ˇ        Starea trupeasca a vietii e aplecata întreaga cu totul spre placerile si bucuriile vietii de aici, neavând în sine nimic nici din starea sufleteasca, nici din starea duhovniceasca, chiar daca ar vrea sa aiba ceva din acelea. Cea sufleteasca, fiind oarecum la mijloc între pacat si virtute, cauta la grija si întarirea trupului si la lauda de la oameni; ea leapada, de asemenea, ostenelile virtutii si alearga la faptele trupului, nealipindu-se nici pacatului, nici virtutii, pentru pricini opuse. Nu se alipeste virtutii, pentru asprimea si osteneala ei si nu se opune pacatului, pentru a nu pierde laudele oamenilor. Iar starea duhovniceasca a vietii nu vrea sa aiba nimic din cele doua amintite si nu vrea sa se coboare spre nici una din ele, amândoua rele. Ea e întreaga cu totul libera si de una si de alta. Fiind argintata de aripile dragostei si ale nepatimirii, zboara deasupra amândurora, nefacând nimic din cele oprite si fugind de lucrarea celor laudate doar ca bune.

ˇ        Cei ce vietuiesc sufleteste si de aceea sunt numiti sufletesti, sunt ca unii pe jumatate lipsiti de minte si cu madularele slabanogite. Ei nu vor sa osteneasca pentru virtute si pentru porunca lui Dumnezeu, dar fug si de faptele de ocara, pentru slava oamenilor. Fiind stapâniti însa de iubirea de sine, care hraneste patimile stricacioase, toata grija lor si-o îndreapta spre sanatatea si placerea trupului. Ei ocolesc tot necazul, toata osteneala si toata neplacuta patimire pentru virtute, îngrijindu-si peste trebuinta trupul care-i razboieste. Aceasta fiindu-le viata si purtarea, îsi fac mintea pamânteasca, îngrosata de patimi si sunt neprimitori de continuturi ale mintii si duhovnicesti, care rapesc sufletul de la cele vazute si-l fac sa tinda întreg spre ceruri. Iar aceasta o patimesc, fiind stapâniti înca de duhul alipirii la cele vazute, ca unii ce-si iubesc sufletele lor si aleg sa faca voile lor. Caci fiind deserti de Duhul Sfânt, nu se împartasesc nici de darurile Lui. De aceea nu se poate vedea în ei nici roada dumnezeiasca, iubire de Dumnezeu sau de aproapele, sau bucuria în saracie si necazuri sau pacea sufletului sau credinta din inima sau înfrânarea cuprinzatoare sau umilinta inimii, sau lacrimile sau smerenia si mila. Si toate sunt pline la ei de umflare si de mândrie. Din pricina aceasta nu au putere sa coboare în adâncimile Duhului, deoarece nu este în ei nici o lumina care sa-i calauzeasca si care sa le deschida mintea spre a întelege Scripturile. (Ei n-au adâncime în întelegere, nu descopera dimensiunile nesfârsite ale vietii si iubirii dumnezeiesti îndreptata spre oameni. Nu vad nici în Scriptura aceste dimensiuni.) Ba nu sufar sa asculte nici pe altii povestind despre ele. Cu dreptate a spus si despre unii ca acestia apostolul: �Omul sufletesc nu primeste cele ale Duhului, caci nebunie îi sunt lui si nu stie ca legea este duhovniceasca si duhovniceste se judeca.� (1 Cor. 2,14).

ˇ        Veninul pacatului adunat în noi fiind mult, e nevoie si de foc mult care sa-l curete prin lacrimile pocaintei si prin durerile fara de voie ale caintei si prin cele de bunavoie ale nevointei. Fiindca de petele pacatului ne curatim prin osteneli de bunavoie sau prin necazuri fara de voie. Dar daca nu lucreaza cele de bunavoie curatirea partii din launtru a paharului si a blidului, împlinesc, în chip mai aspru, cele fara de voie readucere noastra la starea straveche. Asa a rânduit Facatorul.

ˇ        Îsi râd de evlavie, dar îsi râd lucrurile de cei ce nu s-au lepadat în chip rational de ei însisi si nu vor sa se foloseasca de învatator si de povatuitor de la început, ci urmeaza socotintei lor si se arata stiutori în fata lui.

ˇ        Precum nu poate cunoaste cineva întocmai pricinile aducatoare de boli trupesti si leacurile lor, fara multa experienta a stiintei doftoricesti, asa nici pricinile bolilor sufletesti nu le poate cunoaste fara multa nevointa în privinta lor. Caci precum poate gresi judecata cu privire la bolile trupesti si putinora le este cunoscuta în chip desavârsit natura lor, cu care se ocupa stiinta doctorilor, cu atât mai mult poate gresi cea cu privire la bolile sufletesti. Caci cu cât e mai mare sufletul decât trupul, cu atât sunt mai mari si mai greu de patruns patimile lui, decât ale trupului vazut de toti prin simtiri.

ˇ        Scurta e viata, lung e veacul viitor si mic e rastimpul vietii de aici. Iar omul, vietuitoarea aceasta mare si de scurta vreme, careia i s-a dat vremea îngusta de acum, e neputincios. Vremea e îngusta, iar omul e slab. Dar cununa care-l asteapta, ca rasplata a luptelor, e mare, deoarece are nenumarate tepuse care-i primejduiesc viata cea atotscurta.

ˇ        Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sârguinciosi sa fie nechinuita, ci foarte încercata. De aceea îngaduie focul ispitelor si retrage putin harul dat lor de sus si lasa ca pacea gândurilor sa fie tulburata de duhurile rautatii pentru o vreme, ca sa vada aplecarea sufletului, cui se daruieste el mai mult; Lui, Facatorului si Binefacatorului lui, sau simtirii lumii si lunecusului în placeri? Pe urma, sau le da har îndoit, celor ce sporesc în dragostea Lui, sau îi biciuieste cu aceste ispite si necazuri de cei lipiti de lucruri, pâna ce vor câstiga neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice si vor spala din lacrimi amaraciunea de pe urma placerilor venite de la ele. (Duhurile rautatii sunt duhuri nelinistite si aduc neliniste, pentru ca n-au taria unei existente nesfârsite si plenare în ele însele. Omule e expus si el aceste nelinisti, echivalenta cu frica, daca nu se întâlneste în duhul sau cu Dumnezeu, viata nesfârsita, care i se comunica.)

ˇ        Când pacea gândurilor e tulburata de duhurile rautatii îndata sunt trimise fara încetare si sagetile aprinse ale poftei împotriva mintii, care alearga sprinten spre înaltimi, de catre dracii vânatori si iubitori de trup. Iar mintea fiind oprita astfel din miscarea de cele de sus, cade în miscari necuvenite si amestecate. Si asa trupul începe sa se razvrateasca fara rânduiala împotriva duhului, tragând mintea cu gâdilaturi si cu aprinderi si dorind s-o înmormânteze în groapa placerilor. Si daca n-ar scurta Domnul Savaot zilele acelea si daca n-ar darui slugilor Sale puterea rabdarii, nu s-ar mântui nici un trup. (Matei. 24,22)

ˇ        Dracul mult iscusit si preaviclean al curviei(se face unora cadere si groapa de noroi, altora bici si ciomag drept, si iarasi altora, cercare si chin sufletului. Cel dintâi lucru poate fi vazut la începatorii care-si poata înca jugul nevointei cu trândaviei si fara grija. Cel de-al doilea, la cei ce se afla în mijlocul sporirii în virtute si se întind spre ea înca cu oarecare lenevire. Iar al treilea, la cei ce si-au întins aripa mintii pâna la contemplare si s-au saltat bine spre nepatimirea mai desavârsita. Deci fiecaruia i s-a rânduit de sus dupa folosul lui.

ˇ        Cadere si groapa de noroi se face dracul curviei celor ce strabat viata calugareasca cu nepasare totala. Madularele acestora sunt aprinse de el în vapaia si-n pofta curviei si le aduce prilejuri pentru împlinirea voii trupului, chiar fara unirea cu alt trup. Despre acestea este rusine a si gândi si a si grai. Acestia sunt nebuni cu trupul, dupa cum s-a spus, si manânca roadele placerii sarate si ochii lor sunt plini de întuneric, iar la cele mai înalte, pe drept cuvânt, nu ajung. Tamaduirea lor, daca o voiesc, sta în focul pocaintei si în zdrobirea inimii curate. Aceasta aduce scaparea de cel rau si curata sufletul de pete si-l face mostenitor al milei lui Dumnezeu. Înteleptul Solomon, dându-ne sa întelegem aceasta, a zis: �Leacul opreste pacate multe� (Eccl. 10,4).

ˇ        Bici si ciomag se face, cu dreptate, acest duh, celor desavârsiti în cea dintâi nepatimire prin întelepciunea lucratoare si celor ce-au sporit spre cele mai de sus si mai desavârsite. Când slabeste încordarea nevointei lor prin lenevire si se abat spre privirea fara paza a celor supuse simturilor si deschid intrarea poftei pentru lucrurile omenesti, atunci e trimis biciuitorul acesta împotriva lor, din bunatatea cea mai mare a lui Dumnezeu fata de ei. Acesta începe sa loveasca pe cei ce cugeta astfel, cu gânduri de-ale poftei trupesti. Nerabdând ei aceasta, se întorc cu sârguinta iarasi spre cetatuia lor, spre lucrarea si atentia încordata, si se apuca cu si mai multa râvna de lucrurile care mântuiesc, printr-o silinta si mai ostenitoare. Caci nu vrea Dumnezeu cel Preabun ca sufletul care a ajuns pâna aici sa se întoarca cu totul la simtirea lumeasca, ci voieste sa paseasca neîncetat spre cele dinainte si sa purceada cu sârguinta spre lucrurile mai desavârsite, ca sa nu se apropie biciul rautatii de cortul lui.

ˇ        Cercare, ghimpe si chin li se face, dupa orânduirea de sus, acest duh, acelora a caror prima nepatimire s-a saltat spre cea de a doua. Aceasta, pentru ca suparati de el, sa-si aduca aminte de neputinta fireasca si sa nu se mândreasca, cum zice Scriptura, pentru marimea descoperirilor prin vedere (2 Cor. 12, 7); ci vazând legea trupului care se osteste împotriva legii mintii lor (Rom. 7, 23), sa se scuture chiar si de amintirea simpla a pacatului, de teama sa nu primeasca simtirea spurcaciunii de la amintirea ei si sa nu slabeasca puterea vazatoare a mintii lor  si sa cada de la înaltimea contemplatiei.

ˇ        De sufletele care s-au curatit de curând, obisnuieste sa se apropie mai mult duhul poftei si al mâniei. Din ce pricina? Ca sa scuture roadele Duhului care au odraslit în ele. Deoarece bucuria eliberarii aduce o oarecare slabire si împrastiere în aceste suflete. Întelepciunea care le cârmuieste cu folos, voieste sa atraga pururi spre sine, prin darurile sale, cugetarea lor si sa ramâna neclintite în smerita cugetare, ca nu cumva din multa libertate si din bogatia darurilor sa se înalte fata de altii, sau sa li se para ca au câstigat acest palat al pacii din puterea si întelegerea lor. De aceea da voie acestor duhuri sa sara asupra sufletelor amintite, în vreme ce ea se retrage. Cuprins în felul acesta de teama caderii, sufletele se pironesc în pazirea fericitei smeritei cugetari. Aflând ca sunt înjugate cu trupul si sângele, cauta în chip firesc cetatuia lor, în care sunt pazite nevatamate prin puterea Duhului.

ˇ        Dupa boala patimii care stapâneste în noi si dupa putreziciunea pacatului aflatoare în noi, sunt si încercarile care vin asupra noastra. Iar paharul amaraciunii judecatilor lui Dumnezeu ni se da mai aspru sau mai milos. Daca materia pacatudui aflatoare în noi poate fi usor tamaduita si înlaturata, fiind alcatuita din gânduri iubitoare de placere sau de viata, paharul încercarilor care ni se da de catre Doctorul sufletelor noastre este amestecat cu mila, ca unora ce suntem ispititi de gânduri omenesti si suferim înca cele omenesti. Dar daca este o materie greu de vindecat si zace în adânc si lucreaza putreziciunea spre moarte, fiind alcatuita din gânduri de trufie si de mândria cea mai mare, ni se da paharul în toata asprimea mâniei, ca boala mistuita si subtiata în focul ispitelor ce vin una dupa alta sa se departeze din sufletele noastre, prin smerenia ce o aduc. Spalând astfel saraturile gândurilor prin lacrimi, ne vor arata curati, în lumina smerefiei, Doctorului sufletelor noastre. (Mândria e încapatânare în propria izolare, e învârtitoare; de aceea trebuie înmuiata prin încercari mai grele, pe când pofta de placeri e slabiciune si, nefiind sustinuta de încapatânare, e mai usor de tamaduit. Mândria e tamaduita numai de smerenie. Iar smerenia se câstiga cel mai greu. Dar ea e împreunata cu adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, sau cu vederea luminii Lui, care nu poate fi dobândita pâna ce cineva e preocupat prea mult de sine.)

ˇ        Cei ce se nevoiesc nu pot scapa de valurile necontenite ale ispitelor, daca nu-si recunosc neputinta lor si nu se socotesc pe ei însisi straini de toata dreptatea si nevrednici de toata mângâierea, de toata cinstea si de toata odihna. (Un alt paradox al fiintei umane: în eforturile nevointei celei mai încordate, credanciosul îsi traieste în modul cel mai accentuat neputinta sa. De aceea cauta sa ajunga prin rugaciune la puterea lui Dumnezeu.) Caci tinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este sa fim pururi smeriti si întristati pentru nevrednicia noastra, straini de tot omul si urmatori ai patimilor Domnului. Caci El era blând si smerit cu inima si vrea sa umblam si noi în blândetea si smerenia inimii, pe calea poruncilor Lui.