ˇ        Din pricina acestor plante nemuritoare si dumnezeiesti, a fost data de Dumnezeu, tot celui ce savârseste în câmpul raiului cu mintea si cu simtirea lucrarea întelepciunii lucratoare, porunca sa manânce din tot pomul raiului, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânce. Caci cel dintâi pricinuieste viata si nemurirea, iar cel de-al doilea, binele, celor mai desavârsiti în deprinderi, si primejdia, celor înca tineri si mai nestatornici în dorinta. De fapt, contemplatia fiind plantata în mijlocul raiului întelepciunii lucratoare ca un pom nemuritor si pururi înverzit (�pentru ca pomul era contemplatia, dupa întelegerea mea, si avea ca rod puterea data celor ce se împartaseau de el, de a-si cunoaste firea proprie�), celor ce se împartasesc de ea la timp potrivit, de pilda dupa o perioada de ani multi de deprindere în virtuti si în nevointe si dupa curatirea deplina a ochilor sufletului de toate urdorile, li se face foarte buna si mântuitoare. Aceasta pentru ca ei nu se mai tem de o cadere care sa vina dupa aceea, ca unii ce au ajuns cu timpul la o deprindere a acestei contemplatii, care face vadita maretia Facatorului.

ˇ        Dar celor înca tineri si neajunsi, printr-o deprindere îndelungata, la o statornicie în lucrarea virtutilor, sau celor ce nu si-au curatit ochiul sufletului de toate urdorile, din cauza nestatorniciei ce o mai au în vietuirea virtuoasa, pomul contemplatiei li se face pricina de mândria cea mai mare si de hula, de moarte vesnica si de pieire, cum s-a facut odinioara lui Origen, Didim, Evagrie si celorlalte capetenii de eresuri. De aceea, ferind pe unii ca acestia, Scriptura opreste împartasirea de pomul acesta, zicând: �Din tot pomul din rai sa mâncati, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mâncati, caci în ziua în care veti mânca cu moarte veti muri�.

ˇ        Împartasirea de acest pom al contemplatiei se numeste cunostinta binelui si a raului în întelesul urmator. Întâi, pentru ca celor desavârsiti le daruieste puterea cunoasterii tuturor lucrurilor vazute si nevazute, omenesti si dumnezeiesti. Caci e o putere Ťce robeste toata mintea ascultarii lui Hristosť (II Corinteni 10, 5); si acestia pot culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci si a celor contrarii. Dar în gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se împartasesc din el o putere îndoita, adica un folos si o paguba, dupa deprinderea launtrica ce stapâneste în fiecare. Celui ce se împartaseste i se face pricina de viata când se supune legii care-l robeste (lui Hristos). Asa de pilda, daca vede cineva chipul frumos al unei femei desfrânate si de moravuri usoare, iar vazând-o preamareste îndata pe Dumnezeu si da slava Lui, el a cunoscut în fiinta ei corupta frumusetea întocmita de El, în asa fel ca contemplarea ei îl duce pâna la strapungerea inimi si-l face sa înainteze pâna la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intra în convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimba reaua ei deprindere în deprinderea virtutii si prin pocainta o aduce la Hristos, facând-o din necurata curata prin pocainta cuvântului si unind-o ca pe o mireasa fecioara cu Hristos pe cea care era înainte o desfrânata (II Corinteni 11, 1). Asa a facut acel dumnezeiesc parinte Nonu, care a înfatisat lui Hristos pe fericita Pelaghia, mai înainte desfrânata, ca pe o fecioara curata.

ˇ        Deci celor desavârsiti împartasirea de acest pom dumnezeiesc al contemplatiei le daruieste, cum s-a spus, o astfel de putere, când se împartasesc de ea la vremea potrivita pornind de la lucrurile dumnezeiesti si omenesti, ba chiar de la cele contrare acestora. Dar celor mai nedesavârsiti si nedeprinsi în cele dumnezeiesti si lipsiti de cercarea trebuincioasa pentru împartasirea de ea, li se face pricina a cunostintei contrare a raului, chiar când pornesc de la cauzele dumnezeiesti si bune. O astfel de pricina li s-a facut acelor preoti si judecatori de odinioara contemplarea Suzanei (Daniel 13), deoarece nu erau înca deprinsi cu aceasta contemplare. Ceea ce, asadar, dumnezeiescului parinte Nonu i s-a facut pricina de viata în har, aceea li s-a facut acelor preoti de odinioara pricina de moarte.

ˇ        Si nu numai atunci s-au întâmplat acestea dintr-o contemplare a pomului acesta potrivit cu starea fiecaruia, ci si acum se întâmpla în fiecare zi fiecaruia din cei ce purced la contemplarea acestui pom, fie dupa ce s-au deprins la aceasta, fie înainte de a se fi deprins. Iar aceasta se întâmpla nu pentru ca asa este pomul din fire. Nu se poate spune aceasta. Caci n-a fost sadit în chip rau, ca un pom pricinuitor de necaz. Dumnezeu n-a facut nimic rau, nici n-a interzis ceva din pizma, ci pentru ca e nevoie de madularele curate ale simturilor pentru privirea si vederea lui, cum zice apostolul chiar despre trupul si sângele Domnului nostru Iisus Hristos: �Sa se cerceteze cineva mai întâi pe sine si asa sa manânce din pâinea aceasta si sa bea din potirul acesta. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie, judecata siesi manânca si bea. De aceea sunt multi neputinciosi si bolnavi si multi mor între noi� (I Corinteni 10, 28.30). în felul acesta parintilor cuvântatori de Dumnezeu, pentru ca erau curati si se aflau sub lucrarea Duhului Sfânt, contemplarea lucrurilor omenesti si a însusirilor firii dumnezeiesti le-a fost buna, fara de greseala, neprimejdioasa si mântuitoare. Caci aveau madularele simturilor deprinse pentru contemplarea dumnezeiasca.

ˇ        Astfel dumnezeiestii parinti, purcezând la contemplarea pomului vietii cu un ochi curat si netulburat, au cules din el fara greseala rodul teologiei si împartasindu-se din el s-au împartasit si de viata îndumnezeita si ca niste credinciosi iconomi ni le-au trecut si noua ca sa ne hranim si noi din El spre viata vesnica. Tot asa purcezând la contemplarea pomului cunostintei cu un ochi dumnezeiesc si luminat, au dobândit cunostinta lui nepatata si curata si nu s-au vatamat de rodul lui, cum s-a spus mai înainte. Dar nu tot asa s-a întâmplat cu ei ce au purces cu necuratie si în stare nedesavârsita la contemplarea acestora, ci unii au cazut în robia placerilor si a neînfrânarilor, iar ceilalti în hule si trufii.

ˇ        Caci spune-mi, cum a cazut Arie, cel care are numele de la furie, si dusmanul evlaviei, Manes, si Nestorie cel stricat la minte si celelalte capetenii ale ereticilor, în hula lor împotriva lui Dumnezeu si a dreptelor dogme ale Bisericii lui Hristos? Nu pentru ca au fost necurati în simturile sufletului si cumplit învârtosati la inima din cauza cumplitei boli a mândriei, au purces la explicarea Sfintei Scripturi, având întelegerea întunecata de patimi si de închipuirea de sine? Caci unul a auzit dumnezeiasca Scriptura zicând: �Domnul M-a zidit pe mine început al cailor Sale spre lucrurile Sale si Ma naste înaintea tuturor muntilor� (Proverbe 8, 22-25); celalalt: �Vine stapânitorul acestei lumi si nu va afla în Mine nimic� (Ioan 14, 30); iar al treilea, despre Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu desavârsit si om desavârsit. Dar neputând afla întelesul sau sensul celor spuse, nici patrunde în chip curat în adâncurile Duhului, fiind cu totul lipsiti de Duhul Sfânt, unul a taiat pe Fiul si Dumnezeu Cuvântul de la deofiintimea cu Dumnezeu Tatal, declarându-L faptura; celalalt a nascocit doua începuturi, unul bun, sus, si altul cu totul rau, jos, capetenia întunericului, si, învatând astfel, a trimis la pierzanie pe cei ce au primit învatatura lui; al treilea, întunecat si cu nume urât, a despartit pe Hristos în doi fii, socotind ca altul este Fiul si Cuvântul din Dumnezeu si Tatal si altul cel din Fecioara Maria; si astfel a numit pe preacurata Maica a Fiului si a Cuvântului lui Dumnezeu, Nascatoare de Hristos si nu Nascatoare de Dumnezeu.

ˇ        Astfel, deci, pe cei desavârsiti în cunostinta, ratiune si virtute, pe cei ce a u ajuns adica la masura vârstei plinatatii lui Hristos si au dobândit mintea Lui prin cea mai deplina curatie, nu-i poata vatama nici gustarea oprita a acestui pom, macar ca se numeste cunostinta a binelui si a raului. Ci mai degraba se aseamana acestia celor ce culeg struguri din rug si înca struguri copti, fapt cu totul minunat, si rodii din maracini. Dar celor înca tineri, necercati si neluminati, chiar si împartasirea de bine li se face adeseori pricina de moarte, asa cum li se face copiilor neîntarcati de lapte mâncarea pâinii, si celor cu ochii plini de urdori, razele soarelui.

ˇ        Smerenia si iubirea fiind deci începutul si sfârsitul urcusului spre Dumnezeu si spre Împaratia Lui, cu dreptate cuvântul le-a înteles ca porti asezate la marginile opuse ale raiului întelepciunii faptuitoare. Aceasta, pentru ca una introduce pe cel ce bate si cere sa intre în Eden, adica la însasi desfatarea de plantele nemuritoare ale lucrarii si pazei mintii; iar a doua scoate de acolo la Împaratia Cerurilor si la unirea cu Dumnezeu si la pasunile vesnice si preacurate ale îngerilor. Caci asa ne fagaduieste în mod limpede si Domnul Iisus noua tuturor, zicând: �Eu sunt usa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui si va intra si va iesi si pasune va afla�. (Ioan 10, 9). Pentru ca el este cu adevarat usa raiului Împaratiei Cerurilor, iar portar este Duhul Sfânt.

ˇ        Celui ce s-a apropiat de poarta dreptei credinte, dupa ce a parasit de curând lumea, ti bate la poarta poruncilor lui Hristos prin smerenie, portarul, adica Însusi Sfântul Duh, îi deschide intrarea, deschizându-i mintea ca sa înteleaga �care este voia lui Dumnezeu cea buna si desavârsita si bineplacuta� (Romani 12, 2). Iar dupa ce a intrat si s-a desfatat prin faptuire si prin multe nevointe ale virtutii de acele bunatati vesnice, îl scoate iarasi de acolo la pasunile contemplatiei naturale ale fapturilor lui Dumnezeu. Astfel portarul îl face sa se odihneasca de toate lucrurile lui (Facere 2, 3) si sa se uneasca cu Dumnezeu pe înaltimile teologiei (cunoasterii) Treimii neîmpartite si de o fiinta, în odihna iubirii dumnezeiesti, potrivit lui Hristos si Dumnezeul nostru care zice: �Învatati de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre� (Matei 11, 29).

ˇ        Altfel nu poate intra cineva în palatele împaratesti ale lui Hristos si în tinuturile dumnezeiesti si pururi înverzite ale raiului cunoscut cu mintea, unde sunt locuri luminoase, racoritoare, corturile dreptilor, apa odihnei, bucurie, veselie si fericire; si nu poate afla odihna sufletului sau, decât prin poarta cea dintâi de la apus, care e ascunsa în Hristos însusi, care este sfânta smerenie. Si pe drept cuvânt. Caci cel ce s-a rupt pe sine de lume si de toata prietenia si de împatimirea de prieteni, de cei ai sai, de rudenii, si a rastignit lumea în sine prin taierea voii sale, dispretuind toata tihna trupeasca, si bate prin durerile pocaintei si nevointelor pentru virtute, cu rabdare multa, la poarta poruncilor lui Hristos, intra prin smerenie în tinda întelepciunii lucratoare a raiului, care este supunerea, slujirea prin orice lucru de mai putina cinstire, rabdarea necazurilor si a încercarilor, greaua patimire, culcarea pe jos, statul în picioare toata noaptea, privegherea, psalmodierea neîncetata, rugaciunea si postul, citirea dumnezeiestilor Scripturi, ascultarea si supunerea fata de toti.