ˇ        Toata aplecarea sufletului care pacatuieste, miscata în chip necuvenit, nimiceste rodul ostenelii lui printr-o placere scurta. Dar tot sufletul care se curateste de obisnuinta si de aplecarea rea îsi prelungeste ostenelile într-o placere si bucurie îndelungata. Si e de mirare cum o placere, înabusind alta placere, îndulceste durerea nascuta din placere.

ˇ        Uneori, din curgerea lacrimilor, vine în simtirea întelegatoare a inimii, amaraciune si durere; alteori, veselie si bucurie. Când ne curatim prin pocainta de veninul si de întinaciunea pacatului prin caldura focului din care ies dupa cuviinta lacrimi învapaiate de focul dumnezeiesc si suntem loviti în cuget ca de niste ciocane grele de suspinele pornite din adâncul inimii, simtim cu mintea si cu simtirea amaraciune si durere. Dar când, curatiti îndeajuns prin astfel de lacrimi, ajungem la eliberarea de patimi, atunci, mângâiati de Duhul dumnezeiesc ca unii ce am dobândit inima senina si curata, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilintei ne umplu de o bucurie si de o dulceata de negrait.

ˇ        Altele sunt lacrimile din pocainta si altele cele din umilinta inimii. Cele dintâi sunt ca un râu care darâma si duce toate întariturile pacatului. Cele de-al doilea vin ca o ploaie pe pajistea sufletului si ca o roua pe plante, hranind spicul cunostintei, înmultindu-l si facându-l plin de rod.

ˇ        Cel ce, în mijlocul taberei împaratesti, sprijinit de generali si de capetenii de oaste, si îmbarbatat de ei, nu poate sa dovedeasca vreo vigoare si vreo vitejie în lupta împotriva vrajmasilor, sau sa rapuna macar pe vreunul dintre ei, cum va lupta singur si în mijlocul multor zeci de mii de vrajmasi si cum va putea arata vreo isprava ostaseasca, lipsit fiind de experienta razboiului? Iar daca aceasta este cu neputinta în cele omenesti, cu atât mai mult în cele dumnezeiesti. Caci cum va cunoaste, fugind în pustiu, navalirile dracilor si tabarârile nevazute si nearatate ale patimilor? Sau cum va porni razboi împotriva lor, de nu se va fi deprins mai înainte cu taierea voii, în mijlocul obstii de frati, sub un povatuitor încercat într-un astfel de razboi nevazut si mintal? Iar daca aceasta este cu neputinta, cu neputinta este fara îndoiala unuia ca acesta si sa lupte pentru altii si sa învete pe altii mestesugurile luptei împotriva vrajmasilor nevazuti.

ˇ        A te face monah nu înseamna a iesi dintre oameni si din lume, ci a te parasi pe tine, iesind din voile trupului si plecând în pustiul patimilor. Caci daca s-a spus catre acel mare barbat: �Fugi de oameni si te vei mântui� (lui Avva Arsenie), i s-a spus în acest înteles. Caci si dupa ce a fugit, el locuia între oameni si petrecea în cetati si vietuia împreuna cu ucenici. Caci fugind cu mintea cu toata sârguinta, nu se vatama câtusi de putin de petrecerea cu oamenii. Un altul dintre cei mari striga iesind din adunare: �Fugiti fratilor!�. Dar întrebat de cine sa fuga, arata gura.

ˇ        Când acest drac necurat si foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu înaltime de scaune, aducându-ti în amintire si înaltându-ti lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba soptindu-ti ca esti destoinic sa calauzesti si suflete, prinde-l pe el cu mintea si nu-l lasa sa scape, daca ai luat putere de sus sa faci aceasta. Si prinzându-l, du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai facut si dezvaluindu-l pe acesta înaintea lui, zi catre el: �Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici sa urce la un asemenea scaun de conducere si ti se pare destoinic sa povatuiasca suflete si sa le aduca mântuite lui Hristos? Daca tu zic acestea, am tacut�. Deci neavând acela ce sa-ti raspunda, se va mistui ca fumul de rusine si nu te va mai supara cu atâta putere. Iar daca nu este în viata ta mai presus de lume vreo fapta sau vreo lenevie netrebnica, pune-te fata în fata cu poruncile si cu patimile Domnului si vei afla ca-ti lipseste atât de mult din desavârsire, cât îi lipseste unui lac ca sa fie mare. Caci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult pamântul în privinta maririi mai prejos de cer si tântarul mai prejos de leu.

ˇ        Cel ranit în adânc de dragostea lui Dumnezeu are puterea trupului cu mult mai prejos de vointa lui. Caci vointa lui nu se poate satura de ostenelile si de sudorile nevointei, fiind asemenea celor foarte însetati, care nu-si pot astâmpara setea arzatoare, ci toata ziua si toata noaptea înseteaza sa osteneasca, dar e biruit de lipsa de putere a trupului. Socotesc ca si mucenicii lui Hristos, stapâniti de aceasta putere (patos) mai presus de fire, n-au simtit chinurile si nu se puteau satura alipindu-se de ele, ci biruindu-se pe ei însisi prin dragostea fierbinte de Dumnezeu, se vedeau totdeauna ramasi în urma fata de dorinta arzatoare de a patimi.

ˇ        Cel ce a slujit pâna la saturare placerilor trupului si faptelor lui, are trebuinta si de saturarea cu ostenelile nevointei, în sudorile grelei patimiri. În felul acesta vei alunga saturarea prin saturare, placerea prin durere, tihna prin ostenelile trupului si vei afla saturarea veseliei si a bucuriei spre odihna. Prin aceasta te vei desfata si de curatia bunei miresme si a nevinovatiei si te vei bucura de placerea de negrait a roadelor nemuritoare ale duhului. Caci si în cazul petelor de pe haine obisnuim sa folosim mijloace potrivite cu ele pentru curatirea lor, când sunt stricate rau de pete.

ˇ        Bolile sunt folositoare celor începatori în viata virtuoasa. Ele fac trupul neputincios, ca sa-l ajute în vestejirea si în slabirea aprinderii aflatoare în el; iar cugetul pamântesc al sufletului îl subtiaza, în vreme ce-i întaresc si îi împuternicesc curajul, de poate spune dupa dumnezeiescul apostol: �Când sunt slab, atunci sunt tare� (2 Cor. 12, 10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vatamatoare sunt ele celor ce au sporit în ostenelile virtutilor si s-au ridicat deasupra simturilor si au ajuns la vederi ceresti. Caci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeiesti, le îngroapa prin dureri si greutati întelegatoare a sufletului, o tulbura cu norul descurajarii si usuca lacrimile umilintei cu seceta durerilor. Aceasta o stia si Pavel, care cultivând cu întelepciune darul dreptei socoteli, zice: �Îmi asupresc trupul cu deprinderile durerilor si-l cârmuiesc ca pe un rob, având grija de el, ca nu cumva, dupa ce am vestit altora, sa ajung eu însumi de lepadat� (1 Cor. 9-27).

ˇ        Bolile se nasc în multi adeseori din pricina hranirii fara rânduiala si mereu schimbate. Caci acestia aici întind înfrânarea pâna la flamânzirea cea mai de pe urma si se predau unor osteneli virtuoase fara masura si fara dreapta socoteala, aici trec la mâncare fara masura si la saturarea care e dusmanul firii. Deci e de trebuinta înfrânarea celor începatori în virtute si celor ce si-au adus nevointele pâna dincolo de mijloc, ajungând la treapta cea mai înalta a vederii. Caci ea e maica sanatatii, e prietena curatiei si însotitoarea cea buna a smeritei cugetari.

ˇ        Cunoaste ca nepatimirea este îndoita si se naste în chip îndoit în cei ce se sârguiesc. Nepatimirea prima se iveste în cei sârguinciosi la sfârsitul întelepciunii prin fapte. Ea sporind în chip felurit prin ostenelile nevointei celei dupa lege, omoara patimile si opreste pornirile pacatoase ale trupului si misca puterile sufletului spre ceea ce e potrivit cu firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu întelepciunile la cele dumnezeiesti. A doua nepatimire, care e mai desavârsita, se iveste în chip întelept în aceia la începutul contemplatiei naturale. Aceasta, înaltându-se de la linistea duhovniceasca a gândurilor din minte la starea de pace a mintii, o face pe aceasta atot-stravazatoare si atot-înainte-vazatoare: atot-stravazatoare în lucrurile dumnezeiesti, în vederile celor mai bune si în descoperirea tainelor lui Dumnezeu; atot-înainte-vazatoare în lucrurile omenesti, care vin de departe si au sa se întâmple în viitor. Dar în aceste doua nepatimiri este unul si acelasi Duh care lucreaza, înfrânând si stapânind în cea dintâi, si eliberând spre viata vesnica în cea de-a doua, cum zice Pavel (1 Cor. 12, 11).

ˇ        Cel ce s-a apropiat de hotarele nepatimirii, dobândind vederi drepte despre Dumnezeu si despre firile lucrurilor, si înaltându-se de la frumusetea fapturilor, pe masura curatiei lui, spre Facator, primeste revarsarile de lumina ale Duhului. Si având pareri bune despre toti, cugeta pururi cele bune despre toti. El îi vede pe toti sfinti si curati si rosteste judecata cea dreapta despre lucrurile dumnezeiesti si omenesti. Nu iubeste nimic din cele pamântesti ale lumii, atât de cautare de oameni. Dezbracat cu mintea de simtirea a toata lumea, se înalta spre ceruri si spre Dumnezeu, curatit de tot noroiul si liber de toata robia. El e daruit întreg bunatatilor lui Dumnezeu cunoscute cu mintea, aflându-se numai în Duh, si vede frumusetea dumnezeiasca si patrunde în chip dumnezeiesc, într-o negraita tacere si  bucurie, în locurile dumnezeiesti ale fericitei slave a lui Dumnezeu. Schimbat în toate simtirile, petrece printre oameni în chip nematerial ca un înger, desi se afla în trup material.

ˇ        Scriptura cunoaste si pentru nevointa cinci simturi: privegherea, cugetarea, rugaciunea, înfrânarea si linistirea. Cel ce si-a unit cu acestea simturile trupului, împreunându-si vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugaciunea, gustul cu înfrânarea si pipaitul cu linistea, îsi curateste repede mintea sufletului sau si, subtiind-o prin acestea, o face nepatimitoare si stravazatoare. (Simturile sufletului se unesc cum se cuvine ca cele ale trupului mai mult pentru a le înfrâna pe cele din urma, decât pentru a le potenta. Dar cu vremea energia simturilor trupului înduhovnicita întareste simturile sufletului: privegherea vede, meditatia aude, înfrânarea gusta cele spirituale. Prin toate acestea mintea, subtiindu-se, întrucât s-a eliberat de gândurile pamântesti care o îngrosau si o tulburau, devine linistita si transparenta. E linistita pentru ca vede pe Cel Unul, infinit si linistit, nemaiavând lipsa sa treaca de la un lucru la altul, nemaifiind îngrijorata de marginirea lucrurilor pe care trebuie sa le depaseasca pentru a-si înmulti cunostinta si satisface poftele. Dar nu numai energia simturilor trupului se adauga la energia simtirii mintii, ci si invers; energia simtirii mintii sau a simturilor sufletului se adauga la energia simturilor trupului, întarind-o si curatind-o, încât prin aceste simturi mintea poate strabate la Dumnezeu cel straveziu prin lucruri sau prezent în ratiunile lucrurilor).

ˇ        Mintea patimitoare este acea care stapâneste patimile sale si s-a ridicat mai presus de întristare si de bucurie, încât nu se mai întristeaza nici de supararile din necazuri, si nu se mai revarsa nici în bucuria multumirii; ci în necazuri îsi tine sufletul în bucurie, iar în clipele de fericire si-l tine înfrânat si nu-l lasa sa iasa din dreapta masura. (Deci starea aceea nu e una de nesimtire, ci de echilibru, care de aceea poate dura continuu).

ˇ        Furia dracilor e mare împotriva celor ce-au facut mari sporuri în contemplatie. Ei stau la pânda ziua si noaptea împotriva acelora. Ei le stârnesc prin ei însisi le prilejuiesc lovituri spre înfricosare. Sau se napustesc împotriva lor c`iar prin cei ce-i lauda. Caci îi pizmuiesc pentru linistirea lor si îi supara în felurite chipuri, macar ca nu pot sa-i întoarca la nedreptate pe cei ce sa-u predat pe ei lui Dumnezeu. Daca n-ar fi îngerul Domnului Atottiitorul, care sa-i pazeasca pe ei, nu ar putea de uneltirile lor si de cursele mortii.

ˇ        Daca te nevoiesti pentru întelepciunea lucratoare a virtutii, ia seama cu grija la uneltirile dracilor pierzatori. Caci cu cât înaintezi pe treptele virtutilor înalte si cu cât îti creste lumina dumnezeiasca în rugaciune si ajungi la descoperiri si vederi de negrait prin Duhul, cu atât aceia, vazându-te ca te ridici spre cer, scrâsnesc din dinti si-si întind cu mai multa siguranta mrejele mult-împletite ale rautatii lor în vazduhul mintii. Caci atunci nu mai sufla împotriva ta numai dracii poftei si ai mâniei, iubitori de trup si asemenea fiarelor salbatice , ci se vor ridica împotriva ta si cei ai hulirii prin pizma amarnica. Pe lânga acestia se vor ridica, în chip aratat si nearatat, si cei din vazduh (Duhurile rele lucreaza din �vazduh�, adica dintr-un �loc� care nu tine nici de lume, nici de Dumnezeu, ci se intercaleaza între lume si Dumnezeu, voind sa ne desparta descurajati si de lume si de Dumnezeu. E un �loc� al nestatorniciei, al inconsistentei, al nalucirilor, al nemultumirii cu orice. În acel �loc� cauta duhurile rele sa ne atraga si pe noi.) într-aripând începatoriile si stapâniile, si luând, prin imaginatia lor nemateriala, chipul unor vedenii straine si înfricosatoare, spre chinuirea ta, cât le este îngaduit. Dar prin lucrarea rugaciunii facuta cu mintea, folosindu-te de privirea treaza a mintii si cugetând la Dumnezeu, cu ajutorul întelesurilor contemplatiei naturale a fapturilor, nu te vei teme de sageata lor care zboara ziua, nici nu vor izbuti sa se apropie de cortul tau, fiind izgoniti de lumina din tine, asemenea întunericului, si fiind arsi de focul dumnezeiesc.

ˇ        Duhurile rautatii se înspaimânta cumplit de harul Duhului dumnezeiesc, mai ales când vine cu îmbelsugare, sau când ne curatim prin cugetare si rugaciune curata. Necutezând sa se apropie de cortul celor ce sunt luminati prin har, încearca sa-i înspaimânte si sa-i tulbure numai prin naluciri si zgomote înfricosatoare si prin glasuri fara înteles, cautând sa-i departeze de la fapta privegherii si a rugaciunii. Iar când dorm acestia, ei stau la pânda, aducându-le visuri mincinoase, necrutându-le nici cea mai scurta odihna din ostenelile lor si le ia somnul de la gene prin smucituri, facându-le, prin aceste mestesugiri, viata mai ostenitoare si mai plina de durere.

ˇ        Duhurile întunericului ne apar în trupuri subtiri, cum învatam din experienta, fie ca ne produc nalucirea acestora, furându-ne simtirea, fie ca sunt osândite la aceasta prin caderea lor de odinioara. Dar se sârguiesc sa se împleteasca cu sufletul care se nevoieste, când trupul slujitor al sufletului se întoarce spre somn. De aceea mi se pare ca este o proba pentru sufletul ridicat deasupra puritatii trupului, ca sa se arate cum se ridica împotriva lor, cu mânie si pornire multa, iutimea si barbatia lui, când aceia îl ameninta cu lucruri înfricosatoare. Sufletul patruns de dragostea lui Dumnezeu si întarit în virtutile generale nu numai ca sta împotriva lor cu mânie dreapta, ci le si loveste, întrucât aceasta par sa aiba o oarecare simtire, odata ce s-au facut pamântesti prin caderea de la prima si dumnezeiasca lumina.