Văzând
sau auzind diverse ştiri şi comentarii pe internet despre „Paştele
blajinilor", mi-a fost dat să aud idei mai mult sau mai puţin trăsnite
cu privire la această zi; păcat că unele chiar de la clerici ai
Bisericii Ortodoxe. Prin mass-media am auzit chiar şi aberaţii precum
că această zi (parafrazez): este închinată „spiritelor celor morţi",
care „în această zi se întorc pe pământ" şi se bucură alături de cei
veniţi la cimitire să-i cinstească. De aceea cred că este util să
amintim puţin istoria şi însemnătatea acestei zile. Ea nu este chiar
atât de simplă cum cred unii, dar nici foarte complicată încât să nu
fie reţinută chiar de fiecare creştin.
Învierea
lui Lazăr şi a altor persoane de către Mântuitorul, dar mai ales
Slăvita Înviere a lui Hristos Însuşi, sunt premiza credinţei în
învierea noastră şi a tuturor celor din veac adormiţi. Credinţa în
înviere este fundamentală în creştinism. Învierea lui Hristos, aşa cum
spune Sf. Ap. Pavel, este şi arvuna învierii noastre şi a tuturor celor
din veac adormţi. Toţi vom învia, dar nu toţi în aceeaşi stare: unii
„spre învierea vieţii, iar alţii spre învierea osândei" (cf. Ioan
5:29). Desigur, bucuria Învierii, dar şi evenimentul Învierii în sine,
precum şi serbarea anuală a acesteia, este o mare mângâiere şi bucurie
mai ales pentru cei adormiţi, trecuţi la Domnul (nu „în nefiinţă" cum
se exprimă unii, care n-au idee de creştinism) şi care aşteaptă
învierea de obşte, după cum şi noi o aşteptăm. În vechime, mai ales
prin părţile noastre, exista obiceiul ca chiar în ziua de Paşti, la
întoarcerea de la Biserică, creştinii să treacă pe la cimitir (mai ales
că multe cimitire sunt chiar în preajma sfântului locaş) şi îi salutau
pe cei adormiţi cu acelaşi salut „Hristos a înviat". În legătură cu
acest obicei se cunosc şi diferite semne minunate, cum a fost de
exemplu în Lavra Peşterilor din Kiev, când un călugăr a intrat în
peşterile unde sunt aşezate moaştele cuvioşilor adormiţi, şi la salutul
„Hristos a înviat!", cei adormiţi au răspuns toţi odată: „Cu adevărat a
înviat". Deci Învierea ne adună pe toţi şi, practic, "distruge zidul"
dintre cei vii şi adormiţi. Apare însă întrebarea, de unde acest „Paşte
al blajinilor" şi de ce este sărbătorit el anume acum?
În
primul rând trebuie să explicăm termenii. «Пасха блаженных», numită la
ruşi mai des «Радоница», a dat în româneşte numele de „Paştele
blajinilor" care s-ar putea traduce cu „Paştile celor fericiţi" sau mai
simplu - „Paştile celor adormiţi". E acelaşi Paşti, dar extins şi
sărbătorit în două locuri: în casele noastre, când masa este pentru cei
vii; şi în cimitire, la morminte, când masa şi darurile sunt servite în
cinstea celor adormiţi. Dacă e să abordăm problema doar din punct de
vedere spiritual, acest „Paşti al blajinilor" poate fi sărbătorit odată
cu Paştele propriu-zis sau imediat după acesta. Dar întrucât creştinii
nu doresc doar să servească o masă sau să facă milostenie în cinstea
celor adormiţi, ci să facă şi rugăciuni de pomenire pentru ei - ceea ce
e foarte bine şi recomandabil - a fost nevoie ca „Paştile blajinilor"
să fie mutat cu o sătămână mai târziu. Tipicul bisericesc interzice
pomenirea morţilor în toată Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica
Tomei, prima de după Paşti. De aceea, a fost obligatoriu ca această zi
de pomenire a morţilor să fie mutată cel mai devreme posibil - şi
această zi este luni, în săptămâna care urmează după Săptămâna
Luminată. Ruşii, puternic influenţaţi de spiritualitatea monahală, au
mutat această zi abia marţi, pentru că mulţi postesc în ziua de luni
(pe lângă miercuri şi vineri) şi o pomenire făcută luni, nu ar permite
o bucurie deplină din cauza postului. E normal însă ca sărbătoare să
fie ţinută de creştinii mireni anume luni, în prima zi de după Paşti în
care se permit pomenirile. Acest „Paşte al blajinilor" e ţinut doar în
Biserica Rusă (inclusiv Basarabia) şi în puţine regiuni în Moldova din
dreapta Prutului. Restul ortodocşilor îi pomenesc pe adormiţi în
celalte zile prevăzute în calendar pentru astfel de pomeniri. Deci,
putem spune, „Paştele blajinilor" e un obicei local.
În
perioada comunistă sărătoarea nu se putea ţinea lunea (cum obişnuiesc
moldovenii) şi nici marţea (cum obişnuiesc ruşii), de aceea s-a
instituit obiceiul de a începe pomenirea morţilor încă de duminică,
ceea ce iniţial nu era, întrucât în ziua de Duminică, pe toată perioada
anului, pomenirile morţilor sunt intezise. În acest caz însă, deja s-a
generalizat o excepţie, care bineînţeles nu atacă învăţătura de
credinţă şi nici rânduielile liturgice fundamentale ale Bisericii.
Iată
în câteva cuvinte originea acestei sărbători. Este o sărbătoare de
bucurie pentru Hristos cel Înviat. Este o afirmare a credinţei şi
nădejdii noastre în învierea morţilor. Este şi o zi de pomenire a celor
adormiţi, dar una plină de optimism şi bucurie, pentru că prin Îniverea
lui Hristos, moartea nu mai este un sfârşit fatal, ci doar o trecere
spre viaţa veşnică alături de Hristos şi de toţi sfinţii şi drepţii
care au bineplăcut Lui.
Ieromonah Petru (Pruteanu)
sursa: teologie.net |