Bine aţi venit Гость!
Marţi, 26.10.2021, 04:57
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Sarbatorile Bisericii Ortodoxe

Nichita Stithatul (continuare).
26.04.2012, 19:17
Smerenia nu se dobândeste prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijita, aspra si soioasa, în care multi scot ca sta toata virtutea; ci ea vine din inima zdrobita si sta în duh de smerenie, dupa David: �Duhul umilit, inima înfrânta si smerita, Dumnezeu nu le va urgisi� (Ps. L,19).

ˇ        Altceva este vorbirea smerita, altceva smerenia si altceva smerita cugetare. Vorbirea smerita si altceva smerita cugetare. Vorbirea smerita si smerenia le dobândesc nevoitorii prin toata neplacuta patimire si prin ostenelile din afara ale virtutii; caci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea si spre nevointa trupeasca. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbura. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc si înalt, vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin salasluirea Mângâietorului, adica în cei ce au sporit prin toata smerenia pe calea atotaspra a virtutii.

ˇ        Smerita cugetare, patrunzând în adâncurile sufletului si cazând ca un bolovan greu într-însul, îl apasa si îl frânge cu atâta putere, încât îl apasa si îl frânge cu atâta putere, încât îi stoarce toata taria într-un pârâu neretinut de lacrimi; (Lacrimile sânt semnul ca sufletul si-a înmuiat învârtosarea închisorii în sine, ca s-a eliberat pe sine, ca s-a deschis Duhului dumnezeiesc. Relatia intima cu alta persoana, dar mai ales cu Dumnezeu, se manifesta într-o stare de simtire, opusa rigiditatii. Acum e simtit Dumnezeu. Smerenia e simtita într-adevar ca un bolovan greu, care apasându-i nevoitorului propria fiinta îi înmoaie taria învârtosata, prefacând-o în siroaie de lacrimi. Numai asa sufletul se deschide lui Dumnezeu.) iar mintea i-o curata de toata întinaciunea gândurilor, facând-o sa ajunga la vederea lui Dumnezeu, ca Isaia, si sub lucrarea Lui. Caci zice Isaia: �Vai mie ca sunt pierdut. Caci era fiind si având buze spurcate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Si am vazut pe Domnul Savaot cu ochii mei� (Isaia 6,5).

ˇ        Când vorbirea smerita coboara în adâncul tau, atunci vorbirea înalta se înradacineaza în adâncul inimii tale, atunci vorbirea smerita de la suprafata sau din launtru e lepadata de la tine. (Când smerenia se salasluieste în suflet, nu te mai intereseaza vorbirea smerita din afara, prin care vrei înca sa pari ca esti smerit; dar nici vorbirea smerita din adânc. Vrei mai bine sa taci, pentru ca simti ca orice cuvânt te-ar putea pune în relief.) Când însa te îmbogatesti de sus cu smerita cugetare, atunci înceteaza atât smerenia din afara, cât si vorbirea smerita a limbii, dupa cuvântul lui Pavel: �Când va veni ceea ce e desavârsit, va înceta ceea ce e din parte� (1 Cor 13,10).

ˇ        Sa nu socotesti cu usurinta ca este smerit cu inima nici cel ce spune lucruri smerite într-o înfatisare de smerenie si modestie; nici cel ce spune lucruri înalte si marete sa nu-l socotesti ca e plin de toata trufia si îngâmfarea si nechinuit launtric de ele. Din roadele lor sa-i cunosti pe ei.

ˇ        Roada Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, bunatatea, îndelunga-rabdarea, credinta, blândetea, înfrânarea. Iar roada duhului potrivnic este ura, întristarea lumeasca, nestatornicia sufletului, tulburarea inimii, rautatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mânia, necredinta, pizma, multa mâncare, betia, bârfirea, osândirea, pofta ochilor, îngâmfarea si trufia sufletului. Deci din aceste roade sa-ti fie cunoscut pomul. Si în felul acesta vei cunoaste neîndoielnic al carui duh este cel ce te întâmpina. Semnele acestora sunt vadite si de glasul Domnului: �Omul bun, zice, din visteria buna a inimii sale scoate cele bune� (Matei 12,35), fiindca dupa cum e pomul asa e si roada.

ˇ        În cei în care sunt si se vad roadele Sfântului Duh, în aceia este si salasluirea lui Dumnezeu. În acestia este si un izvor netulburat al cuvântului împreunat cu întelepciune si cu cunostinta, fie ca sunt auziti vorbind smerit, fie ca graiesc cele înalte. Dar în cei în care nu se vad roadele si darurile acestui Duh, ci ale celui dimpotriva, în acestia este întunerecul cunostintei de Dumnezeu, roi de patimi si salasluirea duhurilor vrajmase, fie ca sunt vazuti graind si purtându-se cu smerenie, fie graind cele înalte si purtând haine de pret si înfatisare aleasa.

ˇ        Adevarul nu sta în fete, înfatisari si cuvinte, nici nu se odihneste Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie si în suflete luminate de cunostinta lui Dumnezeu. Caci se întâmpla sa vedem uneori pe cineva acoperindu-se în afara sub cuvinte si folosindu-se de vorbe smerite fata de altii, pentru a vâna lauda de la oameni, iar în launtru e plin de viclenie si de rautate si de tinerea de minte a raului aproapelui; precum se întâmpla uneori sa vedem pe cineva luptându-se în afara pentru dreptate prin cuvinte înalte de întelepciune, si ridicându-se împotriva minciunii sau a calcarii legilor dumnezeiesti, iar în launtru e plin de cuviinta, de smerenie si de dragoste fata de aproapele; ba uneori se si lauda în Domnul, dupa cuvântul lui Pavel: �Laudându-ma, în Domnul ma voi lauda, întru neputintele mele� (2 Cor. 12,9). (Smerenia nu trebuie sa opreasca pe cineva de a lupta pentru dreptatea altora cu cuvinte întelepte si cu multa iscusinta si putere, dar sa nu pretinda pentru sine nimic si sa nu se socoteasca lucru mare pentru ceea ce face, ci ca împlinind o slujire obligatorie în fata lui Dumnezeu. Cu atât mai putin trebuie sa împiedice smerenia, propovaduirea cuvântului lui Dumnezeu cu putere.)

ˇ        Dumnezeu a judecat ca trebuie sa-si pregateasca prin Duhul Sau din neam în neam prooroci si prieteni pentru cladirea Bisericii Sale. Daca sarpele cel vechi si-a varsat veninul pacatului în urechile oamenilor, iar prin el se pricinuieste pierirea sufletelor, cum nu va ridica Cel ce a zidit inimile noastre una câte una, câte un sarac din putinatatea pamântului? El ridica din gunoiul patimilor câte un sarac, care poarta sabia Duhului, adica cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 7,17), spre ajutorarea mostenirii Lui. Deci pe drept cuvânt cei ce au început sa se smereasca, lepadându-se de ei însisi, se ridica spre înaltimea cunostintei si primesc de sus cuvânt de întelepciune, ca sa binevesteasca, cu putere de la Dumnezeu, mântuire Bisericii Sale.

ˇ        Cunoaste-te pe tine însuti! Iar aceasta este adevarata smerenie, care ne învata sa cugetam smerit, ne frânge inima si ne învata sa lucram si sa pazim aceasta stare. (Crestinismul a legat dictonul acesta al filozofiei eline, cu smerenia în fata lui Dumnezeu. Numai cel smerit în fata infinitatii lui Dumnezeu se cunoaste pe sine cu adevarat, sau vice-versa.) Iar daca nu te-ai cunoscut înca pe tine, nu stii înca nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevarata lucrare si paza. Caci a te cunoaste pe tine este sfârsitul lucrarii virtutilor. (Virtutile sunt drumul spre cunoasterea de sine, pentru ca sunt drumul spre cunoasterea si trairea infinitatii iubitoare a lui Dumnezeu. Vârful virtutilor este smerita cugetare, iar în ea se arata adevarata cunoastere de sine. Se identifica astfel faptuirea morala cu progresul în cunoasterea de sine. În afara de aceasta faptuire, nu se poate cunoaste cineva pe sine. Cunoasterea de sine nu e o chestiune intelectuala. Numai în fapte poti cunoaste ce poti si ce nu poti si numai în faptele împlinite cu credinta în Dumnezeu, prin Dumnezeu si cu ajutorul Lui, poti cunoaste înaintarea în Dumnezeu si te poti cunoaste nu ca o realitate marginita, ci indefinita. Cel ce vorbeste cu lauda de sine si de faptele sale e strain de sine, nu se cunoaste în toata adâncimea sa indefinita, legata de infinitatea lui Dumnezeu.)

ˇ        Cel ce s-a saltat de la curatie la cunostinta lucrurilor, s-a cunoscut pe sine, dupa cuvântul: cunoaste-te pe tine însuti! Iar cel ce a ajuns la cunostinta ratiunilor zidirii si a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti a cunoscut cele din jurul lui si cele din afara pe el, dar pe sine însusi înca nu. (Cunoasterea de sine, fiind însotita de smerita cugetare, este îmbinata si cu cunoasterea ratiunilor lucrurilor. Caci credinciosul nu se cunoaste pe sine si nu cugeta smerit despre sine, daca nu vede în fata sa ratiunile duhovnicesti ale creaturilor. Cunoasterea de sine e legata astfel cu cunoasterea ratiunilor lucrurilor, care devin launtrice credinciosului îmbogatindu-l si deschizându-i sinea sa infinitatii dumnezeiesti.)

ˇ        Altceva sunt eu si altceva cele ce tin de mine. De asemenea altceva sunt cele ce tin de mine si altceva cele privitoare la mine. Apoi altceva sunt cele privitoare la mine si altceva cele din afara de mine. Eu sunt cel ce zic: sunt al lui Dumnezeu si sunt vazut ca suflet întelegator, nemuritor si cuvântator, ca unul ce am minte care naste cuvântul si care e nedespartita si de-o fiinta cu sufletul. Cele ce tin de mine sunt vrednicia împarateasca, stapânitoare, cuvântatoare si libertatea vointei. Iar cele privitoare la mine sunt toate câte le aleg prin hotarârea libera: îndeletnicirea agricola, comerciala sau filozofica. În sfârsit cele din afara de mine sunt toate câte dau cinste si noblete pamânteasca vietii: bogatia, slava, cinstea, bunastarea, marimea slujbelor, sau cele dimpotriva: saracia, lipsa de slava, lipsa de cinste si insuccesele.

ˇ        Tot cele ce s-a cunoscut pe sine s-a odihnit de la toate lucrurile sale cea dupa Dumnezeu si a intrat în locul sfânt al lui Dumnezeu si al smereniei. (Cunoasterea de sine si smerita cugetare coincid nu numai cu contemplarea ratiunilor lucrurilor, ci si cu lucrarea constienta la locul cel sfânt unde este Dumnezeu sau infinitatea Lui, în inima. În constiinta neîntrerupta de a se afla în fata lui Dumnezeu, sufletul savârseste liturghia întelegatoare sau constienta, caci nu poate sta în fata lui Dumnezeu fara a-i jertfi Lui toate si chiar pe sine însusi, din puterea jertfei lui Hristos, pentru a-L cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu si pe sine însusi si a se uni cu El.) Iar cel ce s-a cunoscut înca pe sine, prin smerita cugetare si cunostinta, calatoreste înca cu osteneala si sudoare în viata. Aceasta dorind si David sa o întelegem, a zis: �Aceasta este osteneala înaintea mea, pâna ce voi intra în locul cel sfânt al lui Dumnezeu� (Ps. L22, 16,17).

ˇ        Când ajunge cineva de se cunoaste pe sine însusi (iar pentru aceasta are trebuinta de multa paza din afara si de oprire de la lucrurile lumesti si de cercetarea constiintei), îndata vine în suflet oarecare smerenie dumnezeiasca mai presus de cuvânt, aducând în inima zdrobire si lacrimi de umilinta fierbinte, încât cel ce sta în lucrarea ei se socoteste pe sine: pamânt, cenusa, vierme si nu om; ba înca nevrednic chiar de viata duhovniceasca. Aceasta din pricina covârsirii acestui dar al lui Dumnezeu. Iar învrednicindu-se cineva sa petreaca multa vreme în acest dar, se umple de alta betie negraita: de umilinta inimii si patrunde în adâncul smeritei cugetari. Acesta, iesind din sine, nesocoteste toate mâncarile din afara, ca si bautura si vesmintele trupului, necautând cele peste trebuinta, ca unul ce s-a schimbat cu schimbarea dreptei celui Preaînalt.

ˇ        Cel mai mare bun dintre virtuti este smerenia. Pe cei în care se sadeste aceasta prin pocainta curata, având însotitoare si rugaciunea cu înfrânare, îi face îndata slobozi de robie si daruieste puterilor lor pace. Aflându-se acestia într-o asemenea stare, cuvântul lor se umple de limpezimea cunostintei lui Dumnezeu si ajung la vederea tainelor Împaratiei lui Dumnezeu si a ratiunilor zidirii. Dar pe masura ce patrund în adâncurile Duhului, strabat si în adâncul smeritei cugetari. (Înaintarea în smerita cugetare, fiind o înaintare în cunoastere de sine, în cunoasterea neputintei proprii, e si o înaintare în adâncurile puterii Duhului. Sinea cunoscuta întru smerenia sau în putinatatea ei e o sine din ce în ce mai transparenta, o inima curatita de orice pata sau de orice învârtosare, care o face nestravezie si nesimtitoare la prezenta lui Dumnezeu cel infinit, pentru ca se mentine ea însasi îngrosata la marginirea ei exclusiva.) Iar din aceasta le creste cunostinta masurilor proprii. Cunosc neputinta firii omenesti si li se înmulteste dragostea de Dumnezeu si de aproapele, încât socotesc ca este un lucru sfânt sa se izbaveasca chiar si de simpla îmbratisare si de apropierea petrecerii împreuna. (Dragostea de aproapele poate sa fie intensa si vibranta si totusi sa evite atingerile trupesti, îmbratisarile, apropierile. O dovedeste aceasta suferinta patrunzatoare pentru necazurile altora, pentru neputintele lui. Aceasta dragoste a devenit cu totul duhovniceasca, fara sa fie mai putin intensa, mai putin duioasa. În aceasta dragoste poate avea loc o comunicare, o interpenetrare launtrica cu mult mai adânca decât cea prilejuita de îmbratisarile trupesti, care pot ramânea simplu exterioare.)

ˇ        Nimic nu întraripeaza asa de mult sufletul oamenilor catre dragostea lui Dumnezeu si catre iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilinta si rugaciunea curata. Cea dintâi le frânge duhul, îi face sa le izvorasca pâraie de lacrimi si, aducând putinatatea omeneasca sub ochi, îi învata sa-si cunoasca masurile lor. A doua curateste mintea de cele materiale si lumineaza ochii inimii si face sufletul întreg luminos. Iar cea din urma uneste pe omul întreg cu Dumnezeu si-l face sa petreaca împreuna cu îngerii, sa guste dulceata bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, sa guste dulceata bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, îi da visterii de taine mari si, aprinzându-l de iubire, îl îndupleca sa îndrazneasca sa-si puna sufletul pentru prietenii sai, ca unul ce s-a ridicat mai presus de hotarele putinatatii trupesti.

ˇ        Umilinta se deosebeste de smerenie, prin simtirea micimii tale pâna aproape de topirea ta, pâna la o extrema înmuiere a fiintei în fata maretiei nesfârsite a lui Dumnezeu. Ea e �o strapungere� a inimii care produce lacrimi, pentru ca aceasta strapungere merge pâna la maduva fiintei, facând straveziu pe Dumnezeu prin subtirimea fiintei noastre.

ˇ        Cel ce a cucerit aceasta cetatuie de pe vârf nu poate fi tinut de lanturile simtirii lucrurilor, nu vede nici una din desfatarile vietii; nu deosebeste pe cel evlavios de cel neevlavios; ci precum Dumnezeu face sa ploua si face sa rasara soarele peste drepti si nedrepti, peste rai si buni (Matei 5,45), asa si el îsi trimite si-si întinde razele dragostei catre toti si nu-si îngusteaza inima, ci si-o largeste în iubirea tuturor. El se simte strâmtorat si chinuit ca nu poate atâta bine cât vrea. Din aceasta porneste ca din Eden un fel de alt izvor al umilintei spre smerita cugetare, spre nepatimire si spre înaltarea la rugaciunea neîmprastiata; un izvor care adapa fata întregii zidiri gândite a lui Dumnezeu.

ˇ        Lumina Duhului dumnezeiesc, salasluita în suflet, obisnuieste sa se departeze din pricina trândaviei, a nepurtarii de grija si a nepasarii aratata în cuvinte si mâncari. (Salasluirea Duhului Sfânt împreuna cu umilinta este una cu o delicatete extrema a sufletului, contrara grosolaniei manifestata în nepasare, lacomie si trufie. În cazul din urma sufletul se umple de fiare si devine asemenea lor.) Negrija la mâncari si mustul hranei, ca si neînfrânarea limbii si nepaza ochilor, obisnuiesc sa alunge din suflet lumina si sa ne faca întunecati. Iar umplându-ne noi de întuneric, îndata încep sa umble prin sufletul nostru toate fiarele câmpului inimii noastre si toti leii sau gândurile patimilor, cautând cu racnet hrana pentru patimi si sa rapeasca comoara asezata în noi de Duhul. Iar înfrânarea care ne este prietena cu adevarat si rugaciunea care ne face îngeri, nu numai ca nu lasa nimic din acestea sa intre în suflet, ci pastreaza si lumina Duhului nestinsa în jurul mintii, iar inima o face linistita si curata si izvor de dumnezeiasca umilinta, pe când sufletul îl largeste spre dragostea lui Dumnezeu si-l uneste întreg cu Hristos întreg, prin bucurie si feciorie.

ˇ        Sa nu zici în inima ta: îmi este cu neputinta sa dobândesc de aici înainte curatia fecioriei, dupa ce am cazut în stricaciunea si nebunia trupului în multe chinuri. Caci unde se staruie cu ostenelile pocaintei si cu caldura inimii în greau patimire si curg râuri de lacrimi din umilinta inimii, acolo se darâma toate întariturile, se stinge tot focul patimilor si se savârseste renasterea de sus, prin venirea Mângâietorului; si sufletul se face iarasi palat al curatiei si al fecioriei. Coborându-se apoi Dumnezeu în acesta, printr-o lumina si bucurie negraita, si sezând pe înaltimea mintii lui ca pe un tron de slava, da pacea Sa puterilor lui, zicând: �Pace voua�, din partea patimilor care va razboiesc; �pacea Mea dau voua�, ca sa va miscati potrivit cu firea; �pacea Mea o las voua�, (Ioan 14,27), ca sa va desavârsiti mai presus de fire. Deci tamaduind cele trei parti ale sufletului prin întreitul dar al pacii si ridicându-l pe acesta la desavârsirea întreita si unindu-l cu Sine, îl face întreg feciorelnic si frumos, învaluindu-l în buna mireasma a mirului curatiei. Si zice catre el: �Scoala-te si apropie-te de Mine, frumoasa Mea porumbita�, prin întelepciunea cu fapta, ca iata iarna patimilor a trecut; furtuna gândurilor de placere s-a dus odata cu ea; florile virtutilor s-au aratat cu buna mireasma a cugetarilor în pamântul inimii tale. Ridica-te si vino aproape de Mine, în cunostinta contemplarii naturale. Vino porumbita Mea, sub acoperamântul si în întunericul teologiei tainice si al credintei tale tare ca piatra, în Mine, Dumnezeul tau (Cânt. cânt. 2,10-14).

ˇ        Bine este a muri lumii si a vietui lui Hristos. Caci altfel nu poate cineva sa se nasca de sus, dupa cuvântul Domnului. Iar daca nu se naste de sus, nu poate nici intra în Împaratia cerurilor (Ioan 3,5). Aceasta nastere însa vine din ascultarea de parintii duhovnicesti. Caci de nu vom da întâi chip în noi semintiei cuvântului prin învatatura parintilor si nu ne vom face fii ai lui Dumnezeu prin ei, nu vom putea sa ne nastem de sus. Asa s-au nascut cei doisprezece din Hristos cel Unul, iar cei saptezeci s-au nascut din cei doisprezece si s-au facut fii ai lui Dumnezeu si Tatalui, dupa cuvântul Domnului: �Voi sunteti fiii Tatalui Meu Celui din ceruri� (Matei 5,45). De aceea si Pavel zice catre noi: �Macar ca aveti multi învatatori, dar nu multi parinti. Eu v-am nascut pe voi, fiti urmatorii mei� (1 Cor. 4,15).

ˇ        A nu asculta de parintele duhovnicesc dupa pilda Fiului, Care s-a facut ascultator Tatalui pâna la moarte si cruce (Filip. 2,8), înseamna a nu te naste de sus. Iar cel ce nu s-a facut fiu iubit al unui parinte bun, cum va fi parinte, daca nu s-a nascut prin cuvânt si Duh de sus? Cum va fi si el parinte bun al unor fii buni si cum va naste copii buni, dupa chipul bunatatii parintelui lor? Iar daca nu e asa, fara îndoiala cum e pomul, asa va fi si roada.

ˇ        Lipsa evlaviei este puiul atotrau al iubirii celei rele de argint al pizmei. Iar daca nu e rea, cu atât mai mult cea care-l naste. Caci ea face pe fiii oamenilor sa pretuiasca mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos si înfatiseaza pe Facatorul materiei mai mic decât materia. Caci îi îndupleca sa slujeasca mai mult materiei decât lui Dumnezeu, pe cei ce aduc închinare fapturii în locul Facatorului si schimba adevarul lui Dumnezeu în minciuna. Iar daca aceasta boala e un rau asa de mare, încât primeste ca un al doilea nume pe cel de slujire la idoli, nu întrece orice rautate sufletul care boleste de buna voie de aceasta?

ˇ        Daca iubesti aurul, nu iubesti pe Hristos. Iar daca nu iubesti pe Hristos si iubesti aurul, ia seama cui te face asemenea acest tiran? Aceluia care era ucenic, dar fara credinta, care era prieten, dar s-a aratat vânzator si si-a batut joc de Stapânul tuturor si a cazut ca un nevrednic din credinta si din dragostea fata de El si s-a rostogolit în adâncul deznadejdii. Teme-te de pilda aceluia si asculta de mine si fugi de aur si de dragostea lui, ca sa poti câstiga pe Hristos, daca te iubesti pe tine. Caci stii locul unde a ajuns cel ce a cazut.

ˇ        Nu te grabi niciodata sa ajungi în scaun de întâistatator prin aur sau prin ajutorul oamenilor si prin rugaminti, fara chemare de sus, chiar daca te stii în stare sa folosesti sufletelor. Caci acestea trei te vor urmari si una din ele te va ajunge: sau îti va veni asupra nemultumirea si mânia lui Dumnezeu prin felurite greutati si necazuri, caci nu vor lupta împotriva ta numai oameni, ci si aproape toata zidirea si-ti va fi viata plina de suspin; sau vei fi scos de multa necinste de cei mai tari ca tine; sau vei muri fara vreme, fiind taiat de la viata aceasta.

ˇ        Nu poate sa dispretuiasca cineva slava si necinstea si sa ajunga deasupra placerii si durerii, de nu se va hotarî sa priveasca spre sfârsiturile lucrurilor. Caci când va vedea toata slava, placerea, desfatarea, bogatia si bunastarea ca sfârsesc în nimic si tuturor le urmeaza si pe toate le strica moartea, atunci, dispretuind desertaciunea vadita a tuturor lucrurilor omenesti, îsi va întoarce simturile (sufletului) spre sfârsiturile lucrurilor dumnezeiesti si se va prinde de ele. Caci ele sunt cu adevarat si nu se pot strica nicidecum. Iar prinzându-se de acestea, se ridica deasupra durerii si placerii: a durerii, ca unul ce a biruit iubirea de placere, de slava si de bani a sufletului; a placerii, ca unul ce a lepadat simtirea lumii si, drept urmare, fie ca e slavit, fie ca e dispretuit, ramâne acelasi. Caci fie ca se afla în dureri, fie în odihna trupului, pentru toate multumeste lui Dumnezeu si nu se coboara cu gândul la cele de jos.

ˇ        Cel ce se nevoieste trebuie sa-si cunoasca miscarile si preocuparile sufletului chiar si din visurile lui si sa aiba grija de starea lui. Caci dupa preocuparea omului din launtru si dupa grijile lui sunt si miscarile trupului si nalucirile mintii. Daca cineva are sufletul iubitor de cele materiale si de placeri, îsi naluceste câstiguri de lucruri si de bani, sau chipuri de femei si împreunari patimase, din care vine îmbracamintea patata si întinaciunea trupului. Iar daca are sufletul lacom si iubitor de argint, vede totdeauna aur si pe acesta îl doreste, se lacomeste dupa dobânzi si le asaza în visterii si e osândit ca un om fara mila. Daca are un suflet înclinat spre mânie si dusmanie, este urmarit de fiare si de serpi veninosi si e napadit de temeri si de spaime. Iar daca îsi are sufletul îngâmfat de slava desarta, îsi naluceste laude si primiri din partea multimii, scaune de stapânire si de conducere si le socoteste, chiar când e treaz, pe ce înca nu le are, ca si când le are sau le va avea cu siguranta. Daca e cu sufletul plin de mândrie si de trufie, se vede pe sine purtat în trasuri stralucitoare si uneori zburând în vazduh si pe toti îi vede tremurând de covârsirea puterii lui. La fel si omul iubitor de Dumnezeu, fiind sârguincios întru lucrarea virtutii si drept în nevointele pentru evlavie si cu sufletul curat de pofta celor materiale, vede în visuri sfârsiturile înfricosatoare. Rugându-se pururi, el se tine în stare de umilinta si de pace cu sufletul si cu trupul si când se trezeste, vede pe obrajii sai lacrimi, iar pe buzele lui are cuvinte catre Dumnezeu.

ˇ        Dintre cele ce ni se nalucesc în somn, unele sunt simple visuri, altele vederi, iar altele descoperiri. Visurile sunt toate cele care nu ramân neschimbate în închipuirea mintii, ci se amesteca, se alunga si se schimba des dintr-unul într-altul. Din ele nu vine nici un folos pentru cei ce si le nalucesc, si dupa trezire se destrama. Pe acestea trebuie sa si le dispretuiasca cei ce se nevoiesc. Vederile sunt cele care ramân neschimbate si nu se prefac dintr-una într-alta, ci ramân întiparite în minte si neuitate timp îndelungat; de asemenea, cele care arata sfârsituri ale lucrurilor viitoare si aduc sufletului folos prin umilinta si din vedenii înfricosatoare, facând pe cel ce are sa-si adune mintea si sa tremure de vederea înfricosatoare si neschimbata a celor ce i se arata. La acestea trebuie sa fie cu luare-aminte cei ce se nevoiesc. Iar descoperirile sunt vederile sufletului curat si luminat, în afara de toata simtirea, care au ca cuprins lucruri si întelesuri dumnezeiesti minunate, deslusirea unor taine ascunse ale lui Dumnezeu si dezlegarea unor mari întrebari ce ni se pun, precum si schimbarea obsteasca a unor lucruri lumesti si omenesti.

ˇ        Dintre cele pomenite, cele dintâi sunt ale oamenilor iubitori de cele materiale si de trup, al caror dumnezeu e pântecele si saturarea fara masura, a caror întunecime de minte vine dintr-o viata fara de grija si tocita de patimi si carora le stârnesc dracii naluciri, batându-si joc de ei. Cele de al doilea sunt ale caror sârguinciosi si curatiti în simtirile sufletului, care prin cele ce li se arata sunt daruiti cu întelegerea lucrurilor dumnezeiesti si cu sporirea în oricare. Iar cele din urma sunt ale celor desavârsiti, care stau sub lucrarea Duhului dumnezeiesc si sunt uniti cu Dumnezeu datorita sufletului lor ajuns la cunoasterea lui Dumnezeu (datorita sufletului teolog). (Cele trei trepte ale vietii duhovnicesti se cunosc si dupa cele trei feluri de aratari din somn: visuri, vederi si descoperiri. În cele din urma are loc o initiativa accentuata a Duhului Sfânt).

ˇ        Nu toti au vederi adevarate în somn, nici nu se întiparesc acestea în mintea tuturor, ci numai aceia care sunt curati cu mintea si limpeziti în simturile sufletului si care alearga spre contemplarea naturala; numai aceia care nu au nici o preocupare de lucrurile vietii si nici o grija pentru viata de aici; aceia ale caror îndelungate flamânziri i-au dus la înfrânarea cuprinzatoare si ale caror sudori si osteneli dupa Dumnezeu au aflat, în locul cel sfânt al lui Dumnezeu, cunostinta lucrurilor si odihna întelepciunii celei mai înalte; aceia a caror viata îngereasca e ascunsa la Dumnezeu si a caror înaintare s-a suit de la sfânta liniste la treapta proorocilor Bisericii lui Dumnezeu. Despre acestea a vorbit Dumnezeu si lui Moisi: �De va fi proroc între voi, Ma voi arata lui în somn, si în vedere voi grai catre el� (Numeri 12,6). Iar catre Ioil: �Si va fi dupa acestea ca voi varsa din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri si fiicele voastre vor prooroci si batrânii vostri vor avea visuri si tinerii vostri vor avea vedenii� (Ioil 2,28).

Categorie: Sarbatorile Bisericii Ortodoxe | Adăugat de: pavel
Vizualizări: 312 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: