Petru Damaschin
ˇ
Dupa cunostinta,
e alegerea omului, iar aceasta este începutul mântuirii. Ea consta în
aceea ca omul paraseste voile si cugetarile sale
si împlineste cugetarile si voile lui Dumnezeu. Si de
va putea sa le faca acestea, nu se va afla în toata zidirea
lucru sau îndeletnicire sau loc sa-l poata împiedica sa se
faca asa cum a voit Dumnezeu la început sa fie, dupa chipul
si asemanarea Lui si, prin straduinta, Dumnezeu
dupa har, nepatimitor, drept, bun si întelept, fie în
bogatie, fie în saracie, fie în feciorie, fie în
casatorie, fie la conducere si întru libertate, fie întru
supunere si robie, si, simplu vorbind, în orice vreme, loc si
lucru.
Apoi locurile si ocupatiile se deosebesc
între ele, si omul trebuie sa cunoasca deosebirile lor, fie
prin smerita cugetare data de Dumnezeu, fie prin întrebarea celor ce
au darurile deosebirii. Caci fara aceasta, nu sunt bune
cele ce se fac, chiar daca necunoscînd acestea ni se pare ca
sunt bune. Dar prin deosebire, aflând despre puterea sa spre ce lucrare vrea
sa paseasca începe a bineplacea lui Dumnezeu. Dar
cum s-a spus, în toate trebuie sa tagaduiasca voile
sale, ca sa ajunga la scopul lui Dumnezeu, sau sa
îmbratiseze îndeletnicirea pe care o vrea Dumnezeu. Iar de
nu face asa, nu poate sa se mântuiasca prin nimic. Pentru
ca din neascultarea lui Adam, crescând toti patimasi
prin obisnuirea cu patimile, nu voim binele cu bucurie, nici nu
îmbratisam voia lui Dumnezeu, ci iubim mai vârtos
patimile si rautatile, iar cele bune nu le voim deloc,
decât siliti de frica muncilor. Si numai cei nu primesc cuvântul
cu credinta tare si cu hotarâre. Iar ceilalti
nici asa nu le voim; ci neluînd în seama necazurile vietii
si muncile viitoare, slujim patimilor cu tot sufletul. Dar unii
nesimtind nici amaraciunea acestora savârsesc
siliti si fara voie ostenelile virtutilor. Dupa
Sfântul Grigore de Nisa si Sfântul Maxim Marturisitorul,
gustarea din pomul cunostintei binelui si raului a
adus omului o considerare a raului ca bine, o masacrare a raului
în bine. Fenomenul acesta se produce uneori ca voia omului, ispitita
de placere. Dar el înseamna adeseori si o
neputinta a noastra de a deosebi între bine si
rau. Starea aceasta devenita permanenta si
extrema e proprie demonilor. Astfel discriminarea între bine si
rau este semnul iesirii din pacat si ea e un dar al
lui Dumnezeu. Dar ea e conditionata de hotarârea
noastra de a trai dupa voia lui Dumnezeu. E
conditionata de un act de vointa, de o orientare
noua, totala.
Pentru ca nu toti primim binefacerile la
el. ci unii primind focul Domnului sau cuvântul Lui, prin lucrare, se fac
la inima mai moi ca ceara, iar altii prin nelucrare ne
aratam mai întariti ca lutul si cu totul
împietriti. Si daca nu-l primim la fel, nu sileste pe
cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele peste tot si
lumineaza toata lumea si cel ce vrea sa-l vada nu
e silit de el, si nimeni nu e cauza lipsirii de lumina,
daca Dumnezeu însusi a facut soarele si ochiul, decât
omul care are stapânirea (peste ochi), asa si aici,
Dumnezeu trimite tuturor razele cunostintei, iar dupa
cunostinta a dat si credinta ca ochi. Iar cel ce
vrea sa primeasca prin credinta cunostinta
sigura, pazeste prin fapte amintirea ei. Si acestuia
îi da Dumnezeu mare râvna, cunostinta si
putere. Caci prin cunostinta naturala se naste
râvna, în cel ce o alege pe ea si din râvna puterea de a lucra;
si prin lucrare se pastreaza amintirea; si din
amintire se naste o mai mare lucrare; si din aceasta o mai mare
cunostinta; si din aceasta, numita
cumintenie, se naste înfrânarea patimilor si rabdarea
întâmplarilor dureroase; iar din acestea petrecerea cea dupa
Dumnezeu si cunostinta darurilor lui Dumnezeu si a
greselilor proprii; si din acestea recunostinta, prin
care se naste frica de Dumnezeu, din care vine pazirea
poruncilor, adica plânsul, blândetea, smerita cugetare; din
aceasta se naste puterea de a deosebi; si din aceasta
stravederea sau puterea de a putea prevedea greselile viitoare
si de a le înlatura din vreme, prin curatenia
mintii, datorita experientei si amintirii celor de mai
înainte, si a celor prezente, si a celor savârsite din
nebagare de seama; si din acestea nadejdea; iar din
acestea neîmpatimirea si dragostea nesavîrsita.
Dar fiindca s-a vorbit despre
cunostinta virtutilor, vom vorbi si despre patimi.
Cunostinta vine ca soarele si nebunul îsi închide cu
voie ochii sau libera alegere, prin putina credinta,
sau lene, si îndata trimite cunostinta în camara
uitarii, prin nelucrarea care vine din trândavie. Caci din
neîntelepciune vine trândavia, din aceasta nelucrare, si
prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea
voilor si iubire de slava. Din acestea se naste iubirea de
argint, radacina tuturor relelor, si prin ea vine
împrastierea în cele ale vietii, din care se naste
totala necunostinta a darurilor lui Dumnezeu si a
pacatelor proprii. Iar din aceasta salasluirea
celorlalte patimi, adica ale cele opt capetenii ale lor: a
lacomiei pântecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de
argint, din care se naste mânia, când cineva nu dobândeste
lucrul dorit, sau nu-si împlineste voia sa; din ea vine
întristarea, prin care se naste nepasarea; apoi slava
desarta din care vine mândria. Din acestea opt vine toata
rautatea, patima si sufletul, prin care cel care e covârsit
de ele ajunge la deznadejde, la pierzanie totala, la
caderea de la Dumnezeu si la asemanarea cu dracii, precum
s-a mai spus.
Fiecare sta la mijlocul acestor doua
cai, adica a dreptatii si a pacatului;
si-si alege pe care o vrea si pe aceasta înainteaza.
Si primindu-l pe el aceasta cale si pe cei ce-l
calauzesc pe ea, fie îngeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie
draci si oameni rai, îl duc pâna la capatul ei, chiar
daca nu vrea. Cei buni îl duc la si la împaratia
cerurilor; iar cei pacatosi, la diavolul si la munca
vesnica. Si nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale,
decât voia sa.
Cel care vrea sa faca binele, sa
ceara prin rugaciune de la Dumnezeu si îndata i se
da lui cunostinta si putere, ca sa se arate
ca harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu. Caci ni s-ar
putea darui si fara rugaciune, ca si
dupa rugaciune. Dar precum nu are lauda cel ce
primeste aerul ca sa traiasca, stiind ca
fara el nu poate trai, ci mai vârtos e dator sa
multumeasca Celui ce l-a facut si i-a dat narile
prin care-l primeste, si sanatatea, ca sa-l
primeasca, asa si noi suntem datori mai vârtos sa
multumim lui Dumnezeu ca a facut si rugaciunea
si cunostinta, si puterea si virtutile
si pe noi si toate cele din jurul nostru, dupa har. Ba nu
numai atât, ci nu înceteaza sa caute orice mijloc ca sa
biruiasca rautatea noastra, a vrajmasilor si
a dracilor. Caci si diavolul, pierzând cunostinta lui
Dumnezeu prin nerecunostinta si mândrie, a ajuns cu
necesitate nestiutor. De aceea nu poate sti de la sine ce sa
faca, ci vede pe Dumnezeu ce face ca sa ne mântuiasca
si din acestea învata viclenia si se sileste
sa faca cele asemanatoare spre pierzania noastra.
Deoarece uraste pe Dumnezeu si nu poate sa se
razboiasca cu El, se razboieste cu noi, care suntem
dupa chipul Lui, închipuindu-si ca prin acestea înfrânge pe
Dumnezeu.
Si iarasi, vazând pe Hristos
ca se coboara pentru bunatatea cea mai deplina la
sfintii ucenici si la cuviosii Parinti,
aratându-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe alta cale
negraita, precum a zis, a început si diavolul sa arate
unora amagiri multe spre pierzanie. De aceea au scris
Parintii înzestrati cu darul deosebirii, ca nu trebuie
primite unele ca acestea. Caci acela se sileste sa
amageasca si în privinta aceasta, fie prin niscai
chipuri, fie prin alta amagire, în vremea somnului, sau în chip
sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din închipuirea proprie
si din nestiinta cea mai de pe urma, sa-si
zugraveasca niscai figuri sau culori, ca sa creada
ca este vreo aratare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba adeseori
arata în vis, sau în chip sensibil si draci biruiti,
zice-se, si încearca, simplu graind, orice
mestesugire pentru pierderea noastra, când ascultam de
el. Dar diavolul facând acestea îsi pierde nadejdea
daca, precum zic Sfintii Parinti, în vremea
rugaciunii ne facem mintea fara forma, fara
chip, fara culoare, neprimind nimic, fie ca e lumina,
fie foc, fie altceva, ci ne închidem cugetul cu toata puterea numai
în cuvintele scrise. Caci cel ce se roaga numai cu gura, se
roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la
minte nu la gura. Deci oamenii �trebuie sa se închine lui
Dumnezeu în duh si în adevar�; sau cum s-a spus: �Vreau sa
vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba�. Deci,
descurajându-se diavolul de toate acestea, ne aduce gând de
deznadejde, soptindu-ne ca altele erau vremurile acelea
si altii oamenii în care a aratat Dumnezeu acele lucruri
minunate ca sa creada; ca acum nu e vremea în care sa
trebuiasca sa ne ostenim în felul acesta. Iata, crestini
suntem cu totii si purtam botezul. Cel ce a crezut, zice,
si s-a botezat, mîntui-se-va. Deci ce ne mai trebuie?
Si cum vom pazi poruncile Lui, daca
nu vom tagadui toata voia si cugetarea noastra?
Iar voile si cugetarile de lepadat pot fi socotite acelea
care se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu. Fiindca adesea sunt unii
care, fie prin constitutie, fie din obisnuinta iubesc
binele în unele lucruri si urasc raul. De asemenea sunt
unele cugetari bune, având marturie si de la
dumnezeiestile Scripturi. Dar au lipsa si ele de o
dreapta socoteala din partea celor încercati. Fiindca
fara aceasta dreapta socoteala nici cele socotite
bune nu sunt bune, fie pentru ca le împlinim când nu e vremea lor,
sau fara trebuinta, sau fara vrednicie, sau
cugetând fara cunostinta cele spuse. Caci nu
numai în legatura cu Scriptura, ci si cu oricare întrebare
ce se nimereste, daca nu sunt cu luare aminte amândoi, si
cel întrebat si cel ce întreaba, se îndeparteaza de
întelesul adevarat si se aleg cu o paguba nu
mica. De fapt si eu am patit adeseori ca,
întrebând sau fiind întrebat, când am înteles cum trebuie un cuvânt,
m-am mirat pe urma cum cuvintele sunt la fel, dar întelesurile
sunt departe unul de altul. Asa si în toate celelalte, avem
lipsa de discernamânt, ca sa aflam cum trebuie sa
facem ca sa împlinim voile lui Dumnezeu. Fiindca El
cunoaste firea noastra întocmai, ca Facator al
tuturor, si a avut în vedere folosul nostru si a rânduit nu
lucruri straine de firea noastra, ci ele proprii ale ei.
Afara de cazul când unii vor sa ajunga de buna voie la
desavârsire, urcând spre El mai presus de fire, fie prin
feciorie, fie prin neavere, fie prin smerita cugetare. Nu poate fi
pusa însa în rând cu aceasta si recunostinta,
caci aceasta e fireasca. Dar smerita cugetare e mai presus de
fire, deoarece cel smerit se îndeletniceste cu toata virtutea
si nefiind dator cu nimic, se face pe sine îndatorat si mai
prejos de toti. Dar cel recunoscator, fiind dator, îsi
marturiseste datoria. La fel cel ce face milostenie,
miluieste din cele ce le are si nu este mai presus de fire, ca
acel ce s-a lepadat de avutie. Nici cel ce petrece în
casnicie, ca cel ce petrece în feciorie. Caci acesta este un dar
mai presus de fire. De aceea, unul se mântuieste daca,
parasind voile sale, împlineste pe ale lui Dumnezeu. Iar
celalalt va câstiga cununa rabdarii si slava de
la Dumnezeu, ca unul ce a parasit numai cele oprite de legi, ci
împreuna cu ele, cu ajutorul lui Dumnezeu si firea sa, iubind pe
Dumnezeu din tot sufletul si imitând dupa putere
nepatimirea Lui.
Caci smerita cugetare este roada
cunostintei, iar cunostinta roada încercarilor.
Celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta
tuturor. Si cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, când va
împarati smerenia în madularele sale. Caci cel ce
se cunoaste pe sine, cum zis Sfintii Vasile si Grigore,
ca este la mijloc între maretie si smerenie, ca cel ce
are suflet întelegator si trup muritor si
pamântesc, niciodata nu se înalta, nici nu
deznadajduieste, ci rusinându-se de partea mintala
a sufletului, se întoarce de la toate cele de rusine, iar
cunoscându-si neputinta sa, fuge de toata îngâmfarea. Cel
ce-si cunoaste, asadar, neputinta sa din multele
ispite si din patimile sufletesti si trupesti, a
vazut puterea nesfârsita a lui Dumnezeu, cum izvabeste
pe cei smeriti, care striga catre El prin rugaciune
staruitoare din inima.
Si altele multe cunoscând, cel ce-si vede
neputinta sa, ramâne nedoborît. Dar este cu neputinta
sa ajunga cineva aici, daca nu suporta multe ispite
sufletesti si trupesti, si, sustinut de puterea
lui Dumnezeu prin rabdare, nu dobândeste experienta.
Iar unul ca acesta în îndrazneste peste tot sa faca
voia sa, fara sa întrebe pe cei iscusiti, nici sa
se fixeze într-o cugetare. Fiindca ce trebuinta este
sa vrea sa faca sau sa cugete ceva, daca nu o
face pentru a trai trupeste si a se mântui sufleteste?
Iar daca nu cunoaste cineva care voie si care cugetare
trebuie sa o paraseasca, sa probeze tot lucrul
si toata cugetarea, prin departarea si înfrânarea de
la ele, si sa vada ce nemultumire îi aduc; si
daca, împlinindu-se, îi aduc placere, iar neîmplinindu-se,
durere, sa stie ca sunt rele si ca e dator
sa le dispretuiasca înainte de a zabovi în jurul lor
si sa se osteneasca a le birui când simte asaltul lor.
Aceasta o zic despre tot lucrul si tot gândul fara de care
putem trai trupeste si bine placea lui Dumnezeu.
Fiindca obisnuinta învechindu-se
capata putere de fire. Caci fie ca e
obisnuinta buna, fie ca e rea, timpul o
hraneste, cum materiile hranesc focul. De aceea datori
suntem sa cugetam si sa facem cu toata puterea
binele, ca sa vina deprinderea si obisnuinta
sa lucreze de la sine, fara osteneala, cele de toate
zilele, precum Parintii au biruit prin cele mici în cele mari.
Caci numai cel ce nu se lasa convins ca sa aiba cele
peste trebuinta ale trupului, ci le leapada pe
acestea, ca sa mearga pe calea cea strâmba si
plina de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Caci nu
numai avutia multa arata iubirea de avutie, ci tot ce
tine cineva cu împatimire sau fara
trebuinta, sau peste trebuinta.
Ramâne asadar, sa fugim de oameni
si de lucrurile vietii si sa umblam în calea
împarateasca si sa ne linistim cu unul sau
cu doi si sa cugetam ziua si noaptea la poruncile lui
Hristos si la toata Scriptura. În felul acesta, mustrat de toate
si de constiinta si de luarea aminte a citirii
si de rugaciune, poate sa ajunga cineva la cea dintâi
porunca, adica la frica lui Dumnezeu care se naste din
credinta si din meditarea Sfintelor Scripturi. Iar prin
frica poate sa ajunga la plâns, iar prin acesta la poruncile
carora le-a spus Apostolul credinta, nadejde si dragoste.
Caci cel ce crede în Domnul se teme de munci; si cel ce
pazeste poruncile rabda necazurile; iar cel ce rabda
necazurile, va avea nadejde în Dumnezeu; iar nadejdea desparte
mintea de toata împatimirea; iar despartita de
aceasta, va avea dragostea de Dumnezeu. De va vrea cineva sa
faca acestea, se va mântui.
Iar linistea (isihia) ca început al
curatiei sufletului, va face pe cel ce o alege, sa
împlineasca fara osteneala toate poruncile. �Fugi,
zice, taci, linisteste-te, caci acestea sunt
radacinile nepatimirii�. Sau iarasi: �Fugi de
oameni si te vei mântui�. Pentru ca întâlnirile nu lasa
mintea sa-si vada nici greselile sale, nici uneltirile
dracilor, ca sa se pazeasca omul pe sine, nici binefacerile
si tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca sa dobândeasca
din acestea cunostinta de Dumnezeu si smerenie. De
aceea, cel ce vrea sa mearga pe un drum scurt la Hristos,
adica prin nepatimire si cunostinta si
sa ajunga cu bucurie la desavârsire sa nu se
abata în alte parti, adica la dreapta si la
stânga, ci în toata vietuirea lui sa
calatoreasca cu sârguinta pe calea
împarateasca.
Nadajduieste ca unul ce, neuitînd de
iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu-si pierde nadejdea, orice i
s-a întâmpla. Omul duhovnicesc traieste continuu în
aceasta tensiune, ca pe un drum ce suie printre doua
prapastii: între apasarea de constiinta
pacatelor sale si între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie
sa le îmbine mereu pe amândoua, sa nu se predea exclusiv
nici uneia din ele; sa îmbine mereu temerea cu nadejdea. Aceasta
înseamna a fi mereu viu mereu palpitant, fara a dispera
si fara a adormi.
A doua este postul cu masura, sau
a mânca o data pe zi si a nu se satura. Mâncarea sa
fie de un singur fel, din bucate modeste, care se gasesc
fara bataie de cap si pe care nu le pofteste
sufletul, decât daca nu este altceva. Aceasta, pentru ca omul sa
biruiasca lacomia pântecelui, nesaturarea si pofta
si sa ramâna neîmprastiat; totodata, ca
sa nu respinga vreun fel, lepadând în chip rau, cele
ce au fost facute de Dumnezeu bune foarte, nici sa înghita
toate deodata, fara înfrânare si cu voluptate, ci
mâncând în fiecare zi câte un singur fel de mâncare, sa se
foloseasca de toate spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la
nimic, cum fac blestematii de eretici, ca de ceva rau. Iar
vinul, dupa vreme, caci la batrânete, la
neputinta si la frig e foarte folositor. Dar si atunci
putin. Iar la tinerete, la caldura si la vreme de
sanatate, e mai buna apa, dar si aceasta cât se poate
de putina.
Si cel ce vrea sa învete
cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca
numai de auzire. Pentru ca altceva este auzirea si altceva
fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva
mestesugar, ci câstiga deprinderea
mestesugului lucrând si vazând si multe
gresind si îndreptându-se de cei iscusiti prin rabdare
si prin taierea voilor sale si dupa vreme
îndelungata, asa cunostinta duhovniceasca nu se
naste numai din cugetare, ci se da de Dumnezeu dupa har
celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile pare
sa le cunoasca în parte, nu e de mirare, mai ales daca e
lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui
Dumnezeu, ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au
cunostinta. Deci cei ce au scris au avut adeseori
cunostinta de Dumnezeu, ca si proorocii, dar el
înca nu. Drept aceea si eu, culegând de asemenea din
dumnezeiestile Scripturi, si neînvrednicindu-ma sa aud
de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii
despre o cetate sau o, de la cei ce le-au vazut pe acestea. Cunostinta
întreaga nu se primeste numai din Scriptura, ci si din
predania vie. Cel ce a scris, nu si-a putut pune în scris
niciodata tot ce a cunoscut practicând, tot ce era viu în duhul lui.
Acest plus se preda de la el la ucenicul spiritual, ca un adaos la
cuvântul scris, si asa mai departe. Traditia monahala
se alcatuieste din Scriptura si din Duhul predat prin
transmitere, prin învatatura vie, prin raport
personal.
Si nu e de lipsa ca sa aiba
cineva un lucru, ca sa faca mila. Aceasta e mai
degraba o mare neputinta. Ci, neavând peste tot ceva cu ce
sa miluiasca, sa aiba înduiosare pentru
toti, ca sa miluiasca, sa aiba înduiosare
pentru toti, ca sa ajute pe cei ce au trebuinta din
cele ce poate, desfacut de orice împatimire fata de
lucrurile vietii, dar având împatimire fata de
lucrurile vietii, dar având împatimire fata de oameni.
Ba nici nu trebuie sa învete pentru slava desarta cel
ce nu si-a aratat mai întâi mila cu lucrul, zicând ca
foloseste sufletele celor mai slabi, în vreme ce e cu mult mai slab
decât cei pe care crede sa-i foloseasca. Fiindca tot lucrul
îsi cere vremea lui si o dreapta socoteala, ca sa
nu se faca ceva ne la vreme, sau fara trebuinta.
Caci celui slab îi este mai bine fuga de toate si neaverea e cu
mult mai buna decât milostenia. E vorba de râvna care arde pentru
mântuirea oamenilor. Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul
nu trebuie socotit ca nimic. Însa omul se salveaza ca bunul cel
nepretuit numai în Dumnezeu. A te împatimi de om înseamna
deci a te împatimi pentru a-l face împatimit de Dumnezeu, pentru
a-l �face sa se depaseasca necontenit, atras de
magnetul desavârsirii absolute care e Dumnezeu. Arata ce
împatimire de om trebuie evitata. Pâna cauti prin
binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi în
ultima analiza interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele
facut aceluia e aparent si în fond nu-i foloseste, ci-l
sminteste pâna la urma.
Iar felurite întelepciunii sunt patru:
chibzuinta, sau cunostinta lucrurilor ce trebuie sau nu
trebuie facute si privegherea mintii (N. Hartmann
observa ca prudenta nu e stiinta,
patrundere, circumspectie, care se multumeste sa
se guste pe ea însasi într-o înstrainare de lume. Sensul ei
e redat mai bine de latinescul sapientia, care vine de la sapere = a
gusta. �Sapientia este gustul etic si anume gustul fin,
diferentiat, cultivat moral, întrucât îndreptat spre plenitudinea
vietii, înseamna contact cu toate si atitudine
afirmativa, apreciatoare fata de tot ce e valoros. Este
patrunderea sentimentului de valoare în viata, în orice
contact cu realitatea, în orice actiune si reactiune�.)
; neprihanirea, care sta în pastrarea
sanatoasa a cugetului, ca sa se poata înfrâna de
la orice lucru, cuvânt si gând ce nu place lui Dumnezeu;
barbatia, sau taria si staruinta
(rezistenta) în ostenelile încercarilor celor dupa
Dumnezeu; dreptatea, adica împartirea care da tuturor
la fel. Aceste patru virtuti generale se nasc din cele trei puteri
ale sufletului, astfel: din cugetare sau minte, doua: chibzuinta
si dreptatea, sau dreapta socoteala; din partea poftitoare,
neprihanirea; si din iutime, barbatia.
Si fiecare sta la mijloc între doua patimi potrivnice
firii. Chibzuinta are deasupra prea multa socotire,( Poate sa
însemne o excesiva chibzuire, care nu e în stare sa treaca
la fapta, sau o prea mare ticluire care cuprinde si viclenie.)
iar dedesubt nechibzuinta; neprihanirea are deasupra
nesimtirea, iar jos, desfrânarea; barbatia, sus
cutezanta nesocotita, jos lasitatea; dreptatea, sus
vointa de a avea prea putin, iar jos vointa de a avea prea
mult. Cele patru sunt chipul omului ceresc, iar cele opt, ale celui
pamântesc. Toate acestea le cunoaste întocmai Dumnezeu, ca
si cele trecute, prezente si viitoare. Dar numai în parte, cel
ce a învatat prin harul lui Dumnezeu, lucrurile de la El si
s-a învrednicit sa fie facut dupa chipul si
asemanarea Lui. Caci cine zice ca stie cum trebuie
numai din auz, minte. Fiindca mintea omului nu poate sa urce
vreodata la cer fara vreun povatuitor; iar
neurcându-se si nevazând, nu poate spune ceea ce n-a vazut.
Ci daca aude cineva din Scriptura, numai aceea trebuie sa
graiasca din auz cu multumire si sa
marturiseasca pe Tatal Cuvântului, cum a zis marele Vasile.
Ca nu cumva, închipuindu-si ca are cunostinta,
sa ramâna mai jos decât cel fara
cunostinta. Caci a te închipui ceva, nu te lasa
sa ajungi ceea ce te închipui, zice Sfântul Maxim. (ŤFiindca
socotinta ca stii nu te lasa sa sporesti în
a stiť. Închipuirea ca stii, te fixeaza la gradul la
care esti, totdeauna mai jos decât ceea ce-ti închipui,
caci închipuirea exagereaza totdeauna.) Caci
este o nestiinta de lauda, cum zice Gura de Aur.
De pilda, când cineva întru cunostinta cunoaste
ca nu cunoaste. Si este o nestiinta mai jos
de orice nestiinta, când cineva nu cunoaste ca nu
cunoaste. Deci este si o cunostinta cu nume
mincinos, când socoteste cineva ca stie, nestiind
nimic, cum zice Apostolul. Este, prin urmare, o cunostinta
adevarata si este nestiinta îndeobste.
Dar mai mare ca toate este cunostinta cu lucrul. Fiindca ce
va folosi omul de va avea toata cunostinta, mai bine-zis,
de o va fi primit de la Dumnezeu în dar, ca Solomon, asemenea caruia
nu poate sa ajunga altcineva vreodata, dar va merge la
muncile vesnice? Ce va folosi, de nu va fi primit din fapte si
din credinta tare, prin marturia constiintei,
asigurarea ca este slobozit de muncile viitoare, faptul ca nu se
osândeste pe sine, ca n-a avut grija de vreuna din datorii,
dupa puterea lui? Caci, zice Sfântul Ioan Teologul: �Daca
inima noastra nu ne osândeste, avem îndraznire catre
Dumnezeu�. Dar zice Sfântul Nil: �Si constiinta
însasi a ajuns sa minta, slabita fiind de
întunericul patimilor�, cum zice si Scararul. Caci
daca chiar si numai rautatea obisnuieste sa
întunece mintea, zice marele Vasile, si închipuirea face orb pe
cineva si nu-l lasa sa se faca ceea ce îsi
închipuie, ce vom zice, despre cei ce slujesc patimilor, când îsi
închipuie ca au constiinta curata? Mai ales când
vad pe Apostolul Pavel, care are în sine pe Hristos, zicând cu lucrul
si cu cuvântul: �Ca de nimic nu ma stiu pe mine (sa
fi pacatuit adica), dar nu în aceasta ma voi îndrepta�.
Caci din nesimtire multa ne socotim noi cei multi
ca suntem ceva, nefiind nimic. Dar zice Apostolul: �Când graiesc
pace, atunci le vine prapadul�, fiindca n-aveau pace, ci
ziceau aceasta, spune Gura de Aur, din multa nesimtire. Iar
Iacob, fratele Domnului, zice despre unii ca acestia ca
�uitându-si de pacatele lor, s-au uitat de ei însisi,
cei mai multi dintre cei mândri�, �închipuindu-si ca au
nepatimire�, zice Scararul. Drept aceea si eu, tremurând de
cei trei uriasi ai diavolului, despre care a scris Sfântul Marcu
Ascetul, adica despre: trândavie, uitare si
nestiinta, ca unul ce sunt pururi stapânit de ei,
si ma tem ca nu cumva uitând de masura mea, sa ma
aflu afara din calea cea dreapta, cum zice Sfântul Isaac, am
scris culegerea de fata. Caci cel ce uraste
mustrarea arata vadit patima mândriei, zice Scararul, iar
cel ce alearga spre ea, se dezleaga de legatura.
