Bine aţi venit Гость!
Vineri, 07.05.2021, 18:29
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Canoanele Bisericii Ortodoxe

Canonul Sfantului Vasile celMare (continuare)
19.04.2012, 12:53

CANONUL 50 Vasile cel Mare (CASATORIA A TREIA)

Pentru a treia nunta nu este lege; drept aceea, nunta a treia nu se aproba de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe niste întinaciuni ¦ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.

(2 Neocez.; 4, 80 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 51 Vasile cel Mare (CLERICII NU SE CEARTA CU DOUA OSÂNDE PENTRU ACEEASI GRESEALA)

Cano Ancirale s-au asezat pentru clerici fara deosebire, poruncind sa se hotarasca o singura pedeapsa pentru cei cazuti, anume caderea din sluj­be, ori de s-ar întâmpla sa fie în vreo treapta ierarhica, ori de s-ar gasi si în vreo slujba fara hirotonie.

(25, 30 ap.; 4 TruL; 27 Cartag.; 3, 32, 44 Vasile cel Mare)

CANONUL 52 Vasile cel Mare (NASTEREA ÎN CALATORIE)

Ceea ce n-a purtat grija în calatorie de fatul sau si, desi a avut putinta sa-1 salveze, a întrelasat sa faca acest lucru, ori socotind ca astfel îsi va acoperi pacatul, ori având intentia cu totul dobitoceasca si neomeneasca, sa se judece ca pentru ucidere; iar daca nu a putut sa poarte grija de fatul sau si din cauza pustietatii si a lipsei celor necesare fatul a pierit, în acest caz mama sa se ierte.

(33 Vasile cel Mare)

CANONUL 53 Vasile cel Mare (CASATORIA PRIN RAPIRE SE ÎNGADUIE ROABELOR VADUVE)

Vaduva sclava poate nu a gresit mult alegând nunta a doua în forma de rapire; deci pentru aceasta nimic nu trebuie a se învinovati; caci nu se judeca formele, ci vointa. Dar fireste ca o asteapta pe dânsa epitimia nuntii a doua.

(82 ap.; 14 sin. IVec; 85 TruL; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40, 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 54 Vasile cel Mare (UCIDEREA FARA DE VOIE)

Despre deosebirile uciderilor fara de voie stiu ca am scris mai înainte cucerniciei tale, dupa cât mi-a fost cu putinta, si nu pot sa spun nimic mai mult despre acelea. Deci ramâne la chibzuinta ta ca, potrivit cu împre­jurarile, epitimiile sa se lungeasca sau sa se scurteze.

(65 ap.; 91 TruL; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 56, 57 Vasile cel Mare)

CANONUL 55 Vasile cel Mare (CLERICII SA NU SCOATA SABIA)

Cel ce pleaca sa lupte împotriva tâlharilor, fiind afara de biserica, se opreste de la împartasania Bunului; iar fiind clerici, se caterisesc din treapta, caci, zice, „Tot cel ce scoate sabia de sabie va muri" (Mt. 26, 52).

(22, 23  Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 13, 43 Vasile eel Mare)

CANONUL 56 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU UCIDEREA DE VOIE)

Cel ce cu voia a ucis si dupa aceea s-a cait, douazeci de ani va fi neîmpartasit de cele sfinte; iar cei douazeci de ani i se vor împarti lui ast­fel: paîru ani trebuie sa se tânguiasca, stând afara de usile casei de ruga­ciune si rugându-se credinciosilor care intra sa faca rugaciune pentru dânsul, marturisindu-si faradelegea sa; iar dupa patru ani se va primi în­tre cei ce asculta; si cinci ani va iesi cu acestia; apoi sapte ani va iesi cu cei ce se roaga prosternându-se, patru ani va sta numai împreuna cu credin­ciosii, dar din proaducere nu se va împartasi; iar împlinindu-se acestia, se va împartasi de cele sfinte.

(65 ap.; 91 Trui; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 57 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU UCIDEREA FARA DE VOIE)

Cel ce a ucis fara de voie 10 ani nu se va împartasi de cele sfinte; iar cei zece ani i se vor împarti lui astfel: doi ani se va tângui, iar trei ani va pe­trece între cei ce asculta, în patru ani se va smeri si un an va sta numai împreuna, si dupa aceea se va primi la cele sfinte.

(65 ap.; 91 Trui; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

 

 

CANONUL 58 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU ADULTER)

Adulterul în cincisprezece ani nu se va împartasi de cele sfinte; si cei cincisprezece ani i se vor împarti lui astfel: în patru ani adica va fi tân-guindu-se; iar în cinci ascultând; în patru, prosternându-se; în doi, împreuna stând fara împartasire.

(87 Trui; 20  Ancira: 9, 21, 34, 37, 39, 77 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 59 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU DESFRAU)

Desfrânatul sapte ani nu se va împartasi de cele sfinte: doi tânguindu-se, si doi ascultând, si doi prosternându-se, si un an va sta numai împre­una; iar al optulea se va primi la împartasire.

(4, 21, 22, 26, 79, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 60 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU CALCAREA FAGADUINTEI FECIOAREI)

Ceea ce a depus vot de feciorie si a cazut de la fagaduinta va împlini timpul pacatului celui pentru adulter în cursul vietii sale. Aceeasi epitimie se va da si celor ce fagaduiesc viata monahilor si cad.

(16 sin. IV ec; 44 Trui; 19  Ancira; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44 Vasile cel Mare)

CANONUL 61 Vasile cel Mare (FURTUL) (OSÂNDA PENTRU FURT)

Cel ce a furat, daca pocaindu-se singur se va acuza pe sine, un an se va opri numai de la împartasirea celor sfinte; iar de se va vadi prin altul, atunci în doi ani; si se va împarti lui timpul în prosternare si în starea împreuna, si atunci se va învrednici de împartasire.

(3, 4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nys.sa)

 

CANONUL 62 Vasile cel Mare (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BARBATI)

Celui ce a aratat imoralitate în cele barbatesti i se va hotarî timpul de penitenta ca celui ce nelegiuieste întru adulter.

(7 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 63 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU SODOMIE)

Celui ce îsi arata pagânatatea sa întru cele necuvântatoare, martu-risindu-se, acelasi timp de epitimie va observa.

(16, 17  Ancira; 6 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 64 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU CALCAREA JURAMÂNTULUI. SPERJUR)

Calcatorul de juramânt în zece ani va fi neîmpartasit, doi ani tânguin-du-se, trei ascultând, patru prosternându-se, într-un an stând numai împreuna, si atunci se va învrednici de împartasire.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 82 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 65 Vasile cel Mare (VRAJITORII SE OSÂNDESC CA UCIGASII)

Cel ce marturiseste ca a facut vrajitorie sau fermecatorie i se va da timpul de penitenta ca pentru ucigas, împartindu-se asa cum s-a vadit pe sine în fiestecare pacat.

(61,65 TruL; 36 Laod.; 72, 83 Vasile cel Mare)

CANONUL 66 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU PRADAREA MORMINTELOR)

Jefuitorul de morminte zece ani va fi neîmpartasit; doi tânguindu-se, trei ascultând, patru prosternându-se, un an stând împreuna si apoi se va primi la împartasanie.

(7 Grig. Nyssa)

CANONUL 67 Vasile cel Mare (ÎMPREUNAREA ÎNTRE FRATI SE OSÂNDESTE CA UCIDERE)

Amestecarea frateasca se va canonisi cu timpul cuvenit ucigasului.

(75 Vasile cel Mare)

CANONUL 68 Vasile cel Mare (CASATORIA OPRITA ÎNTRE RUDE SE OSÂNDESTE CA ADULTERUL)

Legatura de casatorie a persoAnelor din rudenia oprita, de se va dovedi, ca una ce s-a facut întru pacatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez.; 23, 27, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 15 Teofil Alex.)

 

CANONUL 69 Vasile cel Mare (DESFRÂUL CLERICILOR.. OSÂNDA ÎMPREUNARII CITETULUI SI IPODIACONULUI CU LOGODNICA)

Citetul, daca s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nunta, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, ramânând neînaintat; iar împreu-nându-se pe ascuns fara logodna, va înceta din slujba. Asemenea si sluji­torul bisericesc.

(26 ap.; 14 sin. IV ec; 6, 13, 30 Trui; 16 Cartag.; 3, 6, 32, 51, 70 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 70 Vasile cel Mare (DIACONII SI PRESBITERII CARE DESFRÂNEAZA)

Diaconul, spurcându-se cu buzele si marturisindu-se ca pâna acum nu a pacatuit, se va opri de la liturghie; dar se va învrednici a se împartasi cu cele sfinte între diaconi; asemenea si presbiterul, iar de va dovedi ca a paca­tuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel de treapta va fi, se va caterisi.

(25 ap.; 16 sin. IV ec; 4, 40, 44 Trul.; 19  Ancira; 4 Neocez.; 3, 6, 32, 51, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 71 Vasile cel Mare (DAREA LA IVEALA A PACATELOR)

Cel ce cunoaste oricare dintre pacatele mai înainte si nu le marturises­te, ci se vadeste, acela înca va fi în epitimie atâta timp cu cât se pedepseste cel ce a comis relele.

CANONUL 72 Vasile cel Mare (CEI CE SE DUC LA VRAJITORI SE OSÂNDESC CA UCIGASII)

Cel ce se da pe sine vrajitorilor sau unora ca acestia acela înca se va ca­nonisi cu timpul de penitenta al ucigasilor.

(61, 65 Trul.; 24  Ancira; 36 LaocL; 7, 65, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa)

CANONUL 73 Vasile cel Mare (POCAINTA CELOR CE SE LEAPADA DE HRISTOS)

Cel ce s-a lepadat de Hristos si a calcat taina mântuirii trebuie sa se tânguiasca tot timpul vietii sale si este dator a se marturisi la vremea când iese din viata, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru credinta în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(62 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2, 3, 12  Ancira; 8, 10, 14 Petru Alex.)

CANONUL 74 Vasile cel Mare (PUTEREA DUHOVNICULUI. DUHOVNICUL POATE MICSORA TIMPUL DE POCAINTA)

Daca oricare dintre cei ce au fost în pacatele mentionate mai înainte se va face sârguitor, marturisindu-se, în acest caz daca acela caruia prin iu­birea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredintat puterea de a lega si a de­zlega, vazând covârsirea marturisirii celui ce a pacatuit, s-ar face mai blând întru a micsora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fi­indca examinarea Scripturilor ne face cunoscut ca cei ce cu mai mare durere se marturisesc degraba ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(12 sin. 1 ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5  Ancira)

CANONUL 75 Vasile cel Mare (OSÂNDA INCESTULUI)

Celui ce împreuna s-a spurcat cu sora sa de tata sau de mama, sa nu i se îngaduie a intra în casa de rugaciune pâna ce nu renunta la fapta ne­legiuita si neiertata. Iar dupa ce va ajunge sa perceapa înfricosatul pacat, trei ani sa se tânguiasca, stând la usa caselor de rugaciune si rugându-se poporului care intra pentru a se ruga, ca fiecare cu milostivire sa faca pentru dânsul rugaciuni îmbelsugate catre Domnul; iar dupa aceasta, alti trei ani sa se primeasca numai la ascultare, si ascultând Scriptura si învatatura, sa se demita si sa nu se învredniceasca de rugaciune de iertare. Apoi, dupa ce cu lacrimi a cerut aceasta si a cazut înaintea Domnului cu zdrobire de inima si cu umilinta puternica, în alti trei ani sa i se admita prosternarea; si astfel, când va arata roduri vrednice de pocainta, în anul al zecelea sa se primeasca la rugaciunea credinciosilor, dar fara proaducere; doi ani stând la rugaciune cu credinciosii, asa de atunci sa se învredniceasca de împartasirea Bunului.

(67 Vasile cel Mare; 11 Grig. Neocez.)

 

CANONUL 76 Vasile cel Mare (OSÂNDA CASATORIEI ÎNTRE CUMNATI)

Acelasi fel de epitimie se aplica si celor ce iau pe cumnatele lor.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 27, 67, 68, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teofil Alex.)

CANONUL 77 Vasile cel Mare (POCAINTA PENTRU ADULTER)

Dar cel ce lasa pe femeia ceea ce s-a împreunat legiuit cu dânsul si adu­ce pe alta se supune, dupa hotarârea Domnului, pedepsei adulterului. Si s-a canonisit de Parintii nostri ca unii ca acestia un an sa se tânguiasca, doi sa asculte, trei sa se smereasca, iar în al saptelea sa stea împreuna cu credinciosii, si asa se vor învrednici de proaducere de se vor pocai cu lacrimi.

(48 ap.; 87, 93 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 48, 58 Vasile cel Mare; 15 Tim. Alex.)

CANONUL 78 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELUI CASATORIT CU DOUA SURORI)

Felul acesta de epitimie sa se tina si pentru cei ce iau doua surori în casatorie, desi în timpuri deosebite.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 87 Vasile cel Mare; 5 Teof. Alex.)

 

CANONUL 79 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELUI CE PACATUIESTE CU MASTERA SA)

Iar cei ce turbeaza spre masterile lor se supun aceluiasi canon ca si cei ce turbeaza spre surorile lor.

(67, 75 Vasile cel Mare)

CANONUL 80 Vasile cel Mare (OSÂNDA POLIGAMIEI CELOR CU MULTE FEMEI)

Parintii au trecut sub tacere poligamia, ca pe o fapta dobitoceasca si cu totul straina de neamul omenesc. Iar noua ni se arata ca acest pacat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea, este de cuviinta ca unii ca acestia sa se supuna cano Anciralor; adica un an tânguindu-se si trei ani pros-ternându-se, apoi sa fie primiti.

(48 ap.; 87 TruL; 3 Neocez.; 4, 9, 50, 77 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 81 Vasile cel Mare (RÂNDUIALA PENTRU PRIMIREA CELOR CAZUTI, APOSTATI)

Fiindca multi au calcat credinta în Dumnezeu în timpul navalirii bar­barilor, facând juraminte si gustând din oarecare mâncari nepermise, aduse idolilor de însisi vrajitorii, acestia sa se trateze potrivit legilor si ca­no Anciralor celor asezate deja de Parinti. Anume, cei ce au îndurat constrân­gere cumplita prin munci, si nesuferind durerile si fiind târâti spre lepa­dare, sa fie reprimiti trei ani, si doi sa asculte, si trei sa se smereasca, apoi sa se reprimeasca la împartasire. Iar cei ce fara mare constrângere au vân­dut credinta cea întru Dumnezeu, si s-au atins de masa demonilor, si s-au jurat cu juraminte pagânesti, sa se scoata adica în trei ani, si în doi sa as­culte, si în prosternare sa se roage trei ani, si în alti trei sa stea împreuna cu credinciosii la rugaciune, asa sa se primeasca la împartasirea celui Bun.

(62 ap.; 10, 11, 12 sin. I ce; 1-9  Ancira; 73, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 82 Vasile cel Mare (POCAINTA CELOR CE-SI CALCA JURAMÂNTUL)

Iar calcatorii de juramânt, daca de nevoie si prin constrângere au calcat juramintele, se supun la epitimii mai usoare, asa ca acestia sa se primeasca dupa sase ani. Iar cei ce fara de constrângere au vândut cre­dinta lor, doi ani sa se tânguiasca, si doi sa asculte, si în al cincilea pros­ternându-se sa se roage, si alti doi fara de proaducere primindu-se la îm­partasirea rugaciunii, asa în sfârsit, aratând fireste pocainta corespunza­toare, se vor aseza iarasi la împartasirea trupului lui Hristos.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 64 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 83 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELOR CE ALEARGA LA VRAJITORI)

Cei carora Ii se vrajeste ori urmeaza obiceiurile pagânesti sau în casele lor baga pe oarecare spre aflarea vrajilor, si spre curatire sa cada sub canonul de sase ani: un an tânguindu-se, un an ascultând, trei ani pros-ternându-se si un an stând împreuna cu credinciosii, asa se vor primi.

(61, 65 Trul.; 24  Ancira; 36 Laod.; 65, 72 Vasile cel Mare)

CANONUL 84 Vasile cel Mare (MAIESTRIA DUHOVNICULUI)

Toate acestea însa Ie scriem ca sa se cerce rodurile pocaintei; caci ne­gresit nu dupa timpul de penitenta le judecam pe unele ca acestea, ci tinem seama de felul pocaintei. Iar daca cu greu se vor desparti de naravurile lor si vor voi sa slujeasca mai mult placerilor trupului decât Domnului, si nu vor primi viata cea dupa Evanghelie, cu acestia nu avem nici o cauza co­muna. Caci noi în privinta poporului nesupus si împotriva graitor ne-am învatat a auzi ca: „Mântuind, mântuieste-ti sufletul" (Fac. 19, 17).

(12 sin. I ec; 102 Trul; 2, 3, 74, 85 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 85 Vasile cel Mare (ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNIC)

Deci sa nu primim a pieri împreuna cu unii ca acestia, ci, temându-ne de osânda cea grea si având înaintea ochilor ziua cea înfricosata a rasplatirii Domnului, sa nu voim a pieri cu pacatele straine. Ca daca nu ne-au învatat pe noi cele înfricosate ale Domnului si nici bataile atât de mari nu ne-au adus întru simtire, ca pentru faradelegea noastra ne-a parasit Domnul si ne-a dat în mâinile barbarilor si s-a dus robit la vrajmasi poporul si s-a dat risipirii, pentru ca acestea le îndrazneau cei ce purtau numele lui Hristos, deoarece nu au cunoscut, nici au priceput ca din cauza acestora a venit peste noi urgia lui Dumnezeu -, ce cuvânt co­mun este deci voua catre acestia? Ci suntem datori a fi lui marturie si noaptea, si ziua, în public si îndeosebi; dar sa nu primim a fi dusi împre­una cu rautatile lor, ci mai vârtos sa ne rugam ca sa-i câstigam pe ei si sa-i scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea sa facem aceasta, sa ne sârguim a mântui macar sufletele noastre de vesnica osânda.

(12 sin. I ec; 102 Trul.; 3, 84 Vasile cel Mare)

CANONUL 86 Vasile cel Mare (ÎNFRÂNAREA NESOCOTITA)

Iar viclenilor encratiti, în privinta propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncam si noi orice, sa li se spuna ca noi ne îngretosam si de cele de prisosinta ale noastre. Caci dupa cuviinta leguminoasele de iarba la noi sunt ca (si) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca si în verde­turi, pe cea vatamatoare o separam de cea asemanatoare, asa si între car­nuri despartim pe cea folositoare de cea vatamatoare. Caci verdeata este si cucuta, precum carne este si cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunarita, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili ne­voie mare; asadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.

(51, 53, ap.; 14  Ancira; 2 Gang.; 1, 28, 46 Vasile cel Mare)

CANONUL 87 Vasile cel Mare (OPRIREA CASATORIEI CU DOUA SURORI. AMESTECUL DE NUME)

Deci mai întâi, ceea ce este foarte important în privinta acestor fel de lucruri, avem a mentiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru ca de la barbati sfinti s-au predanisit noua legiuirile. Iar (obiceiul) acesta este acest fel. Daca cineva, stapânit fiind cândva de patima ne-curatiei, ar cadea spre însotirea nelegiuita cu doua surori, nici nunta sa se socoata aceasta, si în general nici sa nu se primeasca ei în obstea bisericii mai înainte de a-i desparti unul de altul, drept aceea, daca nimic altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de raul acesta. Dar fiindca cel ce a scris epistola cu apucatura vicleana a încercat sa in­troduca în viata raul acesta atât de mare, este nevoie ca nici noi sa nu ne ferim de ajutorul ratiunii, cu toate ca în privinta celor deplin lamurite mai importanta este prezumtia fiecaruia decât rationarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Sa nu iei pe femeia care este geloasa pe sora ei, ca sa descoperi rusinea ei peste dânsa, fiind ea înca în viata" (18, 18). Deci lamurit este din aceasta, se zice, ca este îngaduit a lua pe sora ei dupa moartea dânsei. La aceasta dar, mai întâi zic ca toate câte le spune Legea celor ce sunt în Lege le graieste (Rom. 3, 19); fiindca asa ne-am supune atât taierii împre­jur, cât si sâmbetei, si feririi de mâncari. Fireste ca nu, caci daca am gasi ceva sa se potriveasca placerilor noastre, ne-am supune pe noi însine ju­gului robiei Legii, iar de s-ar parea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergam spre libertatea cea întru Hristos. Am fost întrebati daca este scris a lua femeia peste sora ei. Am raspuns ceea ce socotim ca este sigur si adevarat, dar ca nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea ce s-a retacut din adausul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune ale legii; fiindca altfel ar fi cu putinta celui ce vrea sa îndrazneasca a lua pe sora ei înca si în viata fiind femeia; caci sofisma aceasta se po­triveste si la aceea. Dar este scris, zice, „Sa nu iei pe ceea ce va fi geloasa", asadar nu a oprit a lua pe ceea ce este libera de gelozie. însa cel ce apara patima presupune ca firea surorilor este libera de gelozie. Deci înlaturân-du-se pricina de gelozie, pentru care a oprit împreuna-însotirea amându­rora, ce va fi ceea ce opreste a lua pe surori? Dar, vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu s-au hotarât; iar sensul dupa deductie da libertate, la fel, pentru ambele întelesuri. Dar trebuie, revenind putin la cele în urma legiferate, a se libera de circumstante. Caci se vede ca legiui­torul nu îmbratiseaza tot felul de pacate, ci mai cu seama opreste pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israel, si pe cele ale can Ancirailor, la care s-a mutat. Caci expresia este asa: „Dupa obiceiurile Egiptului, unde ati locuit, sa nu faceti; si dupa obiceiurile pamântului Canaan, întru care va voi duce pe voi, sa nu faceti, si dupa legile lor sa nu umblati" (Lev. 18, 3); încât poate ca este cu putinta ca felul acesta al pacatului nu era înceta­tenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de pazirea de acel pacat, ci s-a retinut de a mentiona obiceiul necu­noscut, din cauza aversiunii fata de faptele rusinoase. Într-adevar, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retacut pe cel mai mic? Legiuitorul a procedat astfel fiindca i s-a parut ca multi dintre cei iubitori de trup în privinta vietuirii cu surorile cele vii aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce trebuie sa facem? A spune cele scrise, ori cele retacute a le iscodi? în acele legi nu este scris ca nu se cade ca tatal si fiul de­odata sa se foloseasca de aceeasi tiitoare; dar proorocul a socotit ca acest lu­cru este vrednic de cea mai mare învinovatire. Caci zice: „Fiul si tatal intra Ia aceeasi slujnica" (Amos 2, 7). Dar câte alte feluri de necurate patimi a nascocit învatatura demonilor, pe care însa dumnezeiasca Scriptura le-a re­tacut, nevrând sa spurce demnitatea sa cu numirile celor rusinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri generale, precum zice si Apostolul Pa-vel: „Iar desfrânarea si toata necuratia nici sa nu se numeasca între voi, pre­cum se cuvine sfintilor" (Ef. 5, 3), întelegându-se sub numirea de necuratie faptele cele de rusine ale barbatilor si femeilor; astfel ca tacerea cu nici un chip nu asigura celor dedati placerilor libertatea de înfaptuire. Iar eu zic ca nici nu s-a retacut chestiunea aceasta, ci ca legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, caci acea expresie: „Nu vei intra catre toata rudenia trupului tau, spre a descoperi rusinea lor" (Lev. 18, 6) cuprinde si felul acesta de rudenie. Caci ce ar fi barbatului mai ruda decât sotia sa, mai bine zis decât trupul sau? Ca nu mai sunt doi, ci un trup; astfel ca prin sotie, sora ei intra în rudenie cu barbatul. Ca precum pe mama sotiei sale nu o va lua, nici pe fiica sotiei, fiindca nu poate lua nici pe pe mama sa, nici pe fiica sa, asa nici pe sora sotiei, fiindca nici pe sora sa nu o poate lua. Si dimpotriva, nici sotiei nu-i este îngaduit a trai în casatorie cu rudele barbatului sau; caci normele de drept sunt comune pentru amândoua felurile de rudenie. Eu deci marturis­esc fiecaruia care ma consulta asupra casatoriei ca „va trece chipul lumii acesteia, si timpul este scurt, ca si cei ce au femei sa fie ca si cum nu ar avea" (I Cor. 7, 29). Iar daca-mi va raspunde cineva aceasta: „Cresteti si va în­multiti" (Fac. 1, 18), râd ca el nu face deosebire între timpurile legiferarilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încura­jare pentru necumpatare. „Dar daca nu se înfrâneaza, casatoreasca-se" (I Cor. 7, 9), zice, iar nu si casatorindu-se, sa faca faradelege. Iar cei ce nu au în vedere nici firea, cei ce-si orbesc sufletul cu patima necinstei, macar sa faca deosebire între felurile numirilor din vechime. Caci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei nascuti dintr-o astfel de casatorie? Se vor numi frati unii altora, ori nepoti? - caci ambele se potrivesc lor din cauza amestecarii. Sa nu faci, o, omule, mastera pe matusa pruncilor, si nici pe ceea ce este da­toare a-i ocroti în locul mamei nu o înarma cu gelozie neîmpacata; caci nu­mai ura masterilor întinde vrajmasia si dupa moarte; chiar si dusmanii se împaca cu cei morti, masterile însa încep ura dupa moarte. Rezumatul celor zise este ca, daca cineva doreste casatoria potrivit legii, îi este deschisa lumea întreaga, iar daca nazuinta lui este patimasa, apoi cu atât mai vârtos sa se opreasca, „pentru ca sa învete sa-si tina vasul sau în sfintenie si cinste, iar nu întru patima poftei" (I Tes. 4, 4). As dori sa spun mai mult, dar ma opreste masura epistolei. Ma rog însa ori ca sfatul nostru sa se arate mai tare decât patima, ori ca acea crima sa nu se împamânteneasca în tinutul nostru, ci sa ramâna în acele locuri unde a odraslit.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez,.; 23, 68, 76, 78 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.)

 

CANONUL 88 Vasile cel Mare (CLERICII SA NU AIBA TIITOARE)

Am citit scrisorile tale cu toata îndelunga-rabdarea si m-am mirat cum, putând pe scurt si lesne a te dezvinovati fata de noi prin fapte, ai primit sa ramâi în cele cu care ai fost învinovatit, si cu lungi cuvinte te apuci sa vindeci cele de nevindecat. O, Grigore, nu suntem noi cei dintâi, nici singurii care am legiuit ca femeile sa nu vietuiasca cu barbatii împre­una; citeste însa canonul cel asezat de Sfintii nostri Parinti în sinodul Niceei, care opreste clar a nu avea femei introduse pe furis. Caci necasa-toria este vrednica de cinstire prin vietuirea separata de femei; caci faga­duind cineva cu numele, dar cu fapta ar face cele ce le faptuiesc cei ce vie­tuiesc cu femeile, este lamurit ca vâneaza numai nominal cinstea fecioriei, dar nu renunta la placerea necuviincioasa. Deci cu atât mai vârtos tre­buia sa fii gata tu a lasa dupa rugamintea noastra, cu cât zici ca esti liber de orice patima trupeasca. Caci nu cred nici ca acela ce a ajuns de 70 de ani sa vietuiasca în patimi cu o femeie, nici nu am poruncit cele ce le-am poruncit ca si cum s-ar fi întâmplat vreo fapta necuviincioasa. Ci fiindca ne-am învatat de la apostoli a nu se pune fratelui poticneala sau sminteala (Rom. 14, 13), si stim ca ceea ce la unii este folositor pentru altii devine prilej de pacat, din care cauza am poruncit, urmând rânduielii Sfintilor Parinti, sa te desparti de femeie. De ce învinovatesti pe horepiscopi si po­menesti dusmania veche? Si de ce ne învinovatesti pe noi, ca si cum am da ascultare sa încuviintam învinuirile, dar de ce nu te învinovatesti pe tine, care nu poti renunta la vietuirea împreuna cu acea femeie? Alung-o deci pe ea din casa ta si asaz-o în manastire. Sa fie aceea cu fecioarele, iar pe tine sa te serveasca barbatii, „ca sa nu se huleasca numele lui Dumnezeu pentru voi" (Rom. 2, 24). Iar pâna când vei face aceasta, nici nu-ti vor fo­losi nenumaratele lucruri ce le scrii în scrisori; ci te vei savârsi fara de rod, raspunzând în fata Domnului pentru lenevirea ta. Si daca vei în­drazni sa ramâi în preotie, fara sa te îndreptezi, vei fi anatema pentru tot poporul, si cei ce te vor primi pe tine vor fi lepadati de Biserica întreaga.

(3 sin. I ec; 5, 12, 13 TruL; 18 sin. VII ec; 3, 28, 70 Cartag.)

 

CANONUL 89 Vasile cel Mare (ISPITIREA VREDNICIEI CELOR CE INTRA ÎN CLER. SCRISOARE CATRE HOREPISCOPI)

Foarte ma mâhneste ca în timpul din urma cano Ancirale Parintilor au fost parasite si s-a scos din Biserica toata strictetea; si ma tem ca indiferenta aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii sa nu ajunga în deplina tulburare. Obiceiul încetatenit în vechime în bisericile lui Dumne­zeu, primea pe slujitorii Bisericii dupa ce îi cerceta cu toata temeinicia; si se cerceta cu de-amanuntul întregul lor mod de viata, de nu sunt bârfitori, de nu sunt betivi, de nu sunt aplecati spre gâlcevi, de si-au educat tineretea lor ca sa poata savârsi cele sfinte, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Si aceasta o cercetau presbiterii si diaconii, care vietuiau împreuna cu ei, apoi îi duceau la horepiscopi, care, primind voturile de Ia cei ce marturiseau adevarat si dând de stire episcopului, asa îl numarau pe slujitor în tagma celor ieraticesti. Dar acum, înlaturându-ne întâi pe noi si nici acceptând sa-i aduceti la noi spre hotarâre, v-ati însusit toata puterea. Apoi, chiar neglijând cu totul aceasta chestiune, ati îngaduit presbiterilor si diaconilor sa introduca în biserica pe nevrednici, pe oricare ar voi, fara a Ii se cerceta viata, cu patimire, sau în urma înrudirii, sau în urma oricarei alte prietenii. Din cauza aceasta, într-adevar multi slujitori se numara în fiecare sat; dar nici unul nu este vrednic de slujirea altarului, precum însi­va marturisiti, fiind lipsiti de barbati la alegeri. Deci, de vreme ce lucrul a ajuns deja sa fie fara leac, iar mai ales acum cei mai multi, de frica înrolarii la armata, se introduc pe sine în slujba bisericeasca, din necesitate am ajuns sa se înnoiasca cano Ancirale Parintilor, si scriu voua sa-mi trimiteti mie consemnarea slujitorilor bisericesti din fiecare sat, si fiecare de catre cine s-a introdus în slujba, si care este modul lui de vietuire. Dar sa aveti si la voi consemnarea, încât cele scrise, care se pastreaza la noi, sa se potriveasca cu ale voastre, si nimanui sa-i fie cu putinta a se înscrie când vrea. Asadar, daca oarecare s-a introdus de catre presbiteri dupa primul indiction, se vor arunca între mireni, si din nou sa se faca de voi cercetarea în privinta lor; si de vor fi vrednici, sa se primeasca prin hotarârea voastra; si curatiti Biserica, izgonind pe cei nevrednici din ea. Deci si în viitor sa-i cercetati pe cei vrednici si sa-i primiti; dar sa nu-i numarati în cler înainte de a-i aduce la noi - altcum sa stiti ca mirean va fi cel ce va fi primit în slujba Bisericii fara de socotinta noastra.

(8 sin. I ec; 14 sin. VII ec; 8, 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 7 Teof. Alex.)

CANONUL 90 Vasile cel Mare (FARADELEGEA SIMONIEI. SCRISOARE CATRE HOREPISCOPI)

Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în gene­ral a trezit banuiala si prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de durere sufletul meu, dar mi s-a parut de necrezut. Deci cel ce se stie vinovat sa primeasca ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în aceasta privinta; iar cel ce nu se stie vinovat, ca nu mijloc profilactic; si cel indiferent, de care ma rog sa nu se gaseasca între voi, ca pe o marturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun oarecare ca voi luati bani de la cei ce se hirotonesc si ca acoperiti aceasta sub pretextul evlaviei; si aceasta este si mai rau. Caci daca cineva comite raul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoita pedeapsa; caci prin aceasta se lucreaza ceea ce nu este bun si se foloseste spre a savârsi pacatul, ca si cum ar zice cineva ca ar fi ajutator binelui. De vor fi acestea asa, în viitor sa nu se mai întâmple, ci îndrepteze-se; fiindca celui ce pri­meste argintul trebuie sa se zica ceea ce s-a spus de catre apostoli celui ce voia sa dea ca sa cumpere împartasirea Duhului Sfânt: „Argintul tau fie împreuna cu tine spre pieire" (F. Ap. 8, 20); caci mai usor greseste cel ce în urma ignorantei vrea sa cumpere decât cel ce vinde darul lui Dumne­zeu: ca s-a facut vânzare, si daca tu vei vinde ceea ce ai primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; caci introduci cârciumarie în cele duhovnicesti si în Biserica, unde ni s-a încredintat Trupul si Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie sa se întâmple asa; si, iata, spun care este siretlicul. Ei socotesc ca nu pacatuiesc daca nu iau îndata si iau dupa hiro­tonie; dar a lua este a lua oricând. Va îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis, aceasta introducere spre gheena sa o lepadati; si sa nu va faceti nevrednici de savârsirea Sfintelor Taine, spurcându-va mâinile cu astfel de venituri. Si iertati-ma daca la început, ca si cum nu as fi crezut, iar apoi amenint ca si cum as crede. Daca cineva dupa aceasta epistola a mea va face una ca aceasta, se va îndeparta de la altarele de aici; si va cauta unde, cumparând darul lui Dumnezeu, va putea sa-1 vânda. Caci noi si bi­sericile lui Dumnezeu nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adaugând înca una, voi încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar iubirea de argint este nu numai radacina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numeste si idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiti mai mult pe idoli decât pe Hristos, pentru mai putini arginti; nici sa nu urmati iarasi lui Iuda, vânzând pen­tru profit a doua oara pe cel ce s-a rastignit odata pentru noi, fiindca tari­nile, cât si mâinile celor ce primesc aceste roduri, acheldama se vor numi.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 19 sin. VII ec; Scrisoarea lui Ghenadie, Scrisoarea lui Tarasie)

CANONUL 91 Vasile cel Mare (SFÂNTA SCRIPTURA. SFÂNTA TRADITIE SI OBICEIUL BISERICESC)

Dintre dogmele si propovaduirile ce se pastreaza în Biserica, pe unele le avem din învatatura scrisa, iar pe altele le-am primit din traditia Apostolilor, predanisita noua în taina; si ambele acestea au aceeasi tarie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; si nimeni nu va zice împotriva acestora, oricât de putin ar fi de priceput în legiuirile bisericesti. Caci daca ne-am apuca sa abandonam cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tarie, am gresi împotriva celor de capetenie, pagu­bind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce propovaduirea la numirea goala. De pilda, obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne însemna cu chipul crucii cei ce nadajduim în numele Domnului nostru Iisus Hris­tos. Care este acela ce ne-a învatat în scris? Care scrisoare ne-a învatat pe noi a ne întoarce spre rasarit în rugaciune? Cine ne-a lasat în scris cuvin­tele invocarii la sfintirea Pâinii Euharistiei si a Potirului binecuvântarii?

Caci nu ne sunt suficiente cele mentionate de Apostol sau de Evanghe­lie si rostim si altele, primite din învatatura nescrisa si înainte, si în urma, ca unele ce au mare putere în privinta tainei. Din care scrisori binecu­vântam apa botezului si untdelemnul hrismei, si chiar pe cel ce se boteaza? Au nu din predanisirea tacita si tainica? Si apoi, care cuvânt scris ne-a învatat ungerea cu untdelemn? Dar de unde a se afunda de trei omul la botez? Dar din care Scriptura sunt si cele câte sunt la botez: a se lepada de satana si de îngerii lui? Au nu din aceasta învatatura nepublicata si tainica, pe care Parintii nostri au pastrat-o într-o tacere ferita de indis­cretie si ispitire, fiind ei bine învatati a pastra în tacere pe cele sfinte ale tainelor? Dar cum ar fi fost de cuviinta a publica în scrisori învatatura acelora, când celor neinitiati nici a le privi nu le este îngaduit?...

Si dupa altele: temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, netinând seama de cunoas­terea dogmelor, pentru multi se face usor de dispretuit în urma obiceiu­lui. Dar altceva este dogma si altceva propovaduirea. Caci dogmele se tac, iar propovaduirile se publica. Insa un fel de tacere este si neclaritatea de care se foloseste Scriptura, care face mintea sa vada cu greutate dogmele, spre folosul celor ce Ie cerceteaza. Din cauza aceasta, toti privim catre ra­sarit Ia rugaciuni, dar putini stiu ca prin aceasta cautam patria noastra cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu 1-a sadit în Eden, catre rasarit. Si drepti stând facem rugaciunile duminica, dar motivul nu-1 stim toti, caci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreuna cu Hristos si fiind datori a nazui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de la rugaciune, prin harul cel dat noua, ci si fiindca se vede ca este imaginea veacului asteptat. Si pentru aceea, fiind începutul zilelor, "nu s-a numit de Moise întâia, ci una: „Si s-a facut", zice, „seara, si s-a fa­cut dimineata, zi una" (Fac. 1, 5), ca una ce aceeasi se repeta de multe ori. Deci aceeasi este atât cea una, cât si a opta, fiindca acea într-adevar una si adevarata a opta, de care pomeneste si psalmistul în oarecare suprascri­eri de psalmi, prin ea însasi aratând starea care va fi dupa acest veac, ziua care nu va înceta niciodata, cea neînserata, careia alta nu-i va urma, veac­ul acesta nesfârsit si neîmbatrânit. Deci este necesar ca rugaciunile sa se plineasca stând în aceasta zi, dupa cum învata Biserica pe fiii sai, ca, prin neîncetata aducere-aminte de viata cea fara de sfârsit, sa nu ne lenevim în privinta merindelor pentru mutarea aceea. Apoi si Cincizecimea întreaga este semn de aducere aminte a învierii ce se asteapta în veacul viitor. Ca acea una si întâia zi, de sapte ori înseptindu-se, constituie cele sapte sapta­mâni ale sfintei Cincizecimi. Ca începând de la cea dintâi, sfârseste în aceasta, prin cele din mijloc, de Cincizeci de ori asemenea repetându-se.. Pentru aceea si reprezinta veacul prin asemanare; precum în miscarea circulara, de la aceleasi semne începând, prin aceleasi se si încheie; în care zi orânduielile Bisericii ne-au învatat ca preferam felul de a sta drept la rugaciuni spre a ne aduce lamurit aminte, ca oarecum sa ne stramutam mintea noastra de la cele prezente la cele viitoare. Si prin fiecare plecare de genunche si ridicare aratam cu fapta ca prin pacat am cazut la pa­mânt, si ca prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemati sus, la cer. Mi s-ar sfârsi ziua expunând tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar marturisirea de credinta, a crede în Tatal, în Fiul si Duhul Sfânt, din care Scripturi o avem? Daca adica din predania botezului, potrivit consecventei dreptei cinstiri, trebuie sa si credem, asa cum ne botezam, facând marturisire asemenea botezului, apoi potrivit aceleiasi consecvente, sa ne fie îngaduit sa dam credintei asemenea slava. Iar daca ei se leapada de felul doxologiei, ca de ceva nescris, apoi sa ne arate noua dovezile scrise atât ale marturisirii credintei, cât si ale celor­lalte pe care le-am însirat. Prin urmare, fiind atâtea nescrise si având ele atâta tarie în taina bunei cinstiri, nu ne vom îngadui o singura expresie ajunsa la noi de la Parinti, ce am gasit ca a ramas în bisericile cele neco­rupte din obiceiul nemestesugit, care nu are temei putin si nu aduce pu­tina desavârsire la puterea tainei.

(19 sin. I ec; 102 TruL; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 92 Vasile cel Mare (OBICEIUL SI PREDANIA BISERICEASCA)

Iar în privinta împrejurarii ca doxologia cea „împreuna cu Duhul" nu este marturisita, nici scrisa, zicem ca nici aceasta sa nu se primeasca, daca nimic altceva nescris nu se primeste; iar daca cele mai multe din cele tainice s-au încetatenit între noi în chip nescris, atunci cu celelalte multe o vom primi si pe aceasta. Dar eu socotesc ca „apostoleasca procedura este a ramâne cu predanisirile cele nescrise." Caci va laud pe voi, zice, „ca de toate ale mele va aduceti aminte si tineti predaniile asa cum vi le-am pre­dat voua" (I Cor. 11,2); si iarasi: „Tineti predaniile pe care le-ati primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare" (II Tes. 2, 15), dintre care mai ales una este importanta, si aceasta este cea de fata, pe care cei de la început au rânduit-o, predanisind-o urmasilor si, sporind ea cu timpul pururea, prin întrebuintare, prin obiceiul îndelungat, au înradacinat-o în biserici. Dar chiar daca, precum la judecatorie, neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru multime de martori, oare nu am câstiga de Ia voi hotarârea de absolvire? Eu cu adevarat asa socotesc: „Ca în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul" (Deut. 19, 15). Iar daca va vom dovedi lamurit timpul îndelungat care este de partea noastra, oare nu s-ar parea voua ca spunem cele potrivite si ca nu este adusa împotriva noastra aceasta judecata? Caci cele vechi în dogme sunt venerabile „oare­cum având veneratie" în urma vechimii de o anumita batrânete adânca.

(19 sin. I ec; 102 Trui; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare)
Categorie: Canoanele Bisericii Ortodoxe | Adăugat de: pavel
Vizualizări: 983 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: