Bine aţi venit Гость!
Vineri, 07.05.2021, 18:56
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Sarbatorile Bisericii Ortodoxe

Petru Damaschin Scrieri Alese (continuare).
26.04.2012, 17:54
  • Dar sufletul sa fie în afara de toata rautatea, mai cu seama în afara de tinerea minte a raului, cum zice Domnul, în vremea rugaciunii. De aceea si marele Vasile, osândind împotrivirea în cuvânt, zice catre egumen, sa-i dea celui ce se împotriveste în cuvânt multe metanii, pâna la o mie. Iar schimbând numarul, a zis: sau o mie, sau una. Aceasta înseamna: cel ce graieste împotriva e dator sa faca o mie de metanii înaintea lui Dumnezeu, sau una catre staret, zicând: �Iarta-ma, Parinte�. Si dezlegare de legaturi primeste numai cea una, care este propriu-zis pocainta si taierea patimii împotrivirii în cuvânt. Nu este împotrivirea în cuvânt, zise Sfântul Isaac, proprie vietuirii crestinilor. El a preluat cuvântul de la Apostolul care zice: �Iar daca cineva încearca sa se împotriveasca în cuvânt, noi nu avem o astfel de obisnuinta�. Si ca sa nu para cuiva ca leapada numai de la sine pe cel ce se împotriveste în cuvânt, adauga: �nici Bisericile lui Dumnezeu�. Din acestea poate cunoaste cineva ca este în afara de toate Bisericile lui Dumnezeu, si de Dumnezeu, când se împotriveste în cuvânt si are trebuinta de acea unica si minunata pocainta (metanie), care nefacându-se, nici cele o mie nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocaita. Caci metania (pocainta) este taierea voii rele, zice Gura de Aur, iar asa-zisele metanii sunt mai degraba plecari de genunchi, si arata înfatisarea de supunere a celui ce cade fara îngâmfare înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, daca s-a împotrivit cuiva. Prin ele îsi afla loc de aparare, daca nu se împotriveste nicidecum în cuvânt, nici nu încearca sa se îndreptateasca pe sine, ca fariseul acela, ci mai degraba imita pe vames, socotindu-se pe sine mai rau decât toti si nevrednic sa caute în sus. Fiindca daca ar socoti ca face pocainta, dar încearca sa se împotriveasca în cuvânt celui ce-l judeca pe el, întemeiat sau neîntemeiat, nu este vrednic de iertarea cea dupa har, ca unul ce cauta judecatorie si dreptati si asteapta sa ia folos de la harul dreptatii. Dar aceasta fapta este straina poruncilor Domnului. Si pe drept cuvânt. Caci unde se duc dezvinovatiri, se cauta dreptatea si nu iubirea de oameni. Acolo a încetat harul, care îndrepteaza pe cel care a facut rau, fara faptele dreptatii, numai prin recunoasterea si rabdarea cu multumire a mustrarilor celor ce-l mustra, si prin suferirea celor ce-l învinovatesc fara punere de rau la inima. Numai atunci i se face rugaciune curata si pocainta lucratoare. Caci cu cât se roaga cineva mai mult pentru cei ce-l bârfesc si învinovatesc pe el, cu atât îi înstiinteaza Dumnezeu mai mult pe cei ce-l dusmanesc pe el, si-i daruieste lui odihna prin rugaciunea curata si staruitoare.
  • Deci cel cu mintea sanatoasa leapada momeala vicleana si nascatoare de rau, ca sa taie dintr-odata toate relele ce urmeaza din ea; iar momeala buna o are totdeauna gata spre lucrare, ca sufletul si trupul sa ajunga la deprinderea virtutii si sa se izbaveasca de patimi, cu harul lui Hristos. Pentru ca nu avem peste tot ceva ce n-am primit de la El, nici n-avem ceva ce sa-I aducem Lui decât hotarârea noastra cea buna, pe care neluând-o, nu aflam nici cunostinta, nici putere pentru a lucra binele. Si aceasta o vrea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca sa nu ne osândim ca niste lenesi. Caci lenea este începutul a tot raul.
  • Dar si pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuinta de dreapta socoteala. Caci fecioara care a postit sase saptamâni, cugetând pururea si la legea veche si la cea noua, nu a socotit la fel lucrurile grele si cele usoare. De aceea, cu toata ca trebuia sa-si rodeasca din atâtea socoteli, nepatimirea, dar nu s-a întâmplat, fiindca binele nu este bine, daca nu are ca scop voia dumnezeiasca. Caci gasim în dumnezeiasca Scriptura, ca adeseori Dumnezeu se supara împotriva cuiva care face un lucru ce pare tuturor bun. Si iarasi primeste pe altul, care pare ca face rau. Martor ne este Proorocul acela care cerea unora sa loveasca. Iar cel ce n-a ascultat, facând � chipurile-bine, a fost mâncat de fiare. De asemenea Petru, socotind ca face ceva bun neprimind sa fie spalat, a fost certat. De aici urmeaza ca suntem datori sa aflam si sa facem cu toata puterea voia dumnezeiasca, chiar daca ni s-ar parea ca nu e bine. De aceea lucrarea binelui nu se face fara osteneala, ca sa nu ne pierdem pe lânga libertate si lauda pentru silinta.
  • Caci zice marele Vasile: �Cel ce vrea sa aiba întru sine aceasta credinta mare, nu trebuie sa-si mai faca nicidecum vreo grija despre viata sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiara salbatica, sau ridicari de draci, sau de oameni rai, nu se mai înspaimânta deloc, ca unul ce cunoaste ca sunt fapturi ale unuia si aceluiasi Facator si împreuna roabe cu el si nu au putere asupra sa, de nu va îngadui Dumnezeu�. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stapânire, precum a zis Însusi Domnul: �Va voi arata voua de cine sa va temeti� si a adaugat: �Temeti-va de Cel ce are putere sa arunce si sufletul si trupul în gheena�; si ca sa-si întareasca cuvântul, spune: �zic voua: de Acesta sa va temeti�. Si pe drept cuvânt. Caci daca ar fi altul care sa aiba stapânire afara de Dumnezeu, ar trebui sa ne temem de acela. Dar odata ce Acesta singur este Facatorul si Stapânul celor de sus si celor de jos, cine este cel ce ne poate face fara El?
  • De aceea, eu, ticalosul, sunt mai rau ca un necredincios ca nu vreau sa lucrez ca sa aflu credinta cea mare si prin ea sa vin la temerea de Dumnezeu si la începutul întelepciunii Duhului, ci acum calc legea închizând ochii sufletului cu voia, acum vin la desavârsita nestiinta, întunecându-ma de o uitare desavârsit. Pentru aceasta nu cunosc ce foloseste sufletul meu si venind la cunostinta cea rea, câstig deprinderea pacatului. Ca urmare, chiar daca as vrea sa ma întorc de unde am cazut, nu pot, pentru ca voia se face peretele din mijloc. Caci daca as fi avut credinta, care viind din faptele pocaintei, as fi putut sa zic: �În Dumnezeul meu voi trece zidul�, si nu m-as fi înfricosat din îndoiala, zicând în mine însumi: �Oare cine ma va întâmpina, când ma voi repezi sa sar înaltimea zidului? Oare nu cumva e vreo prapastie acolo? ( Precum voia proprie este peretele din mijloc, asa credinta surpa acest perete, pentru ca credinta este voia care vrea sa se surpe pe ea însasi ca voie autonoma. Realitatile spirituale dumnezeiesti se fac vadite în viata noastra si patrund în noi si noi înaintam si crestem în ele, daca credem în ele, adica daca vrem sa le socotim reale. Ele nu sunt iluzii, dar depinde de vointa noastra de a le socoti reale, ca ele sa devina reale pentru noi. Spiritul este putere si daca nu punem noi la contributie efortul spiritual al credintei, nu putem descoperi si experia spiritul ca putere. Dar faptul ca depinde de voie, de efortul vointei noastre, manifestat în credinta, descoperirea realitatilor spirituale face posibila pentru noi ispita de a le socoti iluzii, autosugestii, precum si faptul ca ele sa se evaporeze îndata ce slabim efortul credintei noastre. Ele sunt pentru noi pâna ce credem în ele, adica pâna ce vrem sa fie si nu mai sunt pentru noi, când nu mai credem cu tarie, când nu mai vrem sa fie. Existând totdeauna ca virtualitate pentru noi, în mod actual exista numai când credem si în masura în care credem. În acest sens credinta e vedere, e experienta. Iar voia noastra opusa credintei, e un perete care ne desparte de ele.) Nu cumva nu voi putea sa-l trec, ci, rostogolindu-ma, ma voi întoarce iarasi jos, dupa ce m-am ostenit?� Si alte multe de acestea, pe care cel ce are credinta ca Dumnezeu este aproape si nu departe, nu le socoteste niciodata. Acela alearga drept spre Dumnezeu, Cel ce are toata puterea si stapânirea, toata bunatatea si iubirea de oameni, ca sa-l ajunga, nu ca unul ce bate aerul, ci ca unul ce vâsleste, cautând cele de sus. Lasând toata voia sa jos, îsi face calatoria spre voia dumnezeiasca, pâna ce va auzi si el graiuri noi, sau chiar va grai si el tainele, cunoscându-le.
  • Cine sunt eu? Si ce este fiinta mea, daca nu un lucru de scârba? La început e pamânt pe urma putreziciune, iar mijlocul e plin de toata urâciunea. Iar mai departe: Ce este viata mea? Si câta este? Un ceas si apoi moartea. Ce-mi pasa mie de aceasta sau de aceea? Iata degraba voi muri pentru ca viata si moartea o stapâneste Hristos. La ce ma îngrijesc eu si ma gâlcevesc în desert? N-am trebuinta decât de putina pâine. Iar ceea ce-mi prisoseste, de ce îmi trebuie? Daca o am pe aceasta, a încetat orice grija. Iar daca n-o am, sa ma îngrijesc numai de ea, pentru nedesavârsirea cunostintei mele, macar ca este Dumnezeu care poarta grija.
  • Zis-a Domnul: �Cel ce va rabda pâna la sfârsit acela se va mântui�. Iar rabdarea este îmbinarea tuturor virtutilor. Caci nici una dintre virtuti nu sta fara ea. Deoarece �tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împaratia cerurilor�. Chiar daca i se pare cuiva ca se împartaseste de toate virtutile, daca nu va rabda pâna la sfârsit si nu se va izbavi de cursele diavolului, nu este vrednic sa ajunga în împaratia cerurilor. Fiindca si cei ce au luat arvuna au nevoie de rabdare, ca sa primeasca rasplata desavârsita în veacul viitor. În toata stiinta si cunostinta este nevoie de rabdare. Si pe drept cuvânt. Pentru ca nici lucrurile cele sensibile nu se fac fara ea, iar daca i s-a facut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de rabdare ca sa-i ramâna ceea ce i s-a facut. Si simplu graind, tot lucrul înainte de a se face si odata facut, prin ea ramâne si fara de ea nu sta, nici nu se desavârseste. Pentru ca daca este bun, ea îl prilejuieste si îl pazeste; iar daca este rau, ea da usurare si tarie de suflet si nu lasa pe cel ispitit sa fie strâmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. Ea are puterea sa omoare deznadejdea, care omoara sufletul. Ea învata sufletul sa se mângâie si sa nu slabeasca de multimea razboaielor si a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a gasit moartea cea îndoita, ca un lipsit de experienta razboiului. Pe ea având-o fruntasul Petru, desi a cazut, dar ca un cercat în razboi a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul acela care a cazut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunându-se gândului deznadejdii care-l împingea sa paraseasca chilia si pustiul, ci cu rabdare zicând catre gânduri: n-am pacatuit si iarasi zic voua n-am pacatuit. O dumnezeiasca întelepciune si rabdare a viteazului barbat! Aceasta fericita virtute l-a desavârsit pe Iov si toate bunatatile lui cele dintâi. Caci numai putin daca ar fi slabit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintâi. Dar cel ce cunostea rabdarea lui, a îngaduit bataia spre desavârsirea lui si spre folosul multora. Desi cel ce-si cunoaste interesul se nevoieste întâi de toate sa o aiba pe aceasta. Caci zice marele Vasile: �Sa nu porti razboi deodata cu toate patimile, ca poate slabind, te vei întoarce la cele dinapoi si nu te vei afla pregatit pentru Împaratia Cerurilor. Ci lupta-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la rabdarea celor ce vin asupra-ti�. Si pe drept cuvânt. Caci daca nu o are cineva pe aceasta, niciodata nu va putea sta la razboiul cel vazut, ci îsi va pricinui siesi si altora fuga si pierzarea, prin slabire, dupa cuvântul care l-a spus Dumnezeul lui Moise: �Fricosul sa nu iasa la razboi� si celelalte. Dar în razboiul vazut poate sa ramâna cineva acasa si sa nu iasa la razboi. Prin aceasta pierde darurile si cununile, ramânând poate numai cu saracia si cu necinstea. Dar în razboiul nevazut nu se poate afla un singur loc unde sa nu fie în razboi, chiar daca ar strabate cineva toata creatia. Si oriunde ar merge, afla razboi. În pustie, fiare si draci si celelalte greutati si spaime; în liniste, draci si ispite; în mijlocul oamenilor, draci si oameni care ispitesc. Nu se afla loc fara suparare. De aceea fara rabdare nu poate avea odihna. Iar aceasta vine din frica si credinta si începe de la întelepciune. Cel ce dreapta judecata cântareste lucrurile în minte si aflându-le strâmbe, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Caci a zis aceasta fericita catre Dumnezeu: �Toate îmi sunt strâmbe. De voi face voia batrânilor nelegiuiti, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, ma vor învinovati de preacurvie si ca judecatori ai poporului, ma vor osândi la moarte. Ci mai bine îmi este sa alerg la Cel atotputernic, chiar daca îmi sta înainte moartea�. O, întelepciune a fericitei acesteia! Judecând asa, nu a înselat-o nadejdea. Ci, dupa ce s-a adunat poporul si au sezut judecatorii nelegiuiti ca sa o învinovateasca pe ea si sa o osândeasca la moarte ca pe o adultera, pe cea nevinovata, îndata Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a aratat proroc de la Dumnezeu si a izbavit-o pe ea de la moarte, întorcând moartea peste batrânii nelegiuiti, ce voiau sa o judece pe ea. Prin aceasta a aratat Dumnezeu ca aproape este de cei ce vor sa rabde pentru El încercarea si sa nu paraseasca virtutea cu nepasare, de frica durerii, ci sa pretuiasca mai mult legea lui Dumnezeu, prin rabdarea celor ce vin asupra-le, veselindu-se cu nadejdea mântuirii. Si cu drept cuvânt. Caci daca stau înainte doua primejdii, una vremelnica, iar alta vesnica, oare nu e bine sa fie aleasa cea dintâi? De aceea zice Sfântul Isaac: �Mai bine este a rabda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu si a alerga la El cu nadejdea vietii vesnice, decât a cadea cineva de la Dumnezeu în mâinile diavolului de frica încercarilor si a se duce împreuna cu acela la munci�. De aceea bine este daca se bucura cineva, asemenea sfintilor, în încercari, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca acestia, sa alegem ce e mai usor, pentru sila ce ne sta în fata? Fiindca ne sta în fata necesitatea sau sa ne primejduim aici trupeste si sa împaratim cu Hristos duhovniceste în veacul de acum prin nepatimire si în cel viitor, sau sa cadem de frica încercarilor cum s-a zis, si sa mergem la munca vesnica. Sa ne izbaveasca Dumnezeu de aceasta munca prin rabdarea celor neplacute. Caci rabdarea este piatra neclintita în fata vânturilor si a valurilor vietii si cel ce o are pe ea nu slabeste si nu se întoarce înapoi în vremea revarsarii lor. Iar aflând usurare si bucurie, nu e furat de parerea de sine, ci e la fel pururi, la vreme buna si în greutati. De aceea ramâne neranit în cursele vrajmasului. În vreme de furtuna rabda cu bucurie asteptând sfârsitul, iar când se face vreme buna asteapta ispita, pâna la cea din urma suflare, asemenea marelui Antonie. Caci nici unul ca acesta cunoaste ca nu este în viata aceasta ceva care sa nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-si face nici o grija pentru vreuna din acestea, ci le lasa pe toate lui Dumnezeu, caci are El grija de noi. Lui se cuvine toata slava, cinstea si stapânirea, în veci. Amin.
  • Pentru aceea zice Domnul, ca �împaratia cerurilor se ia cu sila�, nu prin fire, ci pentru obisnuinta cu patimile. Caci daca ar fi prin fire luata cu sila, nu ar intra nimeni în ea. Dar pentru cei ce vor cu hotarâre, �jugul Domnului este blând si sarcina usoara�, în vreme ce pentru cei ce nu vor ca toata hotarârea, �strâmta e poarta si îngusta calea� si cu sila (cu anevoie) de luat împaratia. Caci celor dintâi împaratia le este înauntru si aproape, pentru ca o vor pe ea si degraba dobândesc nepatimirea. Pentru ca ceea ce ajuta si împiedica pe om sa se mântuiasca este voia sa si nimic altceva. Nu poti ceva? Voieste si vei avea ce nu ai. Si asa obisnuinta face pe om de la sine, pe încetul, fie bun, fie rau. Caci daca n-ar fi asa, nici un tâlhar nu s-ar fi mântuit. Dar nu numai ca s-au mântuit, ci au si luminat multi dintre tâlhari. Gândeste cât e de lung drumul de la tâlhar la sfânt. Daca n-a fost în stare sa-l strabata obisnuinta, l-a biruit vointa hotarâta. Iar pe cel ce este prin harul lui Hristos evlavios, sau chiar monah, ce-l împiedica sa se faca asemenea acelora? Acela e departe, acesta aproape si cea mai mare parte a drumului a primit-o prin har, sau prin fire, sau a mostenit evlavia si buna cinstire de la parinti. Nu este, asadar, ciudat ca sânt tâlhari si jefuitori de morminte care se fac sfinti, în vreme ce sânt monahi care se osândesc.
  • Vai, cum uitam cât patimesc si se ostenesc ostasii si tâlharii numai pentru pâine! Si cât se înstraineaza carausii si marinarii! Câta osteneala rabda toti oamenii fara nadejdea împaratia cerurilor ! Macar ca de multe ori nu ajung nici la scopul pentru care ostenesc. Iar noi nu vrem sa rabdam pentru împaratia cerurilor si pentru bunatatile vesnice un lucru asa de mic. Si doar n-am simti multa osteneala, daca am vrea cu hotarâre aceasta; si împlinirea virtutilor nu e un lucru împovarator si de nepurtat, ci e mai degraba o bucurie si o odihna, prin nadejdea, negrija si cinstea fara de voie ce urmeaza virtutii. (Caci si dusmanul se sfiieste si se minuneaza de ea). Iar sfârsitul ei este veselie si fericire. Dar nu numai atât, ci chiar în ea însasi nepatimirea are amestecata bucuria, precum viata lipita de cele materiale are întristarea în patimile necinstite. Fie deci sa ne izbavim de aceasta si sa avem parte de viata nemateriala si de vesnica neîmpatimire, care naste mortificarea trupului, în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia I se cuvine toata cinstea si închinarea în veci. Amin!
  • Caci lacrimile venite poate înainte de aceasta si asa-zisele cugetari dumnezeiesti, si strapungerea si cele asemenea sunt ca o bataie de joc si o înselaciune a dracilor, mai ales daca li se întâmpla acestea celor ce petrec în mijlocul oamenilor si-n împrastiere cât de mica. Pentru ca nu este cu putinta celor ca mai au înca vreo legatura cu ceva din cele sensibile, sa biruiasca patimile. Iar daca amândoua, sa stie ca de fapt, le-au avut, dar nu sau folosit în chip patimas de nici una din ele. Acestea e vadit din aceea ca îsi luau femei, dar le cunosteau numai dupa multi ani, cum se scrie în vechea curte a neamurilor. Ei având, erau la fel ca si cum nu aveau.
  • Caci diavolul are obiceiul sa atace sufletul cu ceea ce gaseste în fata sufletului, fie cu bucurie si cu parere de sine, fie cu întristare si cu deznadejde, fie cu oboseala covârsitoare, fie cu desavârsita nelucrare, fie cu lucruri si cugetari nelavreme si fara folos, fie cu întunecime si ura nesocotita fata de toate cele ce sunt. Si simplu graind, cu materia pe care o afla în fiecare suflet, cu aceea îl ataca spre a nu-i fi de folos, chiar daca este buna poate si placuta lui Dumnezeu, daca e folosita cu masura de cei ce pot sa judece lucrurile si sa afle scopul lui Dumnezeu ascuns la mijloc între cele sase patimi care-l înconjoara, adica între cea de deasupra lui, de dedesubt, de-a dreapta si de-a stânga, de afara si dinauntru. Caci fie ca e fapta voita de Dumnezeu, fie ca e cunostinta, ea are un scop bun, aflator între cele sase patimi potrivnice lui. De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie sa întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimereste, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva cei întrebati, fiind necercati (lipsiti de experienta), sa cada amândoi în groapa, dupa pilda Evangheliei. Pentru ca fara dreapta socoteala nu se face nici un lucru bun, chiar daca li se pare celor nestiutori ca e bun, fie pentru ca se face nelavreme si fara sa fie trebuinta, fie ca nu se tine seama de masura lucrului sau de taria omului, sau de cunostinta lui si de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii, l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaste dupa har si la vremea sa vine la puterea stravederii.
  • Smerenia este roada cunostintei, iar cunostinta roada ispitelor. Caci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se da cunostinta tuturor. Si celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, când va împarati smerenia în madularele lui. Si pe drept cuvânt. Caci prin multe ispite si prin rabdarea lor se face omul încercat si prin aceasta îsi cunoaste neputinta sa si puterea lui Dumnezeu. Iar prin cunostinta neputintei si a nestiintei sale, îsi da seama sa odinioara nu cunostea odinioara si nu stia ca nu le cunoaste, asa sunt si alte multe de care va primi poate cunostinta, dupa marele Vasile. Caci zice acesta: �Daca n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu stie ca-i lipseste. Iar cel ce a gustat din cunostinta, stie din smerenie�. Si iarasi: �Cel ce s-a cunoscut pe sine ca nimic. Fiindca, chiar daca are ceva, este al Facatorului�. Caci nimeni nu lauda vreun vas ca s-a facut el pe sine bun si trebuincios, ci pe Facatorul lui îl lauda. Dar de se strica, învinuieste pe cel ce i-a pricinuit stricaciunea, nu pe Facator.
  • Este foarte bine a întreba în toate. Dar pe cei cercati (cu experienta); pe cei necercati e primejdios, neavând ei puterea de a deosebi. Caci aceasta putere cunoaste vremea, trebuinta, starea omului, câtimea, puterea, cunostinta celui ce întreaba si hotarârea lui, scopul lui Dumnezeu si al fiecarui cuvânt din dumnezeiasca Scriptura si alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii osteneste prea mult, dar nu poate izbândi nimic. De se va afla cineva având acest dar va fi calauza orbitor si lumina celor din întuneric. Suntem datori deci sa-i încredintam lui toate si sa le primim de la el, chiar daca nu întelegem, poate cum am voi, din lipsa de cercare (experienta). Dar ce are darul deosebirii poate face pe cineva sa primeasca cele spuse de el fie ca vrea, fie ca nu vrea, fiindca duhul cerceteaza si descopera lucrurile dumnezeiesti, putând sili mintea sa creada chiar daca nu vrea, cum s-a întâmplat cu Iona, cu Zaharia si cu David scapat de tâlhari, oprindu-l îngerul sa graiasca ceva afara de rânduiala cântarii lui. Iar daca nu se afla cineva cu darul deosebirii între oamenii de acum, pentru ca lipseste smerenia care îl naste, suntem datori sa ne rugam cu staruinta înaintea fiecarei fapte, cum zice Apostolul. Si chiar daca suntem lipsiti de mâini cuvioase, sau de curatia sufletului si a trupului, sa fim macar în afara de pomenirea raului si de gânduri patimase. Caci aceasta vrea sa spuna cuvântul apostolic, care porunceste sa ridicam �mâini cuvioase, fara mânie si fara gânduri gâlcevitoare.� Si daca cugetam ceva potrivit cu Dumnezeu, sa facem aceasta fara patima, chiar daca nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastra si pentru vointa de a-l face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am facut, ca bun, daca nu s-a facut din patima, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie si numai pentru bunatatea lui Dumnezeu.
  • Pâna ce mintea n-a dobândit omorârea patimilor, ni-i foloseste sa vina la contemplarea celor sensibile. Iar daca e împrastiata de griji si nu se aduna în meditarea dumnezeiestilor Scripturi întru cunostinta si liniste, omul se întuneca si mai mult prin uitare si vine cu încetul la nestiinta, chiar daca unul ca acesta a ajuns poate la cunostinta mintii. Aceasta i se întâmpla mai ales daca cunostinta nu i-a venit de la har, fara sa stie el, ci din citire, si afla despre asemenea taine numai de la cei ce le-au trait. Caci precum daca plugarul nu-si lucreaza pamântul, acesta se face vârtos, oricât ar fi de bun, asa si mintea, daca nu se aduna în rugaciune si citire, si nu are acestea ca lucrare, se îngroasa si cade în nestiinta. Si precum pamântul chiar daca e plouat si strabatut de soare, nu aduce folos plugarului, daca acesta nu-l seamana si nu-l pazeste, asa nici mintea nu poate avea cunostinta fara fapta morala, chiar daca a primit-o pe aceea de la har; ci pe masura ce se întoarce încetul cu încetul, din nepasare, spre patimi, îndata rataceste. Si chiar daca vede întru câtva, pentru parerea de sine, e parasita de har. De aceea Parintii, chiar daca au împutinat adeseori, din batrânete si neputinta, faptele trupesti, niciodata nu le-au împutinat pe cele sufletesti. Fiindca în loc de cele trupesti, aveau slabiciunea trupeasca ce se putea tine trupul sub asuprire. Dar a pazi sufletul fara pacat ca sa lumineze mintea fara fapta morala, este cu neputinta. Pentru ca uneltele le schimba plugarul adeseori; poate uneori le si scoate din întrebuintare. Dar pamântul nu-l lasa niciodata nelucrat sau nesemanat si nesadit si nici roada nepazita, daca vrea sa se împartaseasca din ea. Iar daca este cineva hot si tâlhar si nu vrea sa intre pe poarta aceasta, ci se urca prin alta parte, cum zice Domnul, de unul ca acesta nu asculta oile, adica întelesurile dumnezeiesti, dupa dumnezeiescul Maxim. Fiindca hotul nu intra decât  ca sa fure prin auz si sa înjunghie prin explicare straina (prin alegorie), neputând ridica Scriptura, si ca sa se piarda pe sine si întelesurile prin cunostinta sa mincinoasa ce vine din parerea de sine. Dar pastorul patimeste relele împreuna cu întelesurile ca un bun ostas al lui Hristos, cum zice Apostolul, prin pazirea poruncilor dumnezeiesti. El intra prin poarta îngusta, adica prin cugetarea smerita, si prin usa nepatimirii. Si înainte de a se învrednici de harul de sus, se aduna din împrastiere si învata din auz despre toate. Si de câte ori vine vreun lup în chip de oaie, îl alunga prin dispretuirea de sine, zicând: �Nu stiu cine esti, Dumnezeu stie�. Iar daca vine un înteles cu îndrazneala si cere sa fie primit, zicând: �Daca nu-ti fixezi întelesurile si nu deosebesti lucrurile, esti necredincios si nestiutor� acesta îi raspunde, dupa dumnezeiescul Gura de Aur: �De zici ca sunt nebun, asa e, dar eu stiu ca nebunul în lumea aceasta se face întelept, dupa Apostol; iar Domnul zice ca fiii veacului acestuia sunt mai întelepti pentru neamul lor decât fiii Împaratiei Cerurilor�. Si pe drept cuvânt. Fiindca cei dintâi doresc sa biruiasca, sa se îmbogateasca, sa se întelepteasca, sa se preamareasca, sa stapâneasca si alte ca acestea. Si chiar daca nu ajung la ajung la acestea si le ramâne fara folos osteneala, ei se sârguiesc totusi mai presus de puterea lor, spre acestea. Iar ceilalti vor sa aiba celor protivnice celor pomenite înainte. Si prin ele iau adeseori înca de aici cununa fericirii de acolo. Ei se sârguiesc, ca si aceia dar ca mintea sa câstige libertatea dupa har. Caci prin har pot sa-si tina amintirea necazuta în uitare si întelesurile sau sa le cunoasca ca marturisite de dumnezeiestile Scripturi si de cei ce au experienta cunostintei duhovnicesti, sau sa nu le cunoasca, chiar daca sunt întru cunostinta multa, din neputinta de a le pricepe, cunoscând ca întelesurile dinainte de acesta erau ispitite spre cercarea libertatii lor. Cel smerit cu cugetul se sârguieste, adica, sa respinga rationamentul si scopul sau si sa nu-i dea crezare, ci mai degraba sa se teama si sa întrebe cu multe lacrimi si sa alerge la smerenie si la dispretuirea de sine, socotindu-si spre mare paguba cunostinta si darurile; iar cel mândru se grabeste sa-si întemeieze întelegerile sale, neauzind pe Scararul care zice: �Sa nu cautam cele ale vremii înainte devreme�, si urmatoarele, sau pe Sfântul Isaac, care învata: �Sa nu intri cu îndrazneala înauntru, ci multumeste în tacere�, sau pe Gura de Aur, care spune, învatând de la Apostol: �Nu stiu�, sau pe Damaschin care zice despre Adam, ca nu era vreme sa purceada la contemplarea celor sensibile. Caci simturile poruncilor sunt neputincioase pentru hrana vârtoasa si au trebuinta de lapte, cum zice Apostolul. De aceea sa nu cautam contemplatia pâna nu e vreme de contemplatie, ci sa dobândim mai întâi în noi însine pe maicile virtutilor si cunostinta va veni de la sine cu harul lui Hristos, Caruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
  • Însusirea barbatiei nu sta în a birui si a asupri pe aproapele. Caci aceasta este semetie si se afla deasupra barbatiei. Dar nici în a fugi de frica ispitelor de lucrarile si de virtutile cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci aceasta este lasitate si se afla dedesubtul barbatie. Barbatia înseamna a starui cu rabdare în tot lucrul bun si a birui patimile sufletului si ale trupului. Fiindca nu este lupta noastra împotriva trupului si a sângelui sau împotriva oamenilor, ca la iudeii de odinioara, la care cel ce biruia în razboaie pe cei de alt neam facea lucrul lui Dumnezeu, ci împotriva începatoriilor si stapânirilor, adica a dracilor nevazuti. Iar cel ce lupta biruie duhovniceste sau e biruit de patimi. Caci razboiul acela era numai chipul razboiului nostru.
  • �Bucurati-va în Domnul�, zice Apostolul. Bine a zis �în Domnul�. Caci de nu va fi bucuria în Domnul, nu numai ca nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodata nu se va bucura. Caci Iov cercetând viata omeneasca, a aflat-o cuprinzând tot necazul. Tot asa marele Vasile. Iar Grigorie al Nisei a spus ca pasarile si celelalte animale se bucura pentru ca sunt nesimtitoare, pe când omul rational nu are nici o usurinta din pricina plânsului. Pentru ca, zice, nu ne-am învrednicit sa avem nici cunostinta bunatatilor de la care am cazut De aceea si firea ne învata mai mult sa plângem, întrucât viata e împreunata cu multe dureri si osteneli si e robita multor pacate�.
  • Dar daca are cineva neîncetat pomenirea lui Dumnezeu, se veseleste. Caci zice psalmistul: �Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit�. Caci veselindu-se de pomenirea lui Dumnezeu, mintea uita de necazurile lumii si prin aceasta nadajduieste în El si ajunge fara grija. Iar lipsa de grija o face sa se bucure si sa se multumeasca. La rândul ei, multumirea, împreunata cu recunostinta, face sa creasca darurile, si cu cât se înmultesc facerile de bine ale lui Dumnezeu, cu atât creste multumirea si rugaciunea curata cu lacrimile bucuriei. Astfel omul iese pe încetul din lacrimile întristarii si din patimi si vine la bucuria duhovniceasca din orice prilej. Pentru cele placute se smereste si multumeste, iar prin încercari se întareste în el nadejdea în viitor. Si prin amândoua se bucura si iubeste pe Dumnezeu si pe toti în chip firesc, ca pe niste binefacatori. Si nu afla în toata zidirea ceva ce poate sa-l vatame. Ce luminat de cunostinta lui Dumnezeu, se bucura de toate fapturile în Domnul, minunându-se de purtarea de grija pe care o are pentru fapturile Lui. Si nu numai de cele aratate se minuneaza, ca de unele vrednice de lauda, cel ce a ajuns la cunostinta duhovniceasca, ci se uimeste prin simtire si de cele nearatate celor neîncercati ca de cele trebuincioase. Nu se minuneaza numai de ziua, pentru lumina, ci si de noapte, caci tuturor le este noaptea de folos: celor lucratori liniste si usurare; pe cei ce plâng îi aduce la pomenire mortii si a iadului; iar pe cei ce se îndeletnicesc cu purtarile morale îi face sa cugete si sa cerceteze mai cu de-amanuntul binefacerile si asezarea moravurilor. Caci zice psalmistul: �Pocaiti-va pe paturile voastre de cele ce graiti în inimile voastre�, sau pocaiti-va în linistea noptii, amintindu-va de alunecarile ce vi s-au întâmplat în tulburarea zilei si va sfatuit sau sa învatati sa petreceti în imne si cântari duhovnicesti, adica în rugaciuni si cântari, prin meditatie si luarea-aminte a citirii. Caci asa se câstiga o deprindere morala: meditând omul la cele ale zilei, ca sa ajunga la simtire în linistea noptii si sa se poata plânge pentru cele ce a pacatuit. Iar când harul îl duce la vreo sporire si afla cu adevarat si nu în nalucire anumite fapte morale ale sufletului si ale trupului, savârsite cu lucrul sau cu cuvintele, dupa porunca lui Hristos, multumeste cu frica si cu smerenie, si se nevoieste prin rugaciune si lacrimi multe îndreptate catre Dumnezeu sa pazeasca obiceiul acela bun, îndemnându-se pe sine spre tinerea de minte a lui, ca sa nu se piarda iarasi prin uitare. Fiindca numai dupa vreme îndelungata dobândim în noi vreo deprindere buna. Dar ceea ce s-a dobândit dupa vreme si osteneala îndelungata, se poate pierde într-o clipita de timp. Acestea despre cei lucratori. Cât despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi, cum zice marele Vasile. Ea aduce aminte de fiecare data, despre facerea lumii, pentru pricina ca toata zidirea se ascunde sub întuneric ca mai înainte si ajuta pe om sa cugete cum cerul era odata singur fara stele, precum nevazute sunt acelea acum când sunt ascunse de nori. Iar intrând în chilie si privind numai întunericul, îsi aduce aminte de nori. Iar intrând în chilie si privind numai întunericul, îsi aduce aminte de întunericul acela ce era deasupra adâncului. Si facându-se iarasi cerul dintr-odata curat si el stând afara din chilie, se uimeste de lumea de sus si aduce lauda lui Dumnezeu, cum zice Iov despre Îngeri, când au vazut stelele. Priveste si pamântul nevazut si neîntocmit ca odinioara si pe oameni cufundati în son ca si când n-ar fi si se face prin simtire singur ca Adam si preamareste pe Ziditorul si Facatorul zidirii întru cunostinta cu îngerii. Din tunetele si fulgerele ce se fac, îsi închipuie ziua judecatii; iar din glasurile pasarilor parca ar simti glasul trâmbitei de atunci. Din rasarirea luceafarului si din aratarea zorilor, întelege aratarea cinstitei si de viata facatoarei cruci; iar din scularea oamenilor din somn, îsi ia o dovada despre înviere, precum rasaritul soarelui îi da o asemanare despre venirea Domnului; si precum cei ce întâmpina soarele prin cântare sunt ca sfintii ce vor iesi atunci înaintea Domnului în noi, asa cei ce trândavesc si ramân dormind sunt ca cei se vor osândi atunci. Cei dintâi veselindu-se în tot timpul zilei prin cântari de lauda, prin contemplatie, rugaciune si prin celelalte virtuti, petrec în lumina cunostintei, ca dreptii de atunci; ceilalti ramân în patima si în întunericul nestiintei, ca pacatosii de atunci. Simplu graind, cel ce are cunostinta, afla tot lucrul ca ajutator spre mântuirea sufletului si spre slava lui Dumnezeu, pentru care s-au si facut de Domnul si �Dumnezeul cunostintelor�, cum zice maica proorocului Samuil. De aceea �sa nu se laude înteleptul întru întelepciune� si celelalte, �ci întru aceasta sa se laude cel ce se lauda, ca întelege si cunoaste pe Domnul�, adica Îl cunoaste pe Domnul în întelegere multa din fapturile Lui si Îl imita pe El, dupa putere, prin pazirea dumnezeiestilor Lui porunci, �ca sa poata face judecata si dreptate în mijlocul pamântului�, ca Acela (adica proorocind despre rastignirea si învierea Domnului a zis ea acestea), si ca sa patimeasca împreuna cu El, prin dobândirea virtutilor si sa se slaveasca împreuna, prin nepatimire si cunostinta. Atunci va avea lauda în sine, ca cel ce s-a învrednicit sa se faca robul unui astfel de Stapân si urmator al smereniei lui, nevrednic fiind. Atunci i se va face lui, dupa Apostol, lauda de la Domnul. Când atunci? Când va zice celor de-a dreapta: �Veniti, binecuvântatii Parintelui Meu, de mosteniti împaratia�.
  • Daca nu se naste în suflet rabdarea din credinta, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. �Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre�, zice Domnul, Cel ce a zidit una câte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul. De aici este vadit ca inima, adica mintea se zideste fiecare deosebit prin rabdarea celor ce vin asupra-i. Caci cel ce crede ca are pe altcineva care-i cârmuieste nevazut viata, cum va mai da crezare gândului sau, care zice: aceasta vreau, sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rau? Daca are vreun povatuitor vazut, e dator sa întrebe la tot lucrul si sa primeasca prin urechi raspunsul si sa plineasca cu lucrul cele spuse. Iar daca nu are vreunul, îl are dupa Euhait, pe Hristos, si e dator sa-L întrebe prin rugaciune din inima pe El si sa nadajduiasca cu credinta raspunsul prin lucru si prin cuvânt, ca nu cumva satana, neputând raspunde cu lucrul, sa raspunda cu cuvântul, prefacându-se pe sine în povatuitor si tragând la pierzare pe cei ce n-au rabdare. Caci acestia se grabesc din nestiinta sa ia cele ce niciodata nu li s-au dat lor, uitând ca o zi în ochii Domnului e ca o mie de ani si o mie de ani ca o zi. Iar cel ce are din rabdare experienta uneltirilor vrajmasului, cum zice Apostolul, lucreaza, loveste si alearga întru rabdare, ca sa ia cunostinta si sa poate zice: �Nu ne sunt necunoscute gândurile lui�, adica nu ne sunt ascunse uneltirile lui, nestiute de cei multi. Caci se preface, zice, în general luminii. Si nu e de mirare, odata ce si gândurile care vin de la el în inima, se înfatiseaza ca gânduri ale dreptatii, celor neîncercati, lipsiti de experienta. De aceea bine este ca omul sa zica: nu stiu, ca sa nu se arate fara crezamânt nici celor spuse de înger si sa nu creada nici celor savârsite de viclenia vrajmasului, ci sa scape prin rabdare de amândoua povârnisurile si sa astepte sa i se daruiasca raspunsul cu lucrul în decurs de multi ani, fara de voie, facându-se ca nu stie de i-a spus cineva despre întelesul lucrurilor, sau al faptuirilor lui Dumnezeu, pâna ce nu ajunge la un liman, adica la cunostinta cu lucrul. Si când o vede ramânând multi ani, atunci afla ca într-adevar a fost si a primit raspuns în chip nevazut. De pilda cineva se roaga pentru biruinta asupra patimilor care îl razboiesc si cuvânt nu aude, nici chip amagitor nu vede. Dar chiar daca i s-ar întâmpla poate aceasta în somn sau sensibil, nu crede nicidecum. Dupa câtiva ani însa, vede razboiul acela câstigat prin har si anumite întelesuri atragându-i mintea la smerenie si la cunostinta neputintei sale. Dar nici asa nu crede, ci asteapta multi ani, temându-se ca nu cumva sa fie si aceasta înselaciune. Caci zice Gura de Aur despre Apostoli ca de aceea le-a spus Domnul de necazurile cele multe si a adaugat �Cel ce va rabda pâna în sfârsit, se va mântui�, ca niciodata sa nu ramâna fara grija, ci sa se nevoiasca din temere. Caci nu va folosi cineva nimic de la celelalte virtuti, macar de ar fi cu petrecerea în cer, daca e stapânit de mândrie, prin care diavolul si Adam si alti multi au cazut. De aceea niciodata nu trebuie sa paraseasca temerea, pâna ce nu ajunge la limanul dragostei desavârsite si iese afara din lume si din trup.
  • Si fiind el în lacrimile acestea, începe mintea sa primeasca curatia si vine la stravechea ei stare, adica la cunostinta fireasca pe care a pierdut-o din dragoste fata de patimi. Aceasta e numita de unii întelepciune, pentru ca mintea vede lucrurile cum sunt dupa fire. De altii iarasi e numita patrundere, pentru ca cel ce are parte de ea cunoaste o parte din tainele ascunse, sau scopul lui Dumnezeu asezat în dumnezeiestile Scripturi si în fiecare faptura. Iar aceasta se naste din darul deosebirii si poate întelege ratiunile celor sensibile si inteligibile. Din aceasta pricina se numeste vedere (contemplare) a celor ce sunt, sau a fapturilor, dar ea este fireasca (naturala) si vine din curatia mintii. (Dupa Parinti starea naturala si cunoasterea naturala nu e cea pe care o are cel scufundat în pacat, ci cea dinainte de pacat pe care o redobândeste acesta cu ajutorul harului, caci asa e cum trebuie sa fie. Redând aceasta învatatura diaconul rus G. Tsebricov zice: �Nu lumea supusa legilor logice e conceputa de sufletul ortodox ca fiind lumea naturala. Dimpotriva el stravede natura adevarata, realitatea substantiala, starea normala a lucrurilor în supranatural, în domeniul mistic deschis sfintilor. Nu natura supusa matematicianului, nu universul unde doi ori doi fac în mod invariabil patru, si-l reprezinta sufletul ortodox ca adevarata lume a lui Dumnezeu. Nu cosmosul în care legile par sa prevaleze asupra Datatorului de legi, în care pretinsa imutabilitate a legilor fizice pare mai degraba sa disciplineze pe Dumnezeu decât sa fie disciplinata pe El. �Aspectul actual al universului nu e decât un episod�, scria Teofan Zavorâtul. �El n-ar fi existat (acest aspect), daca pacatul n-ar fi fost savârsit. Si precum pacatul, n-a fost necesar, asa aspectul acesta al lumii nu are nimic necesar. Libertatea în creatie nu înseamna numai posibilitatea caderii. Deci ea neaga necesitatea caderii, a pacatului si, în acelasi timp, necesitatea aspectului actual al universului. Noi n-avem puterea sa presupunem cum ar fi lumea, daca n-ar fi avut loc caderea, dar putem spune ca ar fi fost cu totul diferita. Astazi totul este adaptat la starea de pedeapsa care trebuie suportata. Altfel totul ar fi fost adaptat la starea de ascultare de voia lui Dumnezeu�. Asadar, un lucru e clar: �Noi nu vedem universul decât printr-o viziune corupta de pacatul savârsit împotriva lui Dumnezeu si care ne scufunda în întuneric; universul adevarat e de fapt altul. Lumea adevarata e aceea care se deschide ochilor duhovnicesti si credintei, prin înrâurirea harului revarsat în noi cu plinatate. Atunci începem, sau mai vârtos, reîncepem sa o întelegem dupa Dumnezeu si nu dupa noi. Atunci supranaturalul devine natural, în vreme ce naturalul de aici de jos devine ireal. Minunea lui Dumnezeu realizata de nu e decât starea cea mai normala a lucrurilor. În sine minunea nu e supranaturala, caci �emana din unica si adevarata natura�.)
  • Fiindca si elinii multe au iscodit, dar scopul lui Dumnezeu din fapturi nu l-au aflat, cum zice marele Vasile; ba nici pe Dumnezeu însusi, pentru ca n-aveau smerenia si credinta lui Avraam. Caci credincios se numeste cineva atunci când crede celor nevazute din cele vazute. Iar a crede cele vazute de el înseamna a nu crede celui ce îl învata. Sau îi propovaduieste. Pentru aceasta, spre cercarea credintei, ispitele sunt aratate, iar ajutorarile nearatate, ca cel credincios sa afle, prin rabdare, dupa ispravirea ispitei, cunostinta. Iar din aceasta sa afle ca nu cunoaste si ca se împartaseste de binefaceri, culegând rodul smereniei si dragostea fata de Dumnezeu ca binefacator si fata de aproapele, pentru a sluji lui Dumnezeu. Si aceasta socoteste ca este un lucru firesc si o datorie, care-l face sa doreasca a pazi poruncile si a urî patimile ca vrajmase, iar trupul a-l dispretui, socotindu-l ca piedica spre nepatimire si spre cunostinta lui Dumnezeu, adica spre întelepciunea cea ascunsa.
  • Dar pe lânga aceasta mai trebuie spus ca cunostinta celor ascunse, adica contemplarea Scripturilor si a fapturilor, se da aici si spre mângâierea celor ce plâng, cum zice Sfântul Ioan Gura de Aur. Caci din credinta ne naste frica, iar din aceasta plânsul, prin care vine smerenia, din care se naste darul deosebirii. Iar din aceasta patrunderea si vederea înainte cea dupa har. Iar cunoscatorul nu trebuie sa-si fixeze un înteles al sau, ci sa voiasca sa aiba totdeauna marturie Sfânta Scriptura, sau firea lucrului. O cunostinta care nu le are pe acestea nu e cunostinta adevarata, ci viclenie si amagire.
  • Dar firea lui e în primul rând ratiunea cuvântatoare. De aceea se si zice: rational si singur era acest nume propriu lui. Caci în celelalte nume ale lui are ŗi alte fapturi partase. De ceea trebuie sa parasim toate si sa pretuim mai mult ratiunea si sa aducem, prin ratiune, ratiunile Cuvântului lui Dumnezeu, ca sa ne învrednicim sa primim de la el în minte, îl loc de cuvinte, ratiunile Duhului Sfânt. Aceasta potrivit cu ceea ce s-a spus: �Cel ce da rugaciune celui ce se roaga�; adica Dumnezeu da celui ce face bine rugaciunea trupeasca, rugaciunea cea din minte; si celui ce o face cu sârguinta pe aceasta, pe cea fara forma si fara figuri, din frica curata de Dumnezeu; si iarasi celui ce o face bine pe acesta, contemplatia fapturilor; iar din aceasta i se va darui celui ce se odihneste de toate si mediteaza în El cu lucrul si cu cuvântul (cu ratiunea) si nu numai cu auzul, rapirea mintii spre cunoasterea lui Dumnezeu (spre teologie) si spre facerea de bine. Asadar, cunostinta daca e fara de voie si duce spre smerenie pe cel ce o are, prin rusine, pentru ca a primit-o fara sa fie vrednic, si daca acela cauta sa o departeze de la sine ca vatamatoare, chiar daca e data de la Dumnezeu, prin mâna smereniei, cum zice Scararul  e buna. Altfel sa ne amintim de cel luat odinioara în furci de niste chipuri negre. Ce nenorocire! Acela avea nume mare si era iubit asa de mult de oameni, ca toti au plâns moartea lui si au socotit mare paguba pierderea lui, dar din pricina mândriei ce o avea ascunsa, cel ce a vazut acestea, a auzit din înaltime: �nu-l voi odihnit pe el, caci nici el nu m-a odihnit pe Mine nici un ceas�. Vai, cel numit de toti sfânt si cu ale carui rugaciuni nadajduiau sa se mântuiasca multi din tot felul de ispite, asa a avut sfârsitul, din firea îngâmfarii. Si ca aceasta a fost pricina, e vadit oricui. Caci daca era alt pacat, nu ar fi putut ramâne tuturor ascuns si nici nu l-ar fi putut savârsi în fiecare ceas. Iar de ar fi fost erezie, ereticul de fapt mânie pe Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu voia, dar nici aceasta nu e cu totul nearatata, ci, dupa iconomia lui Dumnezeu, se face aratata spre îndreptarea celui ce o are, daca vrea sa se întoarca, iar de nu, spre pazirea altor oameni. De aceea numai cugetarea semeata a încântarii de sine poate sa ramâna ascunsa tuturor, ba aproape si celui ce o are pe aceasta, mai ales daca nu cade în încercari prin care sufletul e dus la mustrare si-si cunoaste neputinta si nestiinta sa. Si de aceea n-a avut nici Duhul Sfânt odihna în ticalosul acela de suflet, pentru ca neîncetat avea acelasi gând si se bucura de el, ca de o izbânda oarecare. Pentru aceea s-a si întunecat, ca dracii, pentru ca nu se arata deloc pacatuind. Si acestea a fost de ajuns dracilor, putând sa umple locul celorlalte rele, cum zice Scararul. Si nu eu am aflat aceasta explicare si întelegere a întâmplarii amintite, ci am scris-o auzind-o de la sfântul batrân. El a spus si despre Sfântul Pavel cel Simplu, ca de aceea n-a ascultat dracul sa iasa îndata dintr-un om, pentru ca i-a spus aceluia marele Antonie: Avva Pavele, scoate pe diavolul din fata aceasta si nu a facut îndata metanie ascultând, ci oarecum s-a împotrivit zicând: �Dar tu cine esti?� Si când a auzit ca nu fac aceasta de la mine, s-a supus. Si de aceea a spus fericitul batrân ca n-a iesit îndata dracul, ci dupa ce s-a ostenit mult. Si asa a trebuit sa fie. Caci batrânul merita crezare, pentru ca a purtator de Dumnezeu. Dar avem si marturie din prilejul spalarii picioarelor si din împotrivirea lui Moise si a proorocului care cerea sa fie lovit. Dar pentru ca istoria are întelesul acesta si nu s-a spus pâna acum, se va spune aici. Un rege, se spune în Paralipomene, cârmuia tara în chip tiranic. De aceea iubitorul de oameni Dumnezeu, nesuferind tirania, a poruncit proorocului sa mearga si sa mustre pe regele acela. Acesta însa, cunoscând cruzimea aceluia, nu a voit sa mearga, în chip simplu, ca nu cumva vazându-l pe el de departe si cunoscând pentru ce pricina a venit, sa-l alunge si sa nu poata proorocul sa-l mustre pe el; sau ca nu cumva, începând el a spune: �De Dumnezeul meu am fost trimis din pricina cruzimii tale�, acela sa nu dea atentie celor spuse. Ci a planuit sa fie lovit de cineva si sa mearga plin de sânge la rege cu pâra, pentru ca prin aceasta sa însele cu mestesug pe rege si sa-l faca sa auda cele spuse. Si strabatând drumul a aflat pe cineva lânga cale cu o secure si a zis catre el: �Acestea zice Domnul: Ridica securea ta si loveste-ma în cap�. dar acela fiind temator de Dumnezeu a zis: �Nicidecum domnul meu; sânt om al lui Dumnezeu, nu voi pune mâna mea pe un uns al Domnului�. Si a zis prorocul:  �Acestea zice Domnul, pentru ca n-ai ascultat glasul Domnului, sa vina un leu din pustie si sa te manânce�. Aceasta deci n-a fost din mânie, sa nu fie, ci spre folosul multora s-a facut. Si pentru ca omul acela a fost vrednic sa nu moara în chip simplu, ca ceilalti oameni, ci ea, dupa cuvântul Domnului, sa fie mâncat de fiara si sa ia cununa printr-o moarte amara. Zice si Gheronticonul despre patru preoti ca s-au înteles si au facut înteles si au facut rugaciuni ca sa fie mâncat slujitorul lor de un leu, din pricina curviei pe care a facut-o. Dar nu a ascultat de ei Domnul, ci a judecat sa asculte de pustnicul (isihastul) care s-a rugat pentru el, ca sa se departeze leul de el. Apoi aflând proorocul alt om, a zis lui: �Acestea zise Domnul: Ridica securea ta si loveste-ma în cap�. Iar acela auzind: �Acestea zice Domnul�, a lovit fara sa mai stea la gânduri capul Proorocului cu securea lui. Iar Proorocul, ca odinioara Moise, a zis catre el: �Binecuvântarea Domnului peste tine, ca ai ascultat glasul Domnului�. Asadar unul, din bunatate multa, s-a sfiit de prooroc si n-a ascultat, ca si Petru din prilejul spalarii picioarelor. Celalalt a facut ascultare, cum a ascultat poporul de Moise când s-au junghiat unii pe altii. De aici vedem ca cel ce asculta la aratare de voie dumnezeiasca, face un lucru mai bun. Caci socoteste porunca de mai presus de fire a Stapânului firii înteleapta si mai dreapta decât cunoasterea naturala. Iar cel ce nu asculta face un lucru mai mic, caci socoteste cele la aratare bune pentru el mai drepte decât cele ale lui Dumnezeu. În ascuns însa nu e asa, ci acela se judeca dupa intentia de a asculta sau de a nu asculta. Caci cel ce are scopul sa placa lui Dumnezeu, acela e cel ce face lucrul mai bun. Si la aratare Dumnezeu pare sa fie cu minte fata de cel ce a ascultat. Dar în ascuns nu e asa, ci cum s-a spus, dupa întelegerea naturala erau la fel de buni amândoi, pentru ca scopul amândoura era dupa Dumnezeu. Acestea asa sânt. Iar proorocul mergând la rege si stând înaintea lui, a zis: �O, rege! Venind eu, m-a întâmpinat cineva pe cale si m-a lovit în cap�. Si regele vazând sângele si lovitura, s-a mâniat, dupa obiceiul lui, dar nu împotriva pârâsului, ci socotind ca avea de judecat pe altcineva si nu pe sine însusi, s-a rostit cu cuvinte grele împotriva celui ce a facut aceasta. Iar Proorocul dobândind ceea ce nadajduia, zise: �Bine ai spus, o rege. Petru aceea, aceasta zice Domnul. Smulgând, voi smulge împaratia din mâna ta si de la semintia ta, pentru ca tu esti cel ce ai facut acestea�. Si asa a împlinit Proorocul porunca precum a voit si cu mestesug a facut pe rege sa fie atent la cele spuse de el. Si a plecat marind pe Dumnezeu. Asa erau sufletele proorocilor, iubitoare de Dumnezeu si grabnice sa sufere pentru voia Lui, din cunostinta de Dumnezeu ce o aveau. Si cu drept cuvânt. Caci cel ce cunoaste cu exactitate o cale sau o stiinta, o tine cu toata râvna si usurinta si învata si pe altii în chip sigur calatoria pe cale sau tainele si întelesurile mestesugului, chiar daca el, poate, tânar cu vârsta si simplu, iar aceia numara multi ani si sânt întelepti în celelalte stiinte. Caci Proorocii, Apostolii si Mucenicii n-au învatat cunostinta de Dumnezeu si întelepciunea din auz ca noi, ci au dat sânge si au primit Duh, dupa cum s-a spus de Batrâni: �Da sânge si ia Duh�. De aceea si Parintii în loc de mucenicie sensibila, au mucenicit cu constiinta, suferind în loc de moartea trupeasca, cea a voii, ca sa biruiasca mintea voile trupesti si sa împarateasca în Hristos Iisus, Domnul nostru.
  • Categorie: Sarbatorile Bisericii Ortodoxe | Adăugat de: pavel
    Vizualizări: 212 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
    Total comentarii : 0
    Prenume *:
    Email *:
    Cod *: