Bine aţi venit Гость!
Vineri, 07.05.2021, 18:51
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Sarbatorile Bisericii Ortodoxe

Nichita Stithatul
26.04.2012, 19:29


Nichita Stithatul

ˇ        Lucrarile simturilor nu se desfiinteaza, ci capata un caracter spiritual, sau se umplu de o spiritualitate pe treptele mai înalte ale urcusului duhovnicesc. Se afirma în aceasta unitatea de viata între spirit si trup. Nichita deosebeste între minte, suflet (sau inima, sau simtire) si ratiune sau judecata. Prin fiecare din acestea lucrând Sfântul Duh, preface gândurile si pornirile rele în bune. Dar psihologia lui Nichita e mult mai complexa, mai subtila.

ˇ        Precum trupul are cinci simturi: vederea, auzul, mirosul si pipaitul, asa si sufletul are acelasi numar de cinci simturi: mintea, ratiunea, simtirea întelegatoare, cunostinta si simtirea întelegatoare, cunostinta si stiinta. Ele se aduna în trei lucrari ale sufletului: mintea, ratiunea si simtirea. Prin minte primim întelesurile; prin judecata tâlcuirile; iar prin simtire, chipurile cunostintei si gândurile dumnezeiesti.

ˇ        Cel a carui minte deosebeste bine întelesurile gândurilor si-si însuseste curat cugetarile dumnezeiesti, a carui ratiune tâlcuieste miscarile naturale ale întregii zidiri vazute, deslusind ratiunile fapturilor, a carui simtire spirituala primeste stiinta întelepciunii si cunostintei ceresti, a ajuns mai presus de simtiri, trecând prin iluminarile Soarelui dreptatii dincolo de simtire. El se bucura de desfatare cu cele nevazute.

ˇ        Puterile cuprinzatoare ale mintii sunt patru: cumintenia, agerimea, întelegerea si destoinicia. Cel ce uneste pe acestea cu cele patru virtuti cuprinzatoare ale sufletului, însotind cu cumintenia mintii, cumpatarea sufletului; cu agerimea, chibzuinta; cu întelegerea, dreptatea, cu destoinicia, barbatia, si-a întocmit siesi, în chip îndoit, caruta de foc ce-l duce în cer (Prin virtuti nu ne deschidem numai spre ceilalti, ci ne si înaltam spre cer. Cele patru virtuti cardinale sunt cei patru cai ai carutei cu care ne înaltam spre cer.) si din care lupta împotriva celor trei capetenii si puteri generale ale ostirii patimilor: iubirea de argint, iubirea de placeri si iubirea de slava.

ˇ        Cel ce cauta slava oamenilor, care nu e nimic, ca si când ar fi, si îmbratiseaza iubirea nesaturata de placeri a sufletului si se tine de iubirea de argint prin lacomie, se face sau dracesc prin închipuirea de sine si prin mândrie, sau dobitocesc prin placerile pântecelui si a celor de sub pântece, sau fiara celor apropiati prin iubirea lacoma si neomenoasa de argint. El cade din credinta în Dumnezeu, pentru ca primeste slava de la oameni, dupa cuvântul Scripturii; se abate de la neprihanire si curatie, pentru ca-si aprinde cu lacomia pântecelui cele de sub pântece si se supune pornirilor dobitocesti; si e scos afara din dragoste, pentru ca se îngrijeste numai de el si nu da din avutiile sale aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vadeste ca o fiara cu multe fete, alcatuita din multe laturi potrivnice între ele, neîmpacat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele.

ˇ        Iutimea este la hotarul dintre pofta si puterea rationala a sufletului, fiind fiecareia din acestea ca un fel de arma în miscarea lor contrara firii, sau conforma firii. Pofta si ratiunea, miscându-se potrivit cu firea spre cele dumnezeiesti, iutimea este fiecareia din ele o arma a dreptatii, împotriva sarpelui care le sopteste si le înfatiseaza numai împartasirea de placerile trupului si bucuria de slava de la oameni. Dar abatându-se acestea de la miscarea potrivita firii si prefacându-si puterea în ceea ce e potrivnic firii si mutându-se de la îndeletnicirea cu lucrurile dumnezeiesti spre cele omenesta, iutimea li se face arma nedreptatii, spre pacat. Acestea se vor lupta în acest caz si se vor napusti prin iutime împotriva celor ce le înfrâneaza pornirile si poftele lor. Din aceasta pricina iutimea e mijlocul prin care omul se poate arata sau faptuitor al celor bune, vazator si cunoscator de Dumnezeu, daca se misca dupa fire, sau dobitocesc, salbatic si dracesc, daca se poate spre cele potrivnice firii.

ˇ        Cel ce n-a primit astfel înapoi frumusetea stravechii nobleti si nu-si reface neîncetat trasaturile chipului Celui care l-a plasmuit pe el dupa asemanarea Sa, cum va putea sa se uneasca vreodata cu Acela, daca s-a despartit pe sine, prin neasemanarea trasaturilor, si a iesit din lumina Celui ce este lumina, atragându-si si la sine ceea ce e potrivnic? Iar neunindu-se cu Cel de la Care începutul fiintarii si de Care a fost adus la existenta din nimic, unde va fi aruncat, odata taiat de la Acela, ca un neasemenea cu Cel ce l-a facut? O stiu cei ce înteleg, chiar daca eu voi tacea.

ˇ        Câta vreme avem în noi materiile patimilor si îngrijim de bunavoie pricinile lor, nehotarându-ne sa le clintim pe acestea din loc, are tarie împotriva noastra si puterea lor, luându-si aceasta tarie din noi. Dar daca le lepadam din noi si ne curatim inima prin lacrimile pocaintei, urând si înselaciunea celor vazute, ne facem partasi de venirea Mângâietorului, vazând pe Dumnezeu în lumina vesnica si fiind vazuti de Dumnezeu. 

ˇ        Cei ce au rupt lanturile simtirii fata de toata lumea, petrec slobozi de toata robia simturilor, vietuind numai Duhului si graind cu El, ca unii ce sunt miscati de El. Prin El se unesc si cu Tatal si cu Cuvântul, cei de o fiinta, si ajung un singur Duh, dupa Pavel. Acestia nu numai ca nu pot fi prinsi de draci, ci le pricinuiesc acelora si spaima, ca unii ce s-au împartasit de focul dumnezeiesc si sunt ei însisi foc.

ˇ        Pipaitul nu-si are lucrarea numai într-o parte a trupului, ca celelalte simturi, ci în tot trupul. Deci când atingem ceva fara trebuinta, chiar din clipa simtirii moliciunii acelui lucru, mintea e cdatinata de gânduri patimase. Iar când ne pazim de atingerea celor moi, fara o trebuinta necesara a firii, stapânind simtirea, nu ni se tulbura simturile sufletului. (Potrivit unei vechi traditii patristice, se afirma existenta unor �simturi ale sufletului�. Mintea se poate molesi ea însasi prin atingerea cu simtul pipaitului a unor lucruri noi. Exista chiar o legatura între simturile trupului si cele ale sufletului. Ultimele se pot converti în primele, sau le pot influenta pe acelea.)

ˇ        Când mintea patrunde în cele mai presus de fire, simturile aflându-se în starea cea dupa fire, intra în chip nepatimas în legatura cu pricinile lucrurilor, cercetând numai ratiunile si firile lor si deosebind fara greseala lucrarile si însusirile lor, neîmpatimindu-se si nemiscându-se cu placere spre ele în mod contrar firii. (Atasarea afectiva si patimasa de lucruri e contrara firii omului, care e facut sa stea si sa înainteze, prin spiritul lui, în relatia cu Dumnezeu, persoana si spiritul suprem. Omul nu e facut pentru a se robi obiectelor, ci pentru a realiza prin ele o relatie tot mai intensa cu persoanelor. Însasi simturile intra odata cu mintea într-o relatie cu ratiunile lucrurilor, nemairamânând atasata la suprafetele lor. Iar prin ratiuni cunoaste pe Dumnezeu ca persoana care le cugeta în folosul omului si a relatiei omului cu Sine. Are un loc un fel de intuitie spirituala a simturilor, prin care omul se pune în relatie cu Dumnezeu.)

ˇ        Luptele si ostenelile duhovnicesti nasc în suflet bucuria pacii, care pune stapânire peste patimi. (Se produce deci în suflet o simtire contrara simtirii trupului. Simtirea durerii cu trupul poate produce o simtire de bucurie în suflet se produce o sfâsiere. Are si el pe de o parte o placere de pe urma placerii trupesti, dar în el se iveste totodata o revolta împotriva acestei placeri care cauta sa-l cucereasca cu totul. Aici intra rolul vointei, care se opune caderii sufletului într-o stare de robie sub pornirile trupesti si într-o stare de slujire a obiectelor, în loc de a fi liber pentru relatia cu Dumnezeu si cu persoanele celorlalti. În baza unitatii de persoana, lucrarile sufletesti si trupesti nu pot fi despartite, dar unele pot fi dominate de celelalte, sau poate aparea o sfâsiere traita de unitatea persoanei.) Deci ceea ce e anevoios si neplacut celor ce se afla sub stapânirea simturilor, aceea este usor si preadulce sufletului care osteneste si care a dobândit dorul de Dumnezeu prin sfintite sudori si este ranit de dragostea cunostintei dumnezeiesti. Caci acelora, ostenelile si luptele virtutii le sunt neplacute si le par foarte aspre, ca unora ce sunt legati de tihna trupului si de veseliile placerilor si nu s-au straduit sa spele saratura placerilor cu undele lacrimilor. Iar cei ce doresc si îmbratiseaza virtutea, se scârbesc de placerile se pricinuiesc durerea si se scutura de desfatarea si de iubirea de sine a trupului. Un lucru întristeaza sufletul acestora: slabirea ostenelilor si domolirea luptelor. Deci ceea ce pricinuieste acelora veselie trupeasca, aceea e pricina de întristare sufletului care si-a stramutat dorinta spre cele dumnezeiesti. Iar ceea ce pricinuieste acestuia bucurie duhovniceasca, acelora le prilejuieste suspine si durere.

ˇ        Ostenelile par la început pricinuitoare de durere. Dar daca începatorii staruiesc în virtute si se întind spre treapta de mijloc, ostenelile li se descopere ca pricinuitoare de o anumita placere si de o liniste neînteleasa. Iar când cugetul muritor al trupului e înghitit de viata nemuritoare, care izvoraste din salasluirea Duhului în cei ce s-au întins cu adevarat spre sfârsiturile (tintele) virtutilor prin osteneli, ei se umplu de o bucurie si de o veselie negraita, deschizându-li-se un izvor curat de lacrimi, întrucât se iveste de sus o unda dulce de cainta.

ˇ        Daca vrei sa intri în hotarele virtutii si se afli pe cea care duce spre ratacire la Dumnezeu, sa nu dai somn ochilor tai, nici atipire pleoapelor tale, pâna nu afli, prin multe nevointe si lacrimi, loc de nepatimire sufletului tau ostenit; si vei intra în locasul sfânt al cunostintei de Dumnezeu. (Cunostinta de Dumnezeu, a adâncului linistit al dragostei curate, nu poate fi aflata de sufletul pasionat si agitat de lucrurile partiale. Nepatimirea e astfel conditia sau �locasul� adevaratei cunostintei de Dumnezeu.) Iar prin întelepciunea ipostatica a lui Dumnezeu vei strabate cu întelegere pâna la ultimele sfârsituri ale lucrurilor omenesti (Numai alipit de întelepciunea suprema, vei putea strabate la sfârsiturile lucrurilor, care se afla chiar în aceasta întelepciune-persoana. Întelepciunea ca ipostas ultim al tuturor ne întareste persoana noastra în întelepciune, caci e fundamentul ultim al persoanei noastre) si dispretuind pe cele de jos, vei alerga si tu, însetat ca cerbii, catre muntii înalti ai vederii sufletesti.

ˇ        Cale grabnica spre înaltarea în virtute a începatorilor este tacerea buzelor, închiderea ochilor si surzenia urechilor. Mintea primind astfel nelucrarea acestora si închizând intrarile de afara spre sine, începe sa se cunoasca pe sine si miscarile sale; (Nelucrarea simturilor da odihna mintii din partea lucrurilor din afara, Ea se pot întoarce astfel spre ea însasi si se poate cunoaste ca ceea ce e în mod deosebit de continuturile definite pe care le are în mod succesiv, fara odihna) ea cerceteaza atunci îndata care sunt continuturile gândurilor ce plutesc pe marea cunoscuta cu mintea si care sunt întelesurile intrate prin portita cugetarii sale. Sunt ele curate si neamestecate cu seminte amare si vin de la îngerul luminii, sau sunt neghine amestecate si înecate în pleava si aruncate de potrivnicul luminii? Stând astfel ca un împarat în mijlocul gândurilor si judecând si deosebind pe cele bune de cele rele, pe unele dintre cele intrate le primeste pentru depanarea si lucrarea sa si le aseaza în jitnitele întelegerii pentru a fi rumenite de focul Duhului si îmbibat de apa dumnezeiasca, cu care apoi hranindu-se, se împuterniceste si se umple de lumina; iar pe celelalte le leapada în adâncul uitarii, scuturându-se de amaraciunea lor. Dar acest lucru îl poate face numai mintea aceea, care a apucat calea ce o duce fara ratacire la ceruri si la Dumnezeu si s-a dezbracat de haina de plâns a patimilor întunecate.

ˇ        Sufletul care a lepadat rautatea si cugetul iscoditor al îngâmfarii pacatoase si si-a îmbogatit inima cu simplitatea si nerautate din salasluirea Mângâitorului, (Inima simpla e în acelasi timp bogata, indefinit de bogata, pentru ca în locul multelor dar marginitelor chipuri ale lucrurilor de care era alipita si plina astfel încât nu se mai vedea, s-a descoperit în ea însasi, având revarsata în ea nemarginirea vietii si întelegerii Duhului, prin care le întelege pe toate, dar nu se alipeste de nici una din cele marginite si nu se strânge în jurul nici uneia, luând chipul ei marginit.) ajunge îndata al lui Dumnezeu si al sau însusi. Cele ce le vede si le aude, el le socoteste vrednice de crezut si adevarate, fara sa se îndoiasca, ca unul ce s-a ridicat peste prapastiile înfricosatoare ale necredintei si e purtat deasupra iadului pizmei. (Neîncrederea în toti si în toate deschide un adânc prapastios în fata sufletului, neavând unde pune piciorul ca sa se odihneasca într-o realitate statornica si iubitoare si potrivita cu el, scapat de nesiguranta si pustietatea sa, care îl margineste în gradul suprem, despartindu-l de relatia cu orice realitate indefinita, adica cu persoanele. Pizma ce o are fata de altii face ca prapastia aceasta, care este prapastia nimicului, sa ia si un caracter de iad, care îsi trimite chinul în launtrul sufletului însusi. Necredinta tine pe ins deasupra unei prapastii, pentru ca pentru el nu e nimic, decât haul nefiintei care-l înconjoara si-l ameninta. Tocmai în marginirea traita în legaturile cu lucrurile, sau în sinea marginita, se casca haul nimicului.)

ˇ        Tuturor virtutilor le premerge credinta din inima, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poarta în el o socotinta îndoielnica, ci a lepadat cu desavârsire iubirea de sine. Caci pe cel ce s-a gatit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedica asa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica înaintarii celor ce vrea sa se sârguiasca. Aceasta le pune în minte boli si patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care raceste caldura sufletului si-l îndupleca sa se fereasca de greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care vrea sa se simta bine. Iubirea de sine este iubirea nerationala a trupului, care, facând pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, îl departeaza de Dumnezeu si de Împaratia Lui, dupa cuvântul: �Cel ce-si iubeste sufletul sau, si-l va pierde� (Ioan 12,25). (Iubirea de sine îl face pe monah sa fie sovaitor în credinta care-l îndeamna sa porneasca si sa se tina pe calea nevointelor pentru virtute. El socoteste ca ramâne astfel adapostit de furtuni si de greutati în portul comoditatii. În realitate, aceasta neîncredere îi va face continuu griji si-l va lipsi de putinta de a se odihni de ele la sânul ferm si atotiubitor al Parintelui Ceresc. Prin credinta omul a aflat un teren solid sub picioarele lui: un teren dincolo de cele vazute, un tern dincolo de lucrurile schimbatoare, în Persoana de statornica si nesfârsita iubire a lui Dumnezeu. Acest teren devine tot mai solid prin virtuti, pentru ca prin virtuti îsi întareste omul legatura cu Dumnezeu. Omul însusi devine tot mai tare prin ele.)

ˇ        Cel ce a început lucrarea poruncilor cu osteneala si a luat cu dragoste fierbinte pe umerii sai jugul aspru al nevointei nu cruta sanatatea trupului, nu se sperie de asprimea ostenelilor pentru virtute, nu se leneveste în nevointe, nu priveste la vreunul care se poarta fata de nevointe, cu nepasare si trândavie, ci taie cu dor fierbinte brazda virtutilor, prin orice patimiri, cautând numai la sine si la poruncile lui Dumnezeu. În fiecare zi el arunca cu lacrimi în tarina sa vie semintele sale, pâna îi va rasari semanatura verde a nepatimirii si va creste pâna la spicul cunostintei dumnezeiesti si va rodi în grauntele cuvântului, facându-l sa poarte roadele dreptatii sale.

ˇ        Starea din afara a fetei obisnuieste sa se schimbe împreuna cu starea din launtru a sufletului. Caci chipul fetei arata lucrarea pe care o are miscarea mintii lui, facând-o cunoscuta celor ce privesc starea lui launtrica. Acest chip al fetei potrivindu-se si schimbându-se împreuna cu cele ce se lucreaza în gând, uneori se arata luminos, când inima se veseleste de urcusurile ei spre Dumnezeu prin cugetarile bune; alteori se arata posomorât si întunecat, când inima e înasprita de gânduri necuvenite. Caci cel stapânit de diferite gânduri nu se poate ascunde de cei ce au simturile sufletului deprinse sa vada. În unele cazuri se petrece o schimbare a dreptei Celui Preaînalt; ea se face aratata acestora, ca una ce le este cunoscuta si iubita. Caci datorita ei, acestia, fiind nascuti a doua oara de catre Duhul, s-au facut lumina si sare oamenilor. În alte cazuri se întâmpla o schimbare în starea puterilor sufletesti si în tulburarea gândurilor; ea le este vadita în chip limpede ce au lepadat-o si poarta trasaturile chipului Fiului lui Dumnezeu, luminat de darurile dumnezeiesti.

ˇ        Cel ce cultiva gândurile pacatoase îsi face privirile din afara întunecate si posomorâte. Limba lui e muta pentru laudele dumnezeiesti si nu vine în întâmpinarea nimanui spre fericirea lui. Dar cel ce cultiva rasadurile bune si nemuritoare ale inimii are fata bucuroasa si luminoasa. Limba lui e cântatoare la rugaciune si se face pe sine întreaga preadulce la cuvânt. În felul acesta este, si se face vadit celor ce vad bine, atât cel ce se afla înca în robia patimilor necurate si petrece sub puterea silnica a legii cugetului pamântesc, cât si cel eliberat de o asemenea robie de catre legea Duhului. Caci dupa înteleptul Solomon, �când se veseleste inima, se lumineaza fata, iar când se afla în întristari aceea, se posomoraste aceasta� (Prov. 15,13)

ˇ        Patimile savârsite cu fapta, cu fapta sa se si tamaduiesc. Caci precum neînfrînarea, placerea, lacomia pântecelui si viata nepasatoare si fara rânduiala înradacineaza în suflet deprinderea patimasa si îl duc la fapte necuvenite, asa strâmtoarea în înfrânare, ostenelile si nevointele duhovnicesti aduc în el despatimirea si-l stramuta de la patima la nepatimire. (În aceasta sta rostul epitimiilor date de duhovnic în taina pocaintei. N-ajunge ca pacatosul sa regrete teoretic faptele rele, ci întrucât acelea au izvorât dintr-o slabire a firii sau din niscai obisnuinte egale cu patimele, aceste obisnuinte trebuie vindecate tot prin fapte staruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup. De aceea faptele de pocainta sunt fapte tamaduitoare, întaritoare ale firii.)

ˇ        În fata lui Dumnezeu ŗi a oamenilor care vietuiesc dupa Hristos, e un rau tot asa de mare a petrece cineva patimas în fapte de desfrânare si a se mândri în duhul parerii de sine. Caci precum cele facute în ascuns ale celui dintâi e rusinos a le si grai, asa si înaltarile inimii celui de-al doilea sunt urâte înaintea lui Dumnezeu. Si precum pe cel dintâi îl leapada Dumnezeu de la odihna, pentru ca e numai trup, cum zice Scriptura (Facerea 6,3), asa si cel din urma e necurat înaintea Domnului, pentru ca se mândreste.

ˇ        Nu orice patima e si pacat cu fapta, ci altceva e pacatosul cu fapta si altceva patima. Patima e ceea ce se misca în suflet, iar fapta pacatoasa ceea ce se vede în trup. De pilda, iubirea de placeri, iubirea de argint, iubirea de slava sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lacomia de avere si nedreptatea sunt fapte pacatoase ale trupului. Pofta, mânia si mândria sunt patimi ale sufletului, sau puterile lui în miscarea împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, betia si orice altceva care se face prin trup, sunt fapte pacatoase si cumplite ale trupului.

ˇ        Trei sunt capeteniile cele mai generale ale tuturor patimilor; si trei razboaiele împotriva lor; si trei cei ce se razboiesc cu ele si biruiesc pe balaurul cu trei capete: al iubirii de placere, al iubirii de argint si al iubirii de slava. Acestia sunt: începatorul, cel din mijloc si cel desavârsit. (Începatorul biruieste iubirea de placere, cel din mijloc, iubirea de argint si cel desavârsit, iubirea de slava)

ˇ        Lupta acestor trei împotriva celor trei capetenii si puteri ale duhului stapânitor nu e una si aceeasi, ci alta si alta. Altfel se poarta lupta cu fiecare dintre aceste capetenii, de catre fiecare din cei ce se lupta împotriva lor si e înarmat în chip firesc cu dreapta mânie.

ˇ        Cel ce s-a pregatit de curând pentru nevointele evlaviei si e începator în razboiul cu patimile, toata batalia si-o poarta împotriva duhului iubirii de placere si se opreste cu putere împotriva lui prin toata greaua patimire. El îsi usuca trupul prin foame, culcare pe jos, privegheri si rugaciuni de toata noaptea. Iar sufletul si-l frânge prin amintirea pedepselor din iad si prin cugetarea la moarte; în sfârsit, inima si-o curateste de întinaciunea însotirilor si învoirilor, prin lacrimi de pocainta.

ˇ        Cel ce a înaintat cu nevointa de la început spre mijloc si si-a sters sudorile luptei împotriva duhului iubitor de placere, cu buretele primei nepatimiri, si a început de curând sa priveasca cu ochii descoperiti esentele lucrurilor, ridica armele credintei împotriva duhului necredincioasei iubiri de argint. El îsi înalta mintea prin gândirea la lucruri dumnezeiesti, îsi ascute ratiunea cu ratiunile zidirii si si-o lamureste descoperind esentele lor; iar sufletul si-l ridica prin credinta de la cele vazute la înaltimea lor nevazute si-l convinge ca purtatorul de grija al lucrurilor sale este Însusi Dumnezeu, Care a adus toate din nefiinta la fiinta si toata nadejdea sa si-o pune în viata cea în Dumnezeu. (E demna de remarcat legatura pe care o face Nichita Stithatul între combaterea iubirii de argint si straduinta celui de pe treapta de mijloc de a contempla esentele sau ratiunile lucrurilor, dupa depasirea iubirii de placeri prin post, prin priveghere si prin rugaciuni. Cel ce contempla ratiunile lucrurilor nu se mai lacomeste spre posedarea lor, caci vede originea acestor ratiuni în Dumnezeu si vede pe Dumnezeu ca purtator de grija al lor. Dar aceasta înseamna a vedea lucrurile prin credinta în Dumnezeu, nu ca realitati de sine statatoare. Cel ce s-a curatit de pofta de placeri a dobândit prima nepatimire; cel ce priveste fara lacomie la esentele lucrurilor în Dumnezeu a ajuns la a doua nepatimire. Amândoua întaresc nadejdea în Dumnezeu.)

ˇ        Cel ce a trecut mijlocul prin vedere sufleteasca si prin nepatimire si s-a ridicat peste întelepciunea simtirii legate de lume, si a patruns de curând cu ratiunea cunostintei si a întelepciunii ipostatice a lui Dumnezeu în întunericul cunostintei de Dumnezeu, ridica, cu puterea smeritei cugetari, armele împotriva duhului iubirii de slava, strapungându-si (umilindu-si) sufletul prin sfintite descoperiri si facându-l sa verse lacrimi fara durere. Iar cugetul lui îl biruie prin amintirea neputintei omenesti si-l înalta prin întelesurile cunostintei dumnezeiesti. (Aici Nichita leaga combaterea slavei desarte, sau a patimii celei mai subtiri si mai greu de biruit, prin smerita cugetare, care se dobândeste pe treapta a treia, a celui desavârsit, odata cu patrunderea în întunericul mai presus de cunostinta al cunoasterii lui Dumnezeu prin experierea prezentei Lui, cea mai înalta cunoastere de Dumnezeu fiind însotita de constiinta neputintei de a-l defini si exprima. Aceasta întretine în acelasi timp smerita cugetare în suflet. Iar aceasta e leacul cel mai propriu împotriva slavei desarte. Dar la aceasta cunostinta mai presus de cunoastere se ajunge prin experienta legaturii cu Cuvântul ipostatic sau personal al lui Dumnezeu, a Carui prezenta si revendicate e traita într-un mod intens, desi indefinit.)

ˇ        Prin posturi, privegheri, rugaciuni, culcare pe jos, prin ostenelile trupului si prin taierea voilor noastre întru smerenia sufletului, facem nelucrator duhul iubirii de placere. Iar prin lacrimile pocaintei îl legam si, închizându-l în temnita înfrânarii, îl punem în nemiscare si în nelucrare, staruind în lupta celor ce se sârguiesc si se nevoiesc.

ˇ        Prin armele credintei si prin sabia Duhului, care este ratiunea lui Dumnezeu, prabusind la pamânt duhul iubirii de argint, îl junghiem, înaltându-ne spre contemplarea lucrurilor cu ratiunea întelepciunii si, ridicându-ne deasupra micimii celor vazute, prin ratiunea cunostintei, ne odihnim în Împaratia dragostei, cu nadejdea visteriilor preafericite ale lui Dumnezeu.

ˇ        Plutind pe aripile nepatimirii si ale smeritei cugetari în vazduhul cunoasterii tainice de Dumnezeu si patrunzând cu Duhul dumnezeiesc în adâncul de sus ale cunostintei tainelor lui Dumnezeu, ardem duhul iubirii de slava cu fulgerele dogmelor si întelesurilor dumnezeiesti. Privind apoi spre sfârsiturile lucrurilor omenesti, îi înecam în ploi de lacrimi si în râuri ale plânsului de pocainta pe cei trei draci de frunte care se ostesc împotriva noastra, prin închipuirea de sine, prin slava desarta si prin mândrie. (În ultimele trei capete Nichita repeta mijloacele prin care sufletul se curateste de cele trei patimi: iubirea de placeri, iubirea de argint si iubirea de slava desarta, urcând pe cele trei trepte: a înfrânarii, a contemplarii ratiunilor dumnezeiesti ale lucrurilor si a cunostintei tainice de Dumnezeu. Pe a treia treapta, pe lânga rolul atribuit plânsului si smereniei în alungarea iubirii de slava, se mai atribuie un mare rol întelegerii dogmelor. Dar smerenia si întelegerea dogmelor o are numai cel ce pluteste pe aripile nepatimirii, nelegate de nici o împatimire fata de cele de jos si marginite, în vazduhul infinit si indefinit al lui Dumnezeu, cunoscut prin experienta. Cele trei duhuri ale iubirii de slava întretin cele trei chipuri ale ei: parerea de sine, slava desarta de la altii si mândria fata de altii. Ele sunt biruite în special prin lacrimile pocaintei.)

ˇ        Toata parasirea ce se întâmpla celor ce se nevoiesc le vine pentru slava desarta, pentru osândirea aproapelui si pentru falirea cu virtutile. Deci oricare dintre acestea, care se iveste în sufletele celor ce se nevoiesc, le pricinuieste parasirea de la Dumnezeu. (Chiar oamenii parasesc pe cei ce se mândresc cu virtutile si osândesc pe altii. De aici faptul, la aparenta curios, ca oamenii pretinsi morali, nu sunt iubiti aproape de nimeni.) Si nu vor scapa de aceasta osânda dreapta pentru caderi, pâna ce nu vor lepada pricina de mai înainte a parasirii si nu vor alerga spre înaltimea smeritei cugetari.

ˇ        Necuratia inimii si întinarea trupului nu sta numai în a nu te curata de cugetarile patimase, ci si în a te mândri cu multimea ispravilor, a te fali cu virtutile, a te socoti lucru mare în ce priveste întelepciunea si cunostinta de Dumnezeu si în a dispretui pe fratii trândavi si nepasatori. Aceasta se vadeste din pilda vamesului si fariseului (Luca 18, 10).

ˇ        Nu socoti ca te-ai ridicat deasupra patimilor si ai scapat de întinarea cugetarilor patimase, care se nasc din ele, câta vreme porti înca un cuget mândru, umflându-te cu virtutile. Caci nu vei vedea curtile pacii întru blândetea gândurilor, nici nu vei intra în locasul bisericesc al dragostei cu bucurie, întru toata bunatatea si seninatatea inimii, câta vreme te încrezi în tine, în faptele tale.

ˇ        Daca sufletul tau e împatimit de înfatisarile frumoase ale trupurilor si esti chinuit de gândurile patimase ce se nasc în tine, zice-se, din ele, nu socoti ca acestea sunt pricinile tulburarii si miscarile patimase din fire. Ci sa stii ca în launtrul sufletului tau este pricina ascunsa care atrage ca un magnet la sine, în temeiul unei deprinderi patimase si a unei obisnuinte rele, întinarea de la fete, ca pilitura de fier. Fiindca toate sunt fapturile lui Dumnezeu si bune foarte în ratiunea lor, neavând nici o ratiune care sa învinovateasca creatia lui Dumnezeu.

ˇ        Precum cei ce sufera de rau de mare nu patimesc aceasta de la firea marii, ci din pricina mustimii stricate aflatoare înainte în launtrul lor, asa si sufletul, nu din pricina fetelor, ci din pricina deprinderii rele aflatoare de mai înainte în el, sufera clatinarea si tulburarea patimasa. (Omul vede lumea potrivit cu starea lui. Starea omului influenteaza vederea ochilor, auzul urechilor, care proiecteaza peste lucruri înfatisari ce raspund starii lui sufletesti. Daca el se face marginit prin preocuparea de placeri, vede lucrurile în marginirea lor si nu vede prin ele ratiunile lor indefinite în Dumnezeu cel infinit).

ˇ        Însasi firea lucrurilor obisnuieste sa se schimbe dupa starea din launtru a sufletului. Când deci simturile mintii lui se afla în starea cea dupa fire si mintea se misca fara rataciri în jurul ratiunilor lucrurilor, ratiunea lamurindu-i firea si miscarile lor, sufletul vede si lucrurile si persoanele si toata firea corpurilor materiale, potrivit cu firea, neavând în ele ascunsa vreo pricina de întinare sau de vatamare. Dar când puterile sufletului se misca împotriva firii, razvratindu-se împotriva lor însesi, le vede si pe acelea contrar firii lor. (Starea de suflet patimasa si fata lucrurilor afectata si ea se de aceasta stare sunt o strâmtare a firii omenesti si a fetii adevarate a lucrurilor, a fetii lor curate si transparente pentru ratiunile dumnezeiesti si deci cu adevarat frumoase si adânci în taina lor. Deci schimbarea subiectiva a lucrurilor e totdeauna o deformare a lor în sens rau, nu e ceva ce tine în mod fatal de raportul nostru cu lumea. Restabilirea firii noastre si a fetii lumii coincide cu o traire în legatura cu Dumnezeu. E propriu firii noastre sa traiasca în ambianta luminii dumnezeiesti si a lucrarii lui Dumnezeu, care întareste puterile noastre spirituale, sau le tine si le dezvolta pe linia dorintei lor intrinsece. Când puterile sufletului se misca împotriva firii, se misca si împotriva lor însesi. O ratiune care nu vede lucrurile ca avându-si cauza în Dumnezeu nu înainteaza în directia naturala spre care ea se cere. O alipire de lucruri prin placere nu actualizeaza bucuria adevarata pe care simtirea e chemata sa o aiba din privirea curata a lor, care le vede nu ca obiecte de sine statatoare, ci ca medii de comunicare cu subiectul infinit si de infinita iubire al lui Dumnezeu, si cu subiectele indefinite umane.) Ele nu ridica atunci sufletul prin frumusetea lor fireasca la cunoasterea Facatorului, ci-l coboara prin deprinderea lui patimasa în adâncul pierzaniei.

Categorie: Sarbatorile Bisericii Ortodoxe | Adăugat de: pavel
Vizualizări: 333 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: