascunsa.
Dar pe lânga aceasta mai trebuie spus ca
cunostinta celor ascunse, adica contemplarea Scripturilor
si a fapturilor, se da aici si spre mângâierea celor
ce plâng, cum zice Sfântul Ioan Gura de Aur. Caci din
credinta ne naste frica, iar din aceasta plânsul, prin care
vine smerenia, din care se naste darul deosebirii. Iar din aceasta
patrunderea si vederea înainte cea dupa har. Iar
cunoscatorul nu trebuie sa-si fixeze un înteles al
sau, ci sa voiasca sa aiba totdeauna
marturie Sfânta Scriptura, sau firea lucrului. O
cunostinta care nu le are pe acestea nu e
cunostinta adevarata, ci viclenie si
amagire.
Dar firea lui e în primul rând ratiunea
cuvântatoare. De aceea se si zice: rational si singur
era acest nume propriu lui. Caci în celelalte nume ale lui are
ŗi alte fapturi partase. De ceea trebuie sa
parasim toate si sa pretuim mai mult
ratiunea si sa aducem, prin ratiune, ratiunile
Cuvântului lui Dumnezeu, ca sa ne învrednicim sa primim de la el
în minte, îl loc de cuvinte, ratiunile Duhului Sfânt. Aceasta
potrivit cu ceea ce s-a spus: �Cel ce da rugaciune celui ce se
roaga�; adica Dumnezeu da celui ce face bine
rugaciunea trupeasca, rugaciunea cea din minte; si
celui ce o face cu sârguinta pe aceasta, pe cea fara
forma si fara figuri, din frica curata de
Dumnezeu; si iarasi celui ce o face bine pe acesta,
contemplatia fapturilor; iar din aceasta i se va darui
celui ce se odihneste de toate si mediteaza în El cu lucrul
si cu cuvântul (cu ratiunea) si nu numai cu auzul,
rapirea mintii spre cunoasterea lui Dumnezeu (spre
teologie) si spre facerea de bine. Asadar, cunostinta
daca e fara de voie si duce spre smerenie pe cel ce o
are, prin rusine, pentru ca a primit-o fara sa
fie vrednic, si daca acela cauta sa o departeze
de la sine ca vatamatoare, chiar daca e data de
la Dumnezeu, prin mâna smereniei, cum zice Scararul e buna.
Altfel sa ne amintim de cel luat odinioara în furci de
niste chipuri negre. Ce nenorocire! Acela avea nume mare si era
iubit asa de mult de oameni, ca toti au plâns moartea lui
si au socotit mare paguba pierderea lui, dar din pricina
mândriei ce o avea ascunsa, cel ce a vazut acestea, a auzit din
înaltime: �nu-l voi odihnit pe el, caci nici el nu m-a
odihnit pe Mine nici un ceas�. Vai, cel numit de toti sfânt si
cu ale carui rugaciuni nadajduiau sa se
mântuiasca multi din tot felul de ispite, asa a avut sfârsitul,
din firea îngâmfarii. Si ca aceasta a fost pricina, e
vadit oricui. Caci daca era alt pacat, nu ar fi putut
ramâne tuturor ascuns si nici nu l-ar fi putut savârsi
în fiecare ceas. Iar de ar fi fost erezie, ereticul de fapt mânie pe
Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu voia, dar nici aceasta nu e
cu totul nearatata, ci, dupa iconomia lui Dumnezeu, se face
aratata spre îndreptarea celui ce o are, daca vrea sa
se întoarca, iar de nu, spre pazirea altor oameni. De aceea
numai cugetarea semeata a încântarii de sine poate sa
ramâna ascunsa tuturor, ba aproape si celui ce o are
pe aceasta, mai ales daca nu cade în încercari prin care
sufletul e dus la mustrare si-si cunoaste neputinta
si nestiinta sa. Si de aceea n-a avut nici Duhul Sfânt
odihna în ticalosul acela de suflet, pentru ca neîncetat
avea acelasi gând si se bucura de el, ca de o izbânda
oarecare. Pentru aceea s-a si întunecat, ca dracii, pentru ca nu
se arata deloc pacatuind. Si acestea a fost de ajuns
dracilor, putând sa umple locul celorlalte rele, cum zice
Scararul. Si nu eu am aflat aceasta explicare si
întelegere a întâmplarii amintite, ci am scris-o auzind-o de la
sfântul batrân. El a spus si despre Sfântul Pavel cel Simplu,
ca de aceea n-a ascultat dracul sa iasa îndata
dintr-un om, pentru ca i-a spus aceluia marele Antonie: Avva Pavele,
scoate pe diavolul din fata aceasta si nu a facut îndata
metanie ascultând, ci oarecum s-a împotrivit zicând: �Dar tu cine
esti?� Si când a auzit ca nu fac aceasta de la mine, s-a
supus. Si de aceea a spus fericitul batrân ca n-a
iesit îndata dracul, ci dupa ce s-a ostenit mult. Si
asa a trebuit sa fie. Caci batrânul merita
crezare, pentru ca a purtator de Dumnezeu. Dar avem si
marturie din prilejul spalarii picioarelor si din
împotrivirea lui Moise si a proorocului care cerea sa fie lovit.
Dar pentru ca istoria are întelesul acesta si nu s-a spus
pâna acum, se va spune aici. Un rege, se spune în Paralipomene,
cârmuia tara în chip tiranic. De aceea iubitorul de oameni Dumnezeu,
nesuferind tirania, a poruncit proorocului sa mearga si
sa mustre pe regele acela. Acesta însa, cunoscând cruzimea
aceluia, nu a voit sa mearga, în chip simplu, ca nu cumva
vazându-l pe el de departe si cunoscând pentru ce pricina a
venit, sa-l alunge si sa nu poata proorocul sa-l
mustre pe el; sau ca nu cumva, începând el a spune: �De Dumnezeul meu am
fost trimis din pricina cruzimii tale�, acela sa nu dea atentie
celor spuse. Ci a planuit sa fie lovit de cineva si sa
mearga plin de sânge la rege cu pâra, pentru ca prin aceasta
sa însele cu mestesug pe rege si sa-l
faca sa auda cele spuse. Si strabatând
drumul a aflat pe cineva lânga cale cu o secure si a zis
catre el: �Acestea zice Domnul: Ridica securea ta si
loveste-ma în cap�. dar acela fiind temator de Dumnezeu a
zis: �Nicidecum domnul meu; sânt om al lui Dumnezeu, nu voi pune mâna mea
pe un uns al Domnului�. Si a zis prorocul: �Acestea zice Domnul,
pentru ca n-ai ascultat glasul Domnului, sa vina un leu din
pustie si sa te manânce�. Aceasta deci n-a fost din mânie,
sa nu fie, ci spre folosul multora s-a facut. Si pentru
ca omul acela a fost vrednic sa nu moara în chip simplu, ca
ceilalti oameni, ci ea, dupa cuvântul Domnului, sa fie
mâncat de fiara si sa ia cununa printr-o moarte amara.
Zice si Gheronticonul despre patru preoti ca s-au
înteles si au facut înteles si au facut rugaciuni
ca sa fie mâncat slujitorul lor de un leu, din pricina curviei pe
care a facut-o. Dar nu a ascultat de ei Domnul, ci a judecat sa
asculte de pustnicul (isihastul) care s-a rugat pentru el, ca sa se
departeze leul de el. Apoi aflând proorocul alt om, a zis lui:
�Acestea zise Domnul: Ridica securea ta si loveste-ma
în cap�. Iar acela auzind: �Acestea zice Domnul�, a lovit fara
sa mai stea la gânduri capul Proorocului cu securea lui. Iar
Proorocul, ca odinioara Moise, a zis catre el: �Binecuvântarea
Domnului peste tine, ca ai ascultat glasul Domnului�. Asadar
unul, din bunatate multa, s-a sfiit de prooroc si n-a
ascultat, ca si Petru din prilejul spalarii picioarelor.
Celalalt a facut ascultare, cum a ascultat poporul de Moise când
s-au junghiat unii pe altii. De aici vedem ca cel ce
asculta la aratare de voie dumnezeiasca, face un lucru mai
bun. Caci socoteste porunca de mai presus de fire a
Stapânului firii înteleapta si mai dreapta decât
cunoasterea naturala. Iar cel ce nu asculta face un lucru
mai mic, caci socoteste cele la aratare bune pentru el mai
drepte decât cele ale lui Dumnezeu. În ascuns însa nu e asa, ci
acela se judeca dupa intentia de a asculta sau de a nu
asculta. Caci cel ce are scopul sa placa lui Dumnezeu,
acela e cel ce face lucrul mai bun. Si la aratare Dumnezeu pare
sa fie cu minte fata de cel ce a ascultat. Dar în ascuns nu
e asa, ci cum s-a spus, dupa întelegerea naturala erau
la fel de buni amândoi, pentru ca scopul amândoura era dupa
Dumnezeu. Acestea asa sânt. Iar proorocul mergând la rege si
stând înaintea lui, a zis: �O, rege! Venind eu, m-a întâmpinat cineva pe
cale si m-a lovit în cap�. Si regele vazând sângele si
lovitura, s-a mâniat, dupa obiceiul lui, dar nu împotriva
pârâsului, ci socotind ca avea de judecat pe altcineva si
nu pe sine însusi, s-a rostit cu cuvinte grele împotriva celui ce a
facut aceasta. Iar Proorocul dobândind ceea ce nadajduia,
zise: �Bine ai spus, o rege. Petru aceea, aceasta zice Domnul. Smulgând,
voi smulge împaratia din mâna ta si de la
semintia ta, pentru ca tu esti cel ce ai facut
acestea�. Si asa a împlinit Proorocul porunca precum a voit
si cu mestesug a facut pe rege sa fie atent la
cele spuse de el. Si a plecat marind pe Dumnezeu. Asa erau
sufletele proorocilor, iubitoare de Dumnezeu si grabnice sa
sufere pentru voia Lui, din cunostinta de Dumnezeu ce o aveau.
Si cu drept cuvânt. Caci cel ce cunoaste cu exactitate o
cale sau o stiinta, o tine cu toata râvna si
usurinta si învata si pe altii în chip
sigur calatoria pe cale sau tainele si întelesurile
mestesugului, chiar daca el, poate, tânar cu vârsta
si simplu, iar aceia numara multi ani si sânt
întelepti în celelalte stiinte. Caci Proorocii,
Apostolii si Mucenicii n-au învatat cunostinta de
Dumnezeu si întelepciunea din auz ca noi, ci au dat sânge
si au primit Duh, dupa cum s-a spus de Batrâni: �Da
sânge si ia Duh�. De aceea si Parintii în loc de
mucenicie sensibila, au mucenicit cu constiinta,
suferind în loc de moartea trupeasca, cea a voii, ca sa
biruiasca mintea voile trupesti si sa
împarateasca în Hristos Iisus, Domnul nostru.
|
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H)
, Cuviosul Filaret Milostivul (792)