Si Solomon zice: �Celui nepriceput ce întreaba de
întelepciune, i se va socoti lui întelepciune�. De aceea am pus
la început numele cartilor si al sfintilor, ca sa
nu trebuiasca sa spun la fiecare cuvânt al cui este si
asa sa se lungeasca cuvântul. Caci Sfintii
Parinti au scris cuvintele dumnezeiestii Scripturi,
adeseori cum sunt acolo, ca Grigorie Teologul, cele ale lui Solomon
si ceilalti. Iar logofatul Simion Metafrastul a zis despre
Gura de Aur: �Nu e drept sa parasesc cuvintele aceluia
si sa zic ale mele�, macar ca putea, fiindca din
acelasi Duh Sfânt au luat toti. Dar pe unele le numesc ale cui
sunt, înfrumusetându-se cu harul smereniei, cautând mai mult
cuvintele Scripturii; pe altele te lasa fara nume, pentru
multimea lor, ca sa nu se lungeasca cuvântul
De asemenea fara linistire si
fara taierea voilor proprii nu poate cineva sa
învete vreun mestesug dupa toata
stiinta si amanuntimea. De aceea dupa
fapta avem lipsa si de cunostinta, si
în toate, de oprirea cea dupa Dumnezeu de la toate si de
cercetarea dumnezeiestilor Scripturi, fara de care nimeni
nu poate sa dobândeasca vreo virtute. Iar cel ce s-a învrednicit
sa se linisteasca în întregime si neîncetat a ajuns la
bunul cel mai înalt. Iar cel ce nu a cunoscut-o macar în parte nu
ajunge acolo. Dar fericiti sunt cei ce se linistesc în
întregime, fie ascultând de vreun faptuitor sau isihast, fie
linistindu-se si iesind din toate grijile, întru ascultarea
de voia dumnezeiasca, cu osârdie si cu sfatul celor
încercati, în orice îndeletnicire cu cuvintele si cu
întelesurile. Dar mai ales cei ce vor sa ajunga cât mai
fara osteneala la nepatimirea si
cunostinta duhovniceasca, trebuie sa aiba odihna
cea dupa Dumnezeu întreaga. Caci El Însusi a zis prin
proorocul: �Opriti-va de la toate si cunoasteti
ca Eu sunt Dumnezeu�. Iar cei ce suntem oameni în lume si
asa-zisi monahi, sa ne linistim macar în parte,
ca dreptii de odinioara, spre a ne cerceta ticalosul suflet
înainte de moarte si a-i pricinui îndreptare sau smerenie, în loc de
pierzanie desavârsita, din pricina nestiintei
generale si a greselilor din nestiinta si
stiinta. Caci David a fost împarat, dar în
fiecare noapte îsi uda asternutul si patul cu lacrimi. �La
simtirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au încretit perii
capului�, si cele urmatoare. Drept aceea si noi, ca si
cei din lume, sa ne oprim macar o parte din zi sau din noapte
si sa vedem ce vom raspunde dreptului Judecator în
ziua cea înfricosata a judecatii? Si sa avem
grija mai ales de acestea, fiind de trebuinta pentru frica
osândei vesnice. Sa nu ne îngrijim despre cum vor trai
saracii si cum se vor îmbogati iubitorii de lume, nici
sa nu ne facem grija nebuneste despre lucrurile
vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindca se cade
sa lucram, dar sa nu ne îngrijim si sa ne zorim
spre multe, cum a zis Domnul catre Marta. Pentru ca grija de
viata nu lasa pe cineva sa se îngrijeasca de
sufletul sau si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel
ce se linisteste si ia aminte la sine. Caci se zice în
Lege: �Ia aminte la tine� ( În omilia sau în cuvântul:ŤIa aminte de
tine însutiť, Sfântul Vasile distinge între Ťnoi, cele ale noastre
si cele dimprejurul nostru. Noi suntem sufletul si mintea,
întrucât ne-am facut dupa chipul Ziditorului; iar ale noastre,
trupul si simtirile �, iar împrejurul nostru sunt banii,
mestesugurile si celelalte unelte ale vietiiť.)
si cele urmatoare. Despre acest loc a scris Vasile cel Mare un
cuvânt sfânt si plin de toata întelepciunea.
|
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H)
, Cuviosul Filaret Milostivul (792)
