Bine aţi venit Гость!
Marţi, 26.10.2021, 06:16
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Sarbatorile Bisericii Ortodoxe

Nichita Stithatul (continuare).
26.04.2012, 19:00
Domnul, apropiindu-se în chip nevazut, calatorind împreuna cu toti cei ce-au început sa umble pe calea poruncilor Sale prin iubirea de întelepciune cea lucratoare, ajutându-le ca unora ce au cugetul nedesavârsit, iar sufletul le sovaie în cele ale virtutii. Iar cât priveste pe cei ai caror ochi sufletesti sunt tinuti înca de nu vad sporirea lor, pentru ca nu vad ca Domnul calatoreste cu ei si lucreaza împreuna cu ei sa se izbaveasca de patimi, si le întinde o mâna de ajutor spre dobândirea a toata virtutea, dar înainteaza în nevointele evlaviei si ajung prin smerenie la nepatimire, Cuvântul nu voieste ca ei sa se opreasca aici, slabiti de ostenelile virtutilor, ci sa mearga mai departe si sa urce la contemplatie. De aceea, hranindu-i cu masura, cu pâinea lacrimilor, îi binecuvânteaza cu lumina umilintei si le deschide mintea ca sa înteleaga adâncul Scripturilor dumnezeiesti si prin aceasta sa cunoasca firile si ratiunile lucrurilor. Apoi se retrage îndata de la ei, ca ei sa se ridice si sa caute cu si mai multa sârguinta sa afle care este cunostinta lucrurilor si înaltarea ce le vine din ea. Si cautând-o ei aceasta cu sârguinta, se ridica la o slujire mai înalta a Cuvântului, si vestesc tuturor învierea Cuvântului, pe care au cunoscut-o prin lucrare si contemplatie.

ˇ        Cu dreptate osândeste Cuvântul zabava celor ce întârzie multa vreme în ostenelile deprinderii si nu vor sa se stramute de la ea si sa urce la treapta mai înalta a vederii, zicându-le: �O, voi nepriceputilor si zabavnici cu inima a crede� (Luca 24,25) în Cuvântul, Care poate sa descopere contemplatia naturala celor ce umbla cu duhul în adâncurile Duhului. Caci a nu voii sa treci de la nevointele începatoare la cele mai desavârsite si de la trupul literei dumnezeiestii Scripturi, la întelesul Cuvântului, e semnul unui suflet lenes si care n-a gustat Cuvântul dumnezeiesc, ci cugeta lucru mare despre sporirea sa. Acestui suflet nu i va spune numai, ca unuia ce-si poarta stinsa candela sa: �Du-te si cumpara untdelemn de la cei ce vând� (Matei 25,9), ci i se va închide usa de la camara de nunta, zicându-i-se: �Du-te, nu stiu de unde esti� (Matei 25,12).

ˇ        Când Cuvântul lui Dumnezeu vine la sufletul cazut, ca în cetatea Betaniei, ca sa învie mintea lui omorâta de pacat si îngropata sub stricaciunea patimilor, atunci întelepciunea si dreptatea, scufundate în întristare de moartea mintii, vin plângând înaintea Lui si zic: �Daca erai aici la noi, pazind si supraveghind, fratele nostru nu ar fi murit� (Ioan 11,21), adica n-ar fi murit fratele nostru mintea, din pricina pacatelor. Apoi dreptatea se grabeste sa hraneasca Cuvântul cu multa grija si cu lucrarea poruncilor, si întinde masa felurita si bogata a grelei patimiri. Iar întelepciunea, nesocotind toate celelalte griji si greaua patimire ostenitoare, si-a ales lucrarea mintii si voieste sa sada sa asculte miscarile cuvântului cunoscute cu mintea si întelesurile lui descoperite prin contemplatie. De acea, pe cea dintâi Cuvântul o primeste sa se nevoiasca pentru a-l hrani la masa iubirii de întelepciune lucratoare si felurita, dar o mustra totdeauna ca se îngrijeste de multe chipuri ale grelei patimiri si se îndeletniceste cu ceea de la putine foloseste; si îi spune ca un lucru e de trebuinta sa fie cautat pentru slujirea Cuvântului: sa supuna ceea ce e rau, gândului bun si sa prefaca cugetul pamântesc al trupului în cuget duhovnicesc, prin sudorile virtutii. Pe cealalta o lauda si si-o apropie în chip firesc, ca pe una ce si-a ales partea cea buna a cunostintei Duhului, prin care, zburând deasupra lucrurilor omenesti, patrunde la adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) si scoate de acolo margaritarul Cuvântului si priveste visteriile ascunse ale Duhului, fapt din care i se naste o bucurie negraita, care nu se va lua de la dânsa.

ˇ        Sufletul rational se împarte, cum s-a spus, în trei, dar se vede în doua. Caci o latura a lui e rationala, iar alta patimitoare. Latura rationala a lui, fiind dupa chipul Ziditorului, nu poate fi tinuta, vazuta si hotarnicita de simturi, fiind în afara si în launtrul lor. Prin ea sufletul este în comunicare cu puterile întelegatoare si dumnezeiesti si tinde prin fire spre Dumnezeu, ca spre modelul sau prin sfintita cunostinta a lucrurilor si se ridica la împartasirea de frica dumnezeiasca. Iar latura patimitoare a sufletului se amesteca cu simturile, fiind supusa patimilor si placerilor. Prin ea este în comuniune cu firea supusa simturilor, care se hraneste si creste, se împartaseste de aer, de raceala, de caldura si de mâncare spre dainuire, viata, crestere si sanatate. De aceea, schimbându-se împreuna cu acestea, e cucerita uneori de pofte nerationale, abatându-se de la miscarea cea dupa fire, alteori se înfurie si e dusa de mânia nerationala, care-l face pe om sa nu manânce, sa nu bea, sa se supere si iarasi sa se bucure, îndulcindu-se de desfatari si întristându-se de necazuri. Pe drept cuvânt, latura aceasta a sufletului se numeste patimitoare, fiind pusa la încercare de patimi. Deci �când muritorul acesta va fi înghitit de viata� (1 Cor. 15,54) Cuvântului, biruind cel mai bun, atunci si viata lui Iisus se va arata în trupul nostru muritor, asezând în noi moartea de viata facatoare a nepatimirii si daruindu-ne nestricaciunea nemuririi întru dorirea Duhului.

ˇ        Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunostinta, firile si ratiunile tuturor lucrurilor, ca un Împarat al veacurilor si ca un mai înainte stiutor, asa a facut si pe omul plasmuit dupa chipul Sau ca împarat al zidirii, sa aiba ratiunile, firile si cunostinta tuturor lucrurilor în sine. Calitatea uscata si rece a carnii o are din pamânt prin plasmuirea ei, caldura sângelui si starea lui lichida o are din aer si din foc. Iar starea lichida si racoroasa a sucurilor o are din apa. De la plante are puterea de crestere, iar de la toate cele vii are puterea hranitoare. De la dobitoacele necuvântatoare, are latura patimitoare. De la îngeri, mintea si ratiunea. De la Dumnezeu are suflarea nemateriala, sufletul netrupesc si nemuritor, vazut în minte, în ratiune si în puterea Duhului Sfânt spre a fi si a vietui.

ˇ        Mintea noastra, fiind chip al lui Dumnezeu, are ce-i al sau întru sine, când ramâne întru ale sale si nu se misca departe de vrednicia si de firea sa. De aceea iubeste sa petreaca în cele din jurul lui Dumnezeu si cauta sa se uneasca cu El, de la Care-si are începutul si prin Care se misca si spre Care alearga, prin însusirile firesti si doreste sa-I urmeze în simplitate si iubirea de oameni. Din aceeasi pricina, nascând si ea cuvântul, rezideste ca alte ceruri sufletele oamenilor de acelasi neam cu sine si le face tari prin rabdare si prin virtutile cu fapta. De asemenea le face vii prin duhul gurii sale, dându-le putere împotriva patimilor stricacioase. Si asa se vadeste si ea ziditoare a lumii întelegatoare, imitând pe Dumnezeu Ziditorul lumii mari. (Omul este un creator în ordinea cunoscuta prin gândire, dar nu mai putin reala decât cea cunoscuta cu simturile. El este creator prin cuvânt ca expresie a iubirii sale. El recreaza sufletele semenilor sai, le insufla viata, le da putere sa se retina de la rau, adica de la înaintarea spre nimic, sa se dezvolte în bine sau în existenta. Dar aceasta o poate face numai în conlucrare cu Duhul dumnezeiesc si conducând sufletele spre Dumnezeu, izvorul vietii.) De aceea aude limpede de sus: �Cel ce face vrednic din nevrednic este ca gura Mea� (Iov 14,4). (Duhul legat de cuvântul omului, adresat semenilor sai, îi face de fapt vii pe acestia. Iar viata aceasta e tarie împotriva patimilor egoiste, împotriva robiei si slabiciunii lor si e relatie cu Persoana lui Hristos si a semenilor, relatie întru care este viata. E o caldura care ne este comunicata prin cuvântul de atentie si de îmbarbatare al semenilor nostri. Chiar în acest cuvânt se activeaza comuniunea lor cu noi si iradierea vietii lor în noi, care, când este puternica, este din puterea Duhului.)

ˇ        Cumplit lucru este nestiinta si dincolo de toate cele cumplite, fiind un întuneric de sa-l pipai cu mâna. Ea face sufletele în care intra, întunecate; ea dezbina puterea lui cugetatoare în multe si desparte sufletul din unirea cu Dumnezeu. Tot ce aduna ea este lipsit de ratiune. Caci ne face în întregime nerationali si nesimtitori, precum nestiinta îngrosata se face sufletului covârsit de ea, adânc prapastios de iad, în care e adunata toata osânda, durerea, întristarea si suspinul. Dimpotriva, cunostinta dumnezeiasca îi este bucurie si revarsare nesfârsita de lumina, facând sufletele în care se salasluieste prin curatie, luminoase într-un chip dumnezeiesc. Ea le umple de pace, de liniste, de bucurie, de întelepciune negraita si de dragoste desavârsita.

ˇ        Stau si se misca în jurul lui Dumnezeu sufletele care si-au despovarat cugetarea de cele materiale, iar doimea care se razboieste în toate cu sine însasi si-au facut-o caruta usor de mânat care alearga spre ceruri. (�Doimea� e alcatuirea omului din suflet si trup. Când cineva a reusit sa înlature razboiul dintre ele, a facut-o caruta care alearga ca o unitate în sus, purtata de doi cai spre ceruri. Ideea aceasta e de la sfântul Maxim (Ambiqua). Se accentueaza prin aceasta apartenenta miscarii spre Dumnezeu la natura umana.) Ele se misca în jurul lui Dumnezeu fara sfârsit, ca în jurul unui centru si a pricinii miscarii în cerc. În acelasi timp stau neclintite si fara aplecare într-o parte sau alta, neputînd sa se  împrastie din concentrarea lor, spre cele ale simturilor si spre amagirea de jos a lucrurilor omenesti. Acesta este sfârsitul desavârsit al linistirii. Spre acesta îl duce ea pe cei ce se linistesc cu adevarat. Astfel miscându-se, stau, si stând neclintit, se misca în jurul celor dumnezeiesti. Pâna ce nu se întâmpla aceasta, ne este cu neputinta noua celor ce ni se pare ca ne linistim, sa avem mintea în afara de cele materiale si de ratacire.

ˇ        Când ajungem la stravechea frumusete a ratiunii, prin toata silinta si staruinta, si ne împartasim de cunostinta si de întelepciunea data noua de sus prin venirea Duhului, atunci ni se face cunoscuta noua, celor ce putem sa vedem în chip firesc, primul izvor si prima pricina înteleapta si buna a aducerii tuturor la existenta. Caci nu mai e în noi nimic care s-o învinovateasca din pricina pacatului care chinuieste faptura prin abaterea ei spre cele rele, când faptura, desfacându-se de Dumnezeu, s-a surpat si, cazând de la frumusetea cea straveche, a cazut de la îndumnezeire, iar pacatul, furisat în ea, i-a dat forma lui nerationala.

ˇ        Prima treapta a celor ce se întind spre propasiri este cunostinta lucrurilor, venita din iubirea de întelepciune lucratoare, a doua e cunostinta tainelor ascunse de la Dumnezeu, în care sunt introdusi tainic prin contemplarea naturala (a firii). A treia e legatura si unirea cu Prima lumina, în care se afla odihna a toata înaintarea prin întelepciunea lucratoare si prin contemplare.

ˇ        Pastrarea neschimbata a asemanarii cu Dumnezeu, care vine din curatirea cea mai deplina si din multa dragoste a lui Dumnezeu, nu o poate face decât tinderea neîncetata a mintii atotvazatoare spre Dumnezeu. Iar aceasta se naste din suflet din linistea staruitoare dobândita prin virtuti, din rugaciunea fara gânduri materiale, neîmprastiata si neîncetata, din înfrânarea cuprinzatoare si din citirea încordata a Scripturilor.

ˇ        Dumnezeu este întelepciune si pe cei ce umbla în cuvânt si întelepciune, îi uneste cu Sine prin lumina si-i face dumnezei prin lucrare. Si precum El a facut toate prin întelepciune din lucrare de nimic si conduce si ocârmuieste cu întelepciune toate ale lumii si tot cu întelepciune lucreaza pururi mântuirea tuturor celor ce se apropie de El prin întoarcere, asa si cel ce s-a învrednicit sa se împartaseasca de întelepciunea cea de sus prin curatie, face si lucreaza pururi, ca chip al lui Dumnezeu, cu întelepciune, cele ale voii dumnezeiesti. Ele se aduna pe sine de la cele din afara si împartite în multe si-si înalta în fiecare zi cugetarea sa, prin cunostinta celor negraite, spre vietile cu adevarat îngeresti. Si unificându-si dupa putinta viata sa, se uneste pe sine cu puterile de sus, care se misca în chip unitar în jurul lui Dumnezeu; si prin ele se înalta, ca prin niste bune covârsitoare, spre prima obârsie si cauza.

ˇ        Domnul nostru Iisus Hristos creste împreuna cu vârstele duhovnicesti ale celor ce se nevoiesc. Când sunt prunci si au nevoie de lapte, se zice ca se alapteaza El însusi cu laptele virtutilor începatoare ale deprinderii trupesti, al carui folos e prea putin celor ce au crescut cu virtutea si leapada pe încetul pruncia. Când au ajuns la tinerete si manânca mâncarea tare a contemplatiei fapturilor, ca unii ce si-au exercitat simturile sufletului, se zice ca sporeste si Hristos cu vârsta si cu harul si sade în mijlocul batrânilor si le descopera adâncuri acoperite de întuneric. Iar când au ajuns la barbatul desavârsit (Efeseni 4,13), la masura vârstei plinatatii lui Hristos, se zice ca vesteste El însusi tuturor cuvântul pocaintei si învata popoarele cele ale Împaratiei cerurilor si se grabeste spre patimi. Caci acesta este sfârsitul oricaruia din cei ce s-au desavârsit în virtuti, ca dupa ce a strabatut toate vârstele lui Hristos, sa ajunga la patimirea încercarilor (ispitelor), asemenea crucii Aceluia.

ˇ        Câta vreme ne aflam sub stihiile nevointei trupesti, pazindu-ne sa nu ne atingem de mâncari, sa nu pipaim ceva, sa nu privim la frumuseti, sa nu ascultam cântari, sa nu mirosim miresme,  ne aflam sub pedagogi ca niste prunci, macar ca suntem mostenitori si stapâni peste toate cele ale Tatalui. Dar când vine plinirea vremii nevointei si ea se împlineste prin nepatimire, atunci se naste în noi Cuvântul din întelegere curata. (Cuvântul dumnezeiesc ca Persoana apere în noi si se face vadit întelegerii noastre când ne-am curatit de patimi, caci patimile ne tin legati cu deosebire de lucruri ca obiecte si ne împiedica sa intram în relatie adevarata cu persoanele semenilor, dar mai ales cu persoana suprema a lui Hristos. Dar Hristos îsi impune stapânirea în noi ca ratiune si cuvânt al Sau, întarind ratiunea noastra si limpezind cuvântul nostru, când am scapat de patimi. Iar aceasta înseamna înstapânirea Duhului în noi, cu puterea si cu libertatea Lui. În baza acestei libertati simtim porunca sa-I spunem lui Dumnezeu: �Avva, Parinte�, ca unii ce ne simtim frati cu Hristos.) Si aceasta se face sub legea Duhului, ca pe noi cei ce suntem sub lege sa ne rascumpere din cugetul trupesc si sa ne faca iarasi fii. Iar înfaptuindu-se aceasta, Duhul striga în inimile noastre: �Avva, Parinte�, aratându-se si facându-ne cunoscuta înfierea si îndraznirea cea catre Dumnezeu si Tatal. De aici înainte Duhul ramâne si vorbeste cu noi ca si cu niste fii si mostenitori ai lui Dumnezeu prin Hristos, deoarece nu mai suntem  tinuti în robia simturilor (Gal. 4,37).

ˇ        Celor ce au sporit în credinta ca Petru, au ajuns la nadejde ca Iacob si s-au desavârsit în iubire ca Ioan, Domnul li se schimba la fata urcându-se pe muntele înalt al cunostintei lui Dumnezeu (al teologiei). Si îi lumineaza, aratându-li-se si înfatisându-li-se ca Cel ce e Cuvântul curat, asemenea soarelui, iar prin întelesurile întelepciunii tainice li se face stralucitor ca lumina. Si Cuvântul se arata în acestia stând în mijlocul legii si al prorociei, unele legiuindu-le si învatându-le, iar altele descoperindu-le din visteriile adânci si ascunse ale întelepciunii, ba uneori mai înainte vazând si mai înainte vestind. Pe acestia îi si umbreste Duhul ca un nor luminos si un glas de tainica cunostinta a lui Dumnezeu vine din acel nor la ei, învatându-i taina dumnezeirii în trei ipostasuri si spunându-le: �Acesta este vârful Meu cel iubit al Cuvântului desavârsirii, întru care bine am voit; fiti Mie fii desavârsiti în Duh desavârsit� (Matei 17,5).

ˇ        Sufletul care dispretuieste toate cele de jos si e ranit în întregime de dragostea lui Dumnezeu, încearca o iesire straina si dumnezeiasca (extaz). Caci dupa ce a vazut limpede firile fapturilor si ratiunile lor si a înteles sfârsiturile lucrurilor omenesti, nu mai rabda sa fie înauntrul zidirii si sa fie mai hotarnicit de ceea ce-l margineste. Ci iesind din hotarele sale si biruind legaturile simturilor si trecând peste firile tuturor, patrunde, într-o tacere de negrait, în întunericul cunostintei lui Dumnezeu si priveste frumusetea Celui ce este, în lumina Întelepciunii negraite, atât cât i se daruieste de ea prin har. Adâncindu-se apoi în chip vrednic de Dumnezeu prin aceste întelesuri în vederea Lui, se bucura cu frica si cu dragoste de roadele pomilor nemuritori, adica de cugetarile întelesurilor dumnezeiesti, a caror maretie si slava nu o poate talmaci niciodata în chip desavârsit când se întoarce la sine însusi. Caci stând în chip minunat sub lucrarea Duhului, îsi da seama, în bucurie si tacere de negrait, de aceasta patimire vrednica de lauda, dar nu poate talmaci cum se savârseste aceasta lucrare, sau ce este ceea ce i s-a împartasit, i s-a aratat si i s-a spus; nu poate talmaci cele negraite, pe care le-a cunoscut în chip tainic.

ˇ        Cel ce-si seamana siesi spre dreptate lacrimi de umilinta culege ca rod al vietii o bucurie negraita. Iar cel ce cauta si asteapta pe Domnul pâna ce vin roadele dreptatii Lui va secera înmultit spicul cunostintei de Dumnezeu. Si-l va lumina si pe el lumina întelepciunii si se va face sfesnic al luminii vesnice ca sa lumineze pe toti oamenii. Acela nu se va lipsi pe sine si pe altii de lumina întelepciunii daruite lui, ascunzând-o sub obrocul pizmei, ci va semana cuvinte bune în Biserica credinciosilor, spre folosul celor multi si va împartasi toate învataturile câte le-a auzit de sus, încredintate de Duhul dumnezeiesc, si câte le-a cunoscut îndeletnicindu-se cu contemplarea fapturilor, ca si câte i-au spus lui parintii.

ˇ        Fiecaruia dintre cei ce se nevoiesc îi vor fi si i se vor topi, în ziua desavârsirii sale întru virtute, muntii lucrarii poruncilor lui Dumnezeu într-o dulceata a veseliei. Caci va împarati în Sionul întelegerii curate. Iar dealurile, adica ratiunile virtutile, vor izvorî ape, adica dogme, pilde si simboluri ale lucrurilor dumnezeiesti. Din inima lui va iesi izvor de întelepciune negraita si va adapa uscaciunea pârâiaselor, adica pe oamenii uscati de seceta si de arsita patimilor. Atunci va cunoaste rodul adevarat al cuvintelor Domnului în sine. Caci zice: �Cel ce crede în Mine, râuri de apa vie vor izvorî din pântecele lui� (Ioan 7,38).

ˇ        Cine este Cel ce potoleste marea patimilor si opreste valurile ei? Domnul Savaot, Cel ce scapa din primejdia pacatului pe Cei ce-L iubesc pe El, si linisteste furtuna gândurilor; Cel ce pune cuvintele Sale în gura lor si-i acopere cu umbra mâinilor Sale, cu care a întarit cerul si a întemeiat pamântul. El daruieste celor ce se tem de El limba de învatatura si ureche de întelegere, ca sa auda glasul Lui de sus si sa vesteasca în casa lui Iacob, în Biserica credinciosilor, poruncile Lui. Iar cei ce n-au ochi sa vada razele Soarelui dreptatii si ureche sa auda cele slavite ale lui Dumnezeu acu ca parte întunericul nestiintei si nadejdea lor este desarta. Nici unul dintre acestia nu graieste cele drepte, nici nu este întru ei judecata adevarata. Caci au ascultat de cei deserti si de cei ce graiesc sunete goale. Ei zamislesc pizma si nasc bârfire, caci urechile lor sunt netaiate împrejur si nu pot sa auda. De aceea cuvântul cunostintei lui Dumnezeu li s-a facut lor spre osânda si nu vor sa auda pe El.

ˇ        Zeciuiala adevarata adusa lui Dumnezeu este Pastele sufletesc, sau trecerea peste toata deprinderea patimasa si peste toata simtirea nerationala. (Pastele înseamna trecerea prin Marea Rosie si deci iesirea din robia Egiptului, spre libertate si spre tara fagaduintei. Simbolic ea înseamna trecerea peste ceea ce ne închide în robia patimilor, la largul infinitatii lui Dumnezeu si a libertatii în ea, din strâmtoarea robiei celor vazute, în care nu se simte bine sufletul.) În vremea acestui Paste se jertfeste Cuvântul în contemplarea lucrurilor si se manânca în pâinea cunostintei si se bea preacinstitul Lui sânge în paharul întelepciunii tainice. Deci cel ce serbeaza acest Pasti, si-a jertfit siesi Mielul care ridica pacatele lumii si nu va mai muri, ci, dupa glasul Domnului, va trai în veac (Ioan 6,52). (Mielul se da ca jertfa omului credincios în contemplarea lucrarilor; mai bine zis omul însusi îi jertfeste siesi în aceasta contemplare, sau îl coboara la sine în stare de mâncare si bautura spre sfintirea lui, prin eliberarea de patimi, prin cunostinta si întelepciune, care nu-i o cunostinta si o întelepciune în izolare individuala si strâmtorata, ci în comunicare cu Cuvântul sau cu Izvorâtorul personal al cunostintei, al întelepciunii si al libertatii.)

ˇ        Dumnezeiasca Scriptura, întelegându-se duhovniceste, si comorile din ea descoperindu-se prin Sfântul Duh numai celor duhovnicesti, nu poate face vreun om sufletesc sa primeasca descoperirea lor. Caci acesta nu primeste sa cugete sau sa asculte, afara de înlantuirea gândurilor lui, nimic din ceea ce zic altii. Fiindca el nu are în sine Duhul lui Dumnezeu, care cerceteaza adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) si cunoaste cele ale lui Dumnezeu, ci duhul lumii cel pamântesc si plin de dusmanie si de pizma, de cearta si de vrajba. Din aceasta pricina pentru el este nebunie sa cerceteze si sa urmareasca întelesul dinauntru al literei. Caci el nu poate sa-l cunoasca, fiindca toate ale dumnezeiestii Scripturi se înteleg duhovniceste. El îsi bate joc de lucrurile omenesti si dumnezeiesti si de cei ce le înteleg pe acestea duhovniceste. Si nu-i socoteste pe acestia duhovnicesti, nici calauziti de Duhul dumnezeiesc, ci nascocitori de întelesuri închipuite. El strica si rastoarna cuvintele Scripturilor si întelesurile dumnezeiesti ca Dima acela (2 Tim. 4,10). Nu asa face înca cel duhovnicesc, ci judeca toate sub lucrarea Duhului dumnezeiesc, dar el însusi nu poate fi judecat de nimeni. Caci în el este mintea lui Hristos, pe care nimeni nu poate sa o înteleaga (1 Cor. 2,14-15).

Categorie: Sarbatorile Bisericii Ortodoxe | Adăugat de: pavel
Vizualizări: 324 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: