Bine aţi venit Гость!
Vineri, 07.05.2021, 13:46
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Sarbatorile Bisericii Ortodoxe

Nil Ascetul
26.04.2012, 18:13

Nil Ascetul

ˇ         Domnul s-a lepadat cu totul de grija celor pamântesti si a poruncit sa cautam numai Împaratia Cerurilor, noi însa, silindu-ne sa umblam tocmai pe o cale potrivnica, am nesocotit poruncile Domnului, si departându-ne de purtarea lui de grija, ne-am pus nadejdile în mâini. El a spus: �Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele�, si iarasi: �Priviti la crinii câmpului, cum cresc si nu se ostenesc, nici nu torc�. Ba chiar a poruncit Apostolilor sa nu-si ia cu ei nici traista, nici punga, nici toiag, ci sa tina seama de fagaduinta nemincinoasa, pe care le-a dat-o trimitându-i la slujba de ajutorare a celorlalti oameni când le-a spus: �Vrednic este lucratorul de hrana sa�. El stia ca mai mult ne asigura Providenta cele necesare, decât sârguinta noastra. Noi, însa, nu ne oprim de a agonisi pamânt cât se poate de mult. Cumparam turme de oi, boi de munca, râvniti la înfatisare si marime, si magari bine hraniti. Oile vrem sa ne dea din belsug lâna pentru trebuinte; boii sa ne slujeasca la lucrarea pamântului, aducându-ne noua hrana, iar lor si celorlalte dobitoace nutret; în sfârsit vitele de povara sa faca mai aleasa hrana necesara, întregind cele ce lipsesc în tara, cu marfuri din strainatate, pentru a spori placerile vietii noastre. Dar nu ne multumim numai cu atât, ci alegem si mestesugurile cele mai aducatoare de câstig, care nu ne lasa deloc vreme sa ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toata grija spre ele. Iar mai pe urma învinuim mai de graba slabiciunea purtatorului de grija decât pe noi însine, pentru alegerea ce am facut-o. Dar chiar daca nu marturisim prin cuvânt, suntem vaditi prin lucruri, ca ne bucuram de-o vietuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleasi lucruri ca si ei si mai degraba zabovim în osteneli trupesti. Astfel multi cred ca evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, si ca nu alegem viata, odinioara linistita si fericita, pentru altceva, decât ca printr-o mincinoasa cinstire de Dumnezeu sa fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câstigând slobozenie spre placeri, sa putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne nu multa nerusinare fata de cei simpli, iar uneori si fata de cei ce ne întrec, socotim viata virtuoasa ca o îndreptatire la asuprire, dar nu ca o pricina de smerenie si de îngaduinta. De aceea suntem socotiti chiar de cei ce trebuie sa ne cinsteasca ca o turma usuratica. Ne calcam în picioare unii pe altii prin târguri, amestecati într-o adunatura de tot soiul, neavând nimic care sa ne deosebeasca de ceilalti oameni, cum ar trebui. Vrând sa fim cunoscuti nu din felul de vietuire, ci din înfatisare si ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele, facând teatru din adevarul de odinioara. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viata cea preadorita s-a facut urâta; si dobânda celor ce vietuiesc cu adevarat întru virtute a ajuns sa fie socotita amagire. Gem orasele de cei ce ratacesc prin ele degeaba si sunt tulburati cei de prin case, carora le e sila si sa-i mai priveasca, vazându-i ca staruie la usi, cersind tot mai nerusinat; iar multi, dupa ce sunt primiti în case, fatarind pentru putin timp evlavia si acoperind cu masca fatarniciei gândul de viclesug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urma pleaca, încât fac sa se întinda peste toata viata monahala un nume urât. Si asa sunt alungati din orase ca o ciuma cei ce erau odinioara îndreptatorii lor; si sunt izgoniti ca niste spurcati, mai rau decât cei umpluti de lepra. Mai bucuros se hotaraste cineva sa creada tâlharilor si spargatorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viata monahala, socotind ca e mai usor pot sa se pazeasca de rautatea vadita, decât de prefacuta vrednicie de crezamânt, care unelteste în ascuns. Acestia nici n-au început macar viata de evlavie si nu cunosc folosul linistirii, ci au fost împinsi la viata singuratica fara judecata poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treaba de negustorie, bun pentru câstigarea celor trebuincioase. Si eu socotesc ca ar face lucrul acesta mai cuviincios, daca n-ar umbla pe la toate usile, ci ar socoti ca înfatisarea îi împiedica de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând sa plateasca trupului birul datorat, sa nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci si pe cel care l-au nascocit desfatarile celor ce duc un trai molatic, împlinindu-si poftele lor nemasurate. Dar a tamadui pe cei ce sufar de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41

ˇ         Nimic nu duce pe cineva asa de neîndoielnic la munci, ca a face pe multi sa râvneasca la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imita e adaos la pedeapsa celui ce l-a învatat. Dar nu mica este osânda si a celor ce nu au lepadat imitarea ca rusinoasa, fiindca s-au facut învatatori ale celor rele, de a caror lectie blestemata fug, cu buna judecata, cei ce se folosesc de cuget întelept. (Nil Ascetul)43

ˇ         Oare noi suntem cei ce avem sa ne îngrijim de cele ale vietii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poarta grija de ea? Straduinta omeneasca, daca nu primeste ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la tinta. Dar purtarea de grija a lui Dumnezeu daruieste bunuri desavârsite, chiar fara conlucrarea omeneasca. Ce le-a folosit straduinta proprie acelora catre care a zis Dumnezeu: �Ati semanat mult si ati luat putin, si am suflat aceasta din mâinile voastre?� Si ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vietuit pentru virtute, fara sa se îngrijeasca de ele? N-a fost hranit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pamântului? Au fost ei lipsiti de mâncare? Nu le împrospata marea necontenit o hrana neobisnuita, trimitându-le prepelite si nu le trimetea cerul mana, printr-o ploaie neobisnuita si straina? Iar piatra lipsita de umezeala nu le dadea, când era lovita, suvoi îmbelsugat de apa? În sfârsit, vesmintele si încaltamintea nu le-au slujit tot timpul fara sa se învecheasca? Dar prin ce lucrare a pamântului si-a câstigat Ilie hrana în vagauna? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat vaduva, lipsita si de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca sa se arate ca virtutea trebuie pusa mai presus si de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplari minunate, dar totusi au si o ratiune. Caci e cu putinta ca cineva sa traiasca si fara sa manânce, atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a ispravit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mâncari? Si cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fara sa guste mâncare omeneasca? Caci pogorându-se dupa patruzeci de zile si mâniindu-se pentru turnarea vitelului, îndata a sfarâmat tablele si s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce rationament omenesc ar putea explica multumitor aceasta minune? Cum a putut natura trupului sa se cheltuiasca atâta vreme, fara sa se întregeasca ceea ce se împrastie din puterea lui în fiecare zi? Aceasta nedumerire o dezleaga cuvântul lui Dumnezeu, care zice: �Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu�. De ce, asadar, tragem la pamânt vietuirea cea cereasca, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngramadim de jur împrejur gunoaie, noi �cei ce ne hraneam odinioara cu mâncari alese�, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Caci când ne odihnim în cugetari stralucite si arzatoare, ne nutrim cu mâncaruri alese. Iar când parasim aceasta stare si suntem trasi în lucrurile pamântesti, ne adunam în jurul nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nadejdea de la Dumnezeu si ne-o sprijinim pe carnea bratului, punând purtarea de grija a Stapânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov si l-a socotit ca pe cel mai mare pacat? Nu ne-am sfiit sa facem ca cel ce-si duce mâna la gura ca sa si-o sarute. Caci multi au obiceiul sa-si sarute mâinile, zicând ca de la ele le vine toata bunastarea. Pe acestia aratându-i �Legea� printr-un simbol, zice: �Cel ce umbla pe mâini e necurat, si cel ce umbla pururea pe patru picioare e necurat�. Pe mâini umbla cel ce se întemeiaza pe mâini si toata nadejdea si-o are în ele. Iar pe patru picioare umbla cel ce se încrede în lucrurile supuse simturilor si-si coboara mintea, partea conducatoare a fiintei sale, la îndeletnicirea necontenita cu ele. În sfârsit cu multime de picioare umbla cel învaluit cu totul de cele trupesti. De aceea, înteleptul scriitor al �Proverbelor� vrea ca cel întelept sa nu aiba nici doua picioare, ci numai unul, si acesta rar sa se miste catre cele trupesti: �Du-ti piciorul rar spre prietenul tau, ca nu cumva, saturându-se de tine, sa te urasca�. Prin urmare daca unul tulbura rar pe Hristos pentru trebuintele trupului este prieten adevarat al Lui, cum zice Mântuitorul catre ucenicii Sai: �Voi sunteti prietenii Mei�; dar daca va face aceasta mai des, va ajunge sa fie urât. (Nil Ascetul)6

ˇ         Ce ne învata si istoria lui Isboset? Sa nu ne alipim cu grija de cele trupesti, nici sa lasam paza noastra pe seama simtirii (lucrarii simturilor: perceptiei). Caci acela fiind rege si odihnindu-se în camara sa, i-a îngaduit unei femei sa faca paza la usa. Dar venind oamenii lui Recab si aflând-o pe ea alegând boabe de grâu si dormitând, au intrat pe nebagate de seama si au omorât pe Isboset, aflându-l si pe el dormind. Caci toate dorm, si mintea si sufletul si sufletul si simtirea, când stapânesc cele trupesti. Faptul ca pazitoarea de la usa alege boabe de grâu, arata ca cugetarea se ocupa cu multa grija de cele trupesti, îndeletnicindu-se nu în chip trecator, ci cu sârguinta, de curatenia lor. Caci mintea fiecaruia, asemenea unui rege, petrece undeva înauntru, având ca paznic a simturilor cugetarea. Când acestea se deda grijilor trupesti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu usurinta se strecoara dusmanii si omoara mintea. De aceea marele Avram nu încredinteaza femeii paza usii (caci cunostea cât de usor poate fi amagita simtirea), ca nu cumva, vrajita de vederea celor supuse simturilor, sa împrastie mintea si sa o înduplece sa ia parte cu ea la desfatari, chiar daca ar fi primejdioasa împartasirea de ele, ci sade el însusi de paza, lasând intrarea deschisa gândurilor dumnezeiesti, iar grijilor lumesti închizându-le usa. (Nil Ascetul)29

ˇ         Caci cu ce se alege viata noastra din toata osteneala desarta în jurul acestora? Nu toata zdroaba omului merge în gura lui? � cum zice Eclesiastul. Dar hrana si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului acestuia de trup. De ce, asa dar, lucram la nesfârsit si alergam dupa vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile dumnezeiesti si încalzind trupul mai mult decât se cade? Îl hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa fie mai tare în razboiul lui împotriva sufletului, neîngaduind ca aceasta sa fie cinstit si încununat. Caci în ce costa trebuinta trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta pâna la greutati nebunesti? Ea consta, desigur, în pâine si apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar pâinea nu e atât de usor de câstigat de cei ce au mâini? Si ne-o putem agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se împaca fara ca sa fim împrastiati, decât foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija îmbracamintea? Nici aceasta, daca nu avem în vedere moliciunea venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine din pânza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Facatorul o haina din piei si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punând aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osândit de departe urâciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste pasarile cerului si le îmbraca, Cel ce împodobeste crinii câmpului cu atâta frumusete, fiindca nu e cu putinta sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la aceasta credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinta aceluia care vietuieste întru virtute? Unde este, asadar, si la ce foloseste sârguinta noastra, daca Dumnezeu tine cârma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lipsa de mângâieri, si cu cât e mai bine sa murim, decât sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune în trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, încât sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim înca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii si al întelepciunii. Bine este, asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne însusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, având destula mângâiere în slava înaintasilor si în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi câstigul celor care au început aceasta vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei chipul unei vietuiri desavârsite, care va fi înaltarea lor. (Nil Ascetul)6 41

ˇ         Sa fugim de vietuirea în orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. Caci s-a scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele si au locuit între pietrei si s-au facut ca niste porumbite singuratice. Iar Ioan Botezatorul a petrecut în pustie si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei îmbracati în haine de matase, si au ales sa petreaca în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, si sa doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute în nestemate; si toate le primeau, desi erau potrivnice obiceiului lor. Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22

ˇ         Fiindca atunci când socotesc ca e usor sa porunceasca cu cuvântul, desi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumeta sa învete fapta, ei fac vadit tuturor scopul lor, ca îsi însusesc adica aceasta conducere nu straduindu-se ca sa foloseasca celor ce vin la ei, ci ca sa-si împlineasca propria placere. Învete cei ce vreau, de la Abimelec si Ghedeon, ca nu cuvântul, adunând o sarcina de lemne, dupa ce a purtat-o, a zis: �Faceti si voi în felul m-ati vazut pe mine�. Iar celalalt, învatându-i sa faca o treaba ostaseasca si facând însusi întâi acest lucru, a zis: �Sa va uitati la mine si asa sa faceti�. Dar însusi Domnul facând si apoi învatând, pe cine nu îl convinge sa socoteasca mai vrednica de crezare învatatura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însa închid ochii la aceste pilde si poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de facut. Iar când par sa stie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea pastorilor mustrati de Prooroc pentru neiscusinta, care poarta sabia la brat si de aceea, dupa ce îsi taie bratul, îsi scot si ochiul lor drept. Caci nepurtând grija de fapta dreapta, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodata cu încetarea ei, si lumina vederii (contemplatiei). Aceasta o patimesc cei ce povatuiesc crud si neomenos, când au la îndemâna puterea de a pedepsi: îndata li se sting cugetarile contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplatie, se vestejesc. Astfel cei ce si-au legat sabia nu la sold ci la brat nu mai pot nici sa faca, nici sa stie ceva. La sold îsi leaga sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la brat cei ce vreau sa aiba la îndemâna pedeapsa pentru pacate straine. Iar ca e propriu oamenilor usuratici, care n-au de la ei însusi nici un folos, sa ia asupra lor usor conducerea altora e vadit si din experienta. Caci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat linistea si a început cât de cât sa se ocupe cu contemplatia, sa-si lege mintea de grijile celor trupesti, desfacând-o de la cunostinta si tragând-o spre lucrurile pamântesti, odata ce se afla în cele înalte. Lucrul acesta e si mai vadit din acea pilda, asa de vestita, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemitilor, zicând: �Au plecat odata copacii padurii sa-si unga peste ei împarat. Si au zis catre vita: vino si împarateste peste noi. Si a zis vita: Lasa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slavit de Dumnezeu si de oamenii, ca sa merg sa stapânesc peste copaci�? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceata lui, nici maslinul pentru uleiul lui. Maracinele însa, lemn neroditor si spinos, a primit stapânirea, o stapânire care nu avea nici în ea si nu afla nici în copacii supusi nimic care sa o faca placuta. Caci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai padurii ca au lipsa de conducere. Astfel precum vita, smochinul si maslinul n-au primit sa stapâneasca peste copacii padurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot asa cei ce vad în ei vreun rod al virtutii si simt folosul lui, chiar daca îi vor sili multi la aceasta domnie, nu primesc, pretuind mai mult folosul lor decât conducerea altora. Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabola maracinele copacilor, vine si asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. �Caci sau va iesi, zice Scriptura, foc din maracine si va mistui copacii padurii, sau va iesi din copaci si va mistui maracinele�. Asa si între oameni odata ce s-au facut învoieli nefolositoare, neaparat va urma o primejdie, atât pentru cei se s-au supus unui învatator neîncercat, cât si pentru cei ce au primit stapânirea în urma neatentiei ucenicilor. De fapt neiscusinta învatatorului pierde pe învatacei. Iar negrija învataceilor aduce primejdie învatatorului, mai ales când la nestiinta aceluia se adauga trândavia lor. Caci nici învatatorul nu trebuie sa uite ceva din cele ce ajuta la îndreptarea supusilor, nici învataceii nu trebuie sa treaca cu vederea ceva din poruncile si sfaturile învatatorului. Pentru ca e lucru grav si primejdios atât neascultarea acelora, cât si trecerea greselilor cu vederea din partea acestuia. Sa nu creada învatatorul ca slujba lui este prilej de odihna si de desfatare. Caci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este sa conduci sufletele. Cei ce se stapânesc peste dobitoacele necuvântatoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor si de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt pusi peste oameni multitudinea naravurilor si viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea si cei ce o primesc trebuie sa se pregateasca pentru o lupta obositoare. Ei trebuie sa îndure fara suparare scaderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina nestiintei sa-i faca sa le cunoasca, cu îndelunga rabdare. De aceea vasul de spalat din templu îl tin boii, iar sfesnicul s-a turnat întreg si a fost batut din ciocan. Sfesnicul arata ca cel ce vrea sa lumineze pe altii trebuie sa fie solid din toate partile si sa nu aiba nimic usor sau gol; si sa fie ciocanite afara toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pilda a unei vieti fara prihana celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spalat arata ca cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie sa lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci sa poarte si poverile si întinaciunile celor mai mici, pâna ce este neprimejdios de a le purta. Caci desigur daca vrea sa faca curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinta sa primeasca si el oarecare întinaciune; de vreme ce si vasul de spalat, curatind mâinile celui ce se spala, primeste însusi întinaciunea aceluia. Cel ce vorbeste despre patimi si curata pe altii de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdarit; caci însasi amintirea obisnuieste sa întineze cugetarea celui ce vorbeste despre ele. Pentru ca, chiar daca nu se întiparesc chipurile lucrurilor urâte în semne sapate mai adânc, totusi întineaza suprafata mintii, tulburând-o prin desfasurarile cuvântului ca pe niste culori necurate. Povatuitorul mai trebuie sa aiba si stiinta, ca sa nu-i fie necunoscuta nici una din uneltirile vrajmasilor si sa poata da la lumina laturile ascunse ale razboiului celor încredintati lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrajmasului, le va face biruinta neostenitoare si îi va scoate încununati din lupta. Dar e rar un povatuitor ca acesta si nu se gaseste usor. Marele Pavel marturiseste acelasi lucru, zicând: �Caci gândurile lui nu ne sunt necunoscute�. Iar minunatul Iov se întreba nedumerit: �Cine ne va descoperi fata vesmântului sau? Si cine va patrunde în captuseala armurii lui? Iar portile fetei lui cine le va deschide�? Ceea ce zice este aceasta: Nu este vazuta fata lui, caci îsi ascunde viclenia în multe vesminte, fermecând în chip amagitor prin felul cum se înfatiseaza la aratare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Si ca sa nu se numere si pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toata urâciunea înfricosata a lui. �Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafarului; maruntaiele lui sunt serpi de arama�. Acestea le spune, dând la iveala viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul ca-si ia înfatisarea luceafarului, planuieste sa atraga la el pe cei ce-l privesc, iar prin serpii dinauntru pregateste moartea celor ce se apropie. Dar si proverbul, dându-ne sa întelegem primejdia lucrului, zice: �Cel ce crapa lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea�. Adica cel ce distinge lucrurile cu ratiunea si pe cele socotite, unite le desparte din împreunare si vrea sa le arate cu totul straine, deosebind adica pe cele cu adevarat bine de cele aparent bune, daca nu va avea judecata întarita din toate partile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranta înaintea ascultatorilor, sa dea prilej de sminteala ucenicilor sai. (Nil Ascetul)30

ˇ         Pentru ca si în lucrurile evlaviei este o rânduiala si o însiruire, ca si în oricare altul, si trebuie pornit si în aceasta vietuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început si sunt atrasi de lucrurile mai placute sunt facuti de sila sa tina seama de sirul rânduielii, asa cum Iacov, atras de frumusetea Rachelei, nu s-a uitat la slabiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei asemenea virtuti, ci a împlinit si saptamâna ei de ani. Cel ce vrea sa tina seama de ordinea vietuirii trebuie asadar sa nu mearga de la sfârsit spre început, ci sa înainteze de la început spre desavârsire. (Nil Ascetul)27

Categorie: Sarbatorile Bisericii Ortodoxe | Adăugat de: pavel
Vizualizări: 286 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: