ˇ        Daca, parasit fiind, ai cazut în pacatul trupului sau al limbii, sau al gândului, dupa ce ai dus o viata ostenitoare si aspra, sa nu-ti para acest lucru strain si ciudat. Caci caderea este a ta si din pricina ta. De nu ti-ai fi închipuit despre tine, fara folos, ca ai facut ceva nou si de mare pret, sau de nu te-ai fi înaltat cu cuget trufas asupra altuia, sau de n-ai fi judecat pe cineva pentru neputinta firii omenesti, ti-ai fi cunoscut neputinta ta si nu ai fi fost parasit de judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Dar a trebuit sa o cunosti pe aceasta astfel, ca sa înveti sa nu judeci, sa nu cugeti cele ce nu trebuie sa le cugeti si sa nu te înalti fata de nimeni. (Cine judeca pe altul, datorita unor lucruri bune savârsite, uita de neputinta sa. El nu stie ca prin aceasta usor poate deveni iarasi inapt sa faca binele. El nu stie ca binele adevarat consta esential în iubire, care îl vede pe oricine în libertatea lui indefinita fata de care trebuie sa fie deschis. Prin judecata el se închide celuilalt, sau îl reduce la un obiect pe care-l defineste si-l manipuleaza într-un anumit fel marginit).

ˇ        Daca ai cazut în adâncurile relelor, sa nu deznadajduiesti nicidecum în ridicarea ta din nou, chiar daca te-ai rostogolit pâna la ultima treapta a iadului rautatii. Caci daca ai pus mai înainte, cu caldura, temelie evlaviei prin virtutile cu fapta, chiar daca casa acesteia, zidita de tine din diferite pietre ale virtutii, s-a surpat pâna la pamântul patimas al relelor, Dumnezeu nu va uita de vechile tale osteneli si sudori, daca ai inima zdrobita pentru caderile tale, si-Si aminteste de zilele cele de odinioara si se caieste de caderea ei cu suspine înaintea Lui. Caci cautând va cauta la tine degraba, facând sa vibreze cuvintele Sale (Isaia LXIV, 2) si-ti va atinge nevazut ochii inimii tale îndurerate si va întari temelia virtutii, pusa de tine mai înainte cu osteneala; si-ti va da o putere mai mare si mai desavârsita decât cea dinainte, ca, în caldura unui duh fierbinte, sa dobândesti iarasi, cu rabdare, faptele virtutii celei surpate din pizma celui rau si, în duh de smerenie, sa ridici din nou casa evlaviei, mai stralucita decât cea dintâi, spre odihna vesnica a Lui, dupa cum s-a scris.

ˇ        Toate câte ni se întâmpla spre necinstirea noastra, fie de la oameni, fie de la draci, ni se întâmpla prin judecata cea dreapta a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mândriei desarte a sufletelor noastre. Caci scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveste viata noastra, e sa fim pururi smeriti si sa nu cugetam despre noi ceea ce nu trebuie sa cugetam, ci sa cugetam spre a ne întelepti prin cumpatare; nici sa nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci sa cautam spre el si sa-I urmam, dupa putinta, fericita smerenie. Caci a fost blând si smerit cu inima. Asa doreste sa ne facem si noi. Cel ce a rabdat pentru noi moartea nedreapta si de ocara. Caci nimic nu iubeste El asa de mult si nu este atât de folositor pentru orice virtute si e în stare sa se înalte din gunoiul patimilor, ca blândetea, smerenia si dragostea catre aproapele. Daca nu le avem pe acestea când savârsim virtutea, desarta e toata lucrarea noastra si toata osteneala nevointei e nefolositoare si neprimita.

ˇ        Începatorilor în viata virtuoasa le ajuta în lucrarea poruncilor si în fuga de rele, frica de chinuri. Dar celor ce au înaintat prin virtute, ajungând la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naste o alta frica, potrivita cu starea lor. E temerea curata care îi înfricoseaza foarte mult, din dragoste (Ps. 19,10). Aceasta îi ajuta sa staruiasca neclatinati în dragostea lui Dumnezeu, temându-se de înfricosatoare alunecare din ea. Celor dintâi, de li se întâmpla sa cada din starea lor, dar se caiesc si iarasi se ridica, le vine din nou frica cea dintâi, cu bune nadejdii. Celor de al doilea însa, de au cazut de la înaltimea vederii lui Dumnezeu, prin pizma vrajmasului, nu le vine îndata frica a doua, ci îi ia în primire o negura si un întuneric gros de sa-l prinzi cu mâna, fiind plini de mâhnire, de dureri, de amaraciune si de frica cea dintâi a muncilor vesnice. (Acestia sunt stapâniti timp mai îndelungat de întristare, pentru ca au cazut de la gustarea unor realitati mai înalte, mai dulci, mai spirituale. Deosebirea între ceea ce au grait si starea de acum e mult mai mare. Apoi acea cadere a trebuit sa aiba pricini mai grele).

ˇ        �Am vazut sub soare, zice înteleptul, om socotindu-se întru sine ca e întelept� (Prov. 26,12). L-am vazut si eu pe acesta între muritori, încrezându-se în faptele lui si cugetând lucruri mari despre întelepciunea omeneasca, pamânteasca si naturala; si nu numai falindu-se din pricina ei fata de cei neînvatati, ci râzând si batându-si joc si de învatatorii întru Hristos, ajunsi la fericirea dumnezeiasca, pentru cuvântul lor fara mestesug si pentru ca n-au cautat sa se foloseasca de culegerile cuvintelor lustruite ale stiintei din afara, nici nu s-au apucat sa împodobeasca, cu întocmirile lor armonioase, învataturile lor scrise. Acestuia, care nu stie ca la Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de pret, ci întelesul curat si frumos al gândurilor, îi voi aduce zicatoarea aceasta: �E mai bun un câine viu, decât un leu mort� (Eccl. 9,4); si �o sluga saraca si înteleapta e mai buna decât un împarat batrân care nu mai stie de el� (Eccl. 4,13).

ˇ        Cumplita si greu de biruit e patima hulirii. Izvoarele ei sunt în cugetul trufas al satanei; si ea supara pe toti cei ce vietuiesc dupa Dumnezeu în virtute, dar mai mult pe cei ce-au sporit în rugaciune si în vederea lucrurilor dumnezeiesti. De aceea trebuie sa-si pazeasca cu toata strajuirea simturile si sa fie cu sfiala fata de toate înfricosatoarele taine ale lui Dumnezeu si de rânduielile si de cuvintele sfinte, si sa ia aminte la apropierea acestui duh. Caci ne întinde curse când ne rugam si cântam si vomiteaza uneori prin buzele noastre, când nu suntem atenti, blesteme împotriva noastra si huliri nebunesti împotriva lui Dumnezeu celui Preaînalt, furisându-le între stihurile psalmilor si între cuvintele rugaciunii. Sa întoarcem împotriva lui atunci cuvântul lui Hristos, când ne aduce asa ceva pe buze, sau ne furiseaza în cuget, spunându-i: �Mergi înapoia mea, satano� (Matei 16,23), tu cel plin de toata duhoarea si osândit la focul cel vesnic; asupra capului tau sa se întoarca hulirea ta. Si îndata sa ne îndeletnicim mintea, pâna la robirea ei, cu un alt lucru dumnezeiesc sau omenesc, sau sa o înaltam cu lacrimi spre cer si spre Dumnezeu; si asa cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom izbavi de povara hulirii.

ˇ        Întristarea e o patima aducatoare de stricaciune în suflet si în trup, si atinge pâna si maduva; dar e vorba de cea a lumii, care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice si care li se face adeseori chiar si pricina de moarte. Întristarea dupa Dumnezeu, care e mântuitoare si folositoare, lucreaza rabdare în osteneli si în ispite. Ea desfunda izvorul caintei în cel ce se nevoieste si înseteaza dupa dreptatea lui Dumnezeu si hraneste inima lui cu lacrimi, încât se împlineste cuvântul lui David: �Ne vei hrani pe noi cu pâinea lacrimilor, si ne vei adapa cu lacrimi, peste masura� (Ps. LXXIX,6).

ˇ        Nu primi gândurile banuitoare ce ti se seamana pe furis împotriva aproapelui; caci sunt mincinoase, pierzatoare si cu totul înselatoare. Si sa stii ca prin aceasta dracii încearca sa împinga în prapastia pierzarii sufletele celor ce-au sporit în virtuti. Caci nu pot sa trimita pe careva dintre cei ce se nevoiesc, în adâncul osândei si al pacatului cu fapta, de nu-l vor putea prinde sa-l înduplece la banuieli rele fata de aproapele, din pricina purtatorilor din afara ale lui. Aducându-l pe acesta astfel sub judecata si în caderea pacatului, îl face sa fie osândit împreuna cu lumea, dupa cuvântul Scripturii: �Daca ne-am judeca pe noi însine, nu am fi judecati; judecati însa, suntem povatuiti de Domnul, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea� (1 Cor. 11,31).

ˇ        Când din negrija dam dracilor putinta sa graiasca la urechea noastra banuieli împotriva fratilor, lasând fara paza miscarile ochilor, suntem împinsi de ei sa osândim uneori chiar si pe cei desavârsiti în virtute. Caci daca cel ce priveste bucuros, cu fata zâmbitoare si e gata sa vorbeasca cu oricine, îti pare ca s-ar învoi usor cu placerile si cu patimile, îl vei socoti si pe cel ce priveste grav si serios, plin de mândrie si plin de mânie. Dar nu trebuie sa luam aminte la înfatisarile oamenilor. Caci judecata tuturor greseste în privinta acestora. Fiindca sunt multe deosebiri între firile, deprinderile si întocmirile trupesti ale oamenilor. Numai aceia le pot patrunde si judeca dupa cuviinta, care au dobândit prin multa cainta ochiul curat al sufletului si au salasluit în ei lumina nemarginita a vietii în Dumnezeu. Numai lor li s-a dat sa dat sa vada si tainele Împaratiei lui Dumnezeu.

ˇ        Când ne-am facut lucratori ai faptelor pacatoase ale trupului, slujind poftei contrare firii si mâniei sufletului, ne-am întinat trupul cu urmarile ce decurg din pacate, ne-am întunecat sufletul cu firea mâniei si ne-am înstrainat de Fiul lui Dumnezeu. Drept aceea trebuie sa curatim întinaciunea care a decurs din pacatul trupului, prin curgerea lacrimilor fiintei noastre, ca trupul pe care l-a spurcat placerea prin curgerea fireasca, sa fie curatat iarasi de durerea întristarii prin curgerea fireasca a lacrimilor; iar întunericul sufletului, cel din amaraciunea mâniei, sa-l alungam prin lumina caintei, si prin dulceata dragostei de Dumnezeu sa ne unim iarasi cu Cel de care ne-am înstrainat prin acelea. (Pacatul face sa se murdareasca chiar sângele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate ce le exala. El e curatit prin lacrimile de cainta care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curata a lui, sau orientata spre curatire. Sunt altele sucurile puse în miscare de simtirea placerii si altele cele puse în miscare de simtirea durerii. Durerea este purificatoare, spre deosebire de voluptate, pentru ca durerea e opusa placerii).

ˇ        Precum întinaciunea din placere are ca premergatoare, dragostea satanica, spre ducerea pâna la capat a stricaciunii, asa curatirea prin întristarea dureroasa are ca premergatoare caldura inimii spre deplinatatea plânsului si a lacrimilor. Iar aceasta se întâmpla prin iconomia lui Dumnezeu, ca lepadând si curatind prin ostenelile durerii osteneala placerii, si prin curgeri de lacrimi curgerea preaînalta a trupului, sa stergem întiparirile urâte din minte si chipurile necuvenite din suflet si sa-l facem mai stralucitor prin frumusetea cea fireasca. (Eliminarea necuratiei din trup, prin osteneli dureroase si prin lacrimi, are ca efect stergerea chipurilor întinate din minte. Caci necuratia din sânge întretine acele chipuri întinate din minte. Ele redau stralucirea frumusetii naturale a mintii. Caci mintea e prin natura luminata de lumina dumnezeiasca, în a carei infinitate se misca. Nichita se dovedeste prin importanta ce o da întristarii si lacrimilor, ca mijloc de curatire, ucenic fidel al dascalului sau, sfântul Simeon Noul Teolog).