Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29)
Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,
În
prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfîntul Apostol şi
Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi,
ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a
spus: Pace vouă! După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi
cuprinşi de frică şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi,
arătîndu-le mîinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce,
le-a adăugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi (Ioan
20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la
propovăduire, avînd misiunea să vestească Evanghelia mîntuirii la toate
neamurile pămîntului.
Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mîntuitorul a suflat asupra lor Duh Sfînt, şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicînd: Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute (Ioan
20, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis
de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfînt.
Însă nu este destul pentru mîntuire numai să citim Sfînta Scriptură şi
să ascultăm cuvîntul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era
suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea
cuvîntului. Ea singură nu poate mîntui fără pocăinţă. Apostolii aveau
datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate,
adică să le dezlege păcatele prin spovedanie, fără de care nu poate fi
iertare, pocăinţă şi mîntuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina
Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să
spovedească pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este
singura cale de mîntuire a creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu,
împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin
spovedanie.
Dar,
cu rînduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi
apostoli cînd S-a arătat Domnul. Şi cînd i-au spus toţi: Am văzut pe Domnul! el
nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, pînă nu a văzut cu ochii
şi a pipăit cu mîna rănile Mîntuitorului (Ioan 20, 25). După opt zile,
adică în Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos
ucenicilor Săi, trecînd prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de
faţă. După ce le-a zis din nou: Pace vouă, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ţi
degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu-ţi mîna ta şi o pune
în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipăind şi văzînd rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Mîntuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicînd: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 28-29).
Toma
era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a
cercetat adevărul, pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat
Domnul, căci credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi
vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară.
Credinţa vine din cuvînt. Din cuvîntul de învăţătură auzit din gura
mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sînt primii dascăli de
religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se
întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date
de bătrîni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi
învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfînta Evanghelie.
La
formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în
inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti care ne-au
născut şi părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi ne-au crescut în
frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez.
Cînd părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sînt buni şi îşi fac datoria
creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se
nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri
cuminţi şi evlavioşi. Iar cînd părinţii trupeşti sînt necredincioşi şi
stăpîniţi de patimi, iar cei sufleteşti sînt indiferenţi şi nepăsători
faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sînt răi şi neascultători,
tinerii sînt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca
Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la
biserică fiind înconjuraţi de griji pămînteşti; mulţi îşi ucid copiii
şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi
bătrînii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi
sfîrşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osînda
sufletelor lor.
De
vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înţelege mai bine
slăbirea credinţei în Dumnezeu în zilele noastre şi urmările ei
cumplite, pe care le trăim.
Iubiţi credincioşi,
Îndoiala
lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin
pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că
Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat
şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mîntuirea lumii. Iar dacă
Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mîna în coasta
Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit
cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Oare
cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al
necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi
smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de
Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar îndată după cîntatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plîns cu amar.
Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi
cîţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Cîţi nu-L
înjură şi-L hulesc? Cîţi nu caută dovezi şi zic: "Nu cred pînă nu văd!"
Cîţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutînd dovezi ale
existenţei lui Dumnezeu prin pămînt, prin mărturii vechi, prin tainele
planetelor şi ale Universului? Cîţi nu zic dintre creştini: "Aici este
raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!" Iar cînd se văd bolnavi, în
faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca
Toma, să zică: "Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine
Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mîntuit. Iartă-mă de necredinţa mea!"
Nici măcar la bătrîneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plîngă cu amar
ca Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrîu, în răutăţi şi
necredinţă.
Puţini
sînt acei ce se pocăiesc de păcate la bătrîneţe. Cei mulţi mor aşa cum
au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osîndă. Cu
adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De
aceea a şi zis Mîntuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine (Matei 11, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.
De
ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din dreapta
credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru
că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele credinţei. Ei
vor să pipăie cu raţiunea lor limitată mîinile şi coasta Domnului,
adică vor să înţeleagă adîncul cel nepătruns al credinţei, mai mult
decît este dat omului să înţeleagă.
Dar
cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată de
Hristos din cauza mîndriei şi a neascultării lor. Se smintesc de Maica
Domnului şi din mîndrie şi neascultare o defaimă spunînd că ar fi fost
o femeie de rînd. Se smintesc de Sfînta Cruce şi din aceleaşi pricini
spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva
diavolilor, sfinţită cu sîngele lui Hristos. Se smintesc de sfintele
icoane şi le numesc idoli, neînţelegînd sensul lor duhovnicesc. Se
smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rînd,
iar pe ei se numesc drepţi şi mîntuiţi.
Se
smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfînt primit la
hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de
Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfînt şi le refuză pe
toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc
după voia şi mintea lor, spre a lor osîndă şi amăgirea multora.
De
vom rămîne însă statornici şi ascultători în sînul Bisericii Ortodoxe
şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne
vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor
şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în
sensul adevărat al celor două fericiri: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! şi Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!
Iubiţi credincioşi,
Se
cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă
şi sîntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani.
Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi
trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în
credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele
credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amînă
pocăinţa, iar noi, fiii învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I
rămînem credincioşi pînă la sfîrşit, ştiind că cel ce va răbda toate pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei
24, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul înviat S-a
arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfînt după care suspină
toată lumea. Astăzi Mîntuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu
adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la
judecata de apoi.
De
aceea să ne bucurăm pentru înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea
de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi
îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau
bătrîni, rude, vecini şi chiar fii, să mărtu-risească şi ei pe Hristos
împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi,
în mîinile noastre, pe Domnul înviat şi sîntem izbăviţi de chinurile
sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.
Noi
credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei sau să
pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi
luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile cîmpului şi armonia
creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei
nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu
şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sîn, cînd se roagă,
ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, care se
roagă pentru mîntuirea lumii.
Pentru
toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne
putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar
cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu
inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată,
duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei
Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.
Cu
voinţa ne atingem de Domnul prin săvîrşirea faptelor bune, în dragoste
şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic
cu Hristos Mîntuitorul prin Sfînta Împărtăşanie, care este cea mai
înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem
mîntui.
Vă
reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită şi "Paştele blajinilor"
în unele sate ies credincioşii la cimitir unde fac pomenire, dau de
mîncare unii altora şi cîntă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu
sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel fiecare Duminică este un
Paşte, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mîntuirii
noastre.
Să
păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne
ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem
în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi
toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace
şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cîntăm cu îngerii "Hristos a
înviat!". Amin. |