Bine aţi venit Гость!
CANDELA
Meniu site
Categoriile secţiunii
| BISERICILE SI MANASTIRILE DIN MOLDOVA [3] |
| DOCUMENTAR [1] |
| Femeia ortodoxa [34] |
| Teologie [16] |
| Canoanele Bisericii Ortodoxe [43] |
| Sarbatorile Bisericii Ortodoxe [44] |
| Predici [22] |
| Articole [47] |
| VIDEO [2] |
| Scrisori din strainatate [1] |
| Condoleantze [8] |
Calendar
 |
||
| Stil vechi | Miercuri | Stil nou |
| 1 Decembrie | 14 Decembrie | |
| Postul Crăciunului | ||
| Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe) | ||
 Sfântul Prooroc Naum (VII î.H) , Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul |
||
| Tot in aceasta zi | ||
| Evanghelia zilei | ||
| Apostolul zilei | ||
| Rugăciunea zilei | ||
| File din Pateric | ||
| Pilda zilei | ||
| Biblia într-un an | ||
Catalog de fişiere
| Principală » Fişiere » Canoanele Bisericii Ortodoxe |
CANOANELE Sfântului Grigorie de Nyssa (†394/395)
| 19.04.2012, 12:41 | |
| CANOANELE Sfântului Grigorie de Nyssa (†394/395) CANONUL 1 Grigorie de Nyssa (FELURILE PACATELOR SI TAMADUIREA LOR) Dintre cele ce contribuie la sfânta serbare a Pastilor, una este si aceea ca sa întelegem orânduirea cea legiuita si canonica în privinta celor ce au pacatuit, cum sa se vindece toata boala cea sufleteasca, ceea ce s-ar fi facut prin vreun pacat. Fiindca sarbatoarea aceasta universala a creaturii care, dupa rotatia rânduita a ciclului anual, se savârseste în fiecare an în lumea întreaga spre învierea celui cazut (iar caderea este pacatul si învierea îndreptarea cea din caderea în pacat), bine ar fi ca în ziua aceasta sa aducem la Dumnezeu prin harul baii nu numai pe cei transformati prin a doua nastere, ci si pe cei ce vin iarasi la calea cea vie prin pocainta si prin întoarcere de la faptele cele moarte, si pe acestia sa-i aducem de mâna la nadejdea cea mântuitoare, de care s-au înstrainat din cauza pacatului (Evr. 9, 14). Si nu este lucru mic a chibzui cu judecata dreapta si încercata motivele în privinta acestora, dupa învatatura proorocului, care porunceste ca trebuie sa se cumpaneasca motivele la judecata asa: „Ca", precum zice, „sa nu se clateasca în veac, si întru pomenire vesnica va fi dreptul" (Ps. 111, 5, 6). Caci precum la vindecarea cea trupeasca scopul mestesugului celui doctoricesc este de a face sanatos pe cel bolnav, si felul tratamentului este deosebit deoarece si metoda cea vindecatoare se întrebuinteaza la fiecare boala potrivit felurimii bolilor, astfel fiind de multe feluri si patimirile în boala sufleteasca, este nevoie ca si tratamentul sa fie de multe feluri, producând vindecare potrivit cauzei suferintei. Astfel vom lamuri chestiunea cum sa fie metoda de procedat în privinta problemei ce este pusa înainte. Trei sunt elementele cele ce sunt a se lua în considerare în privinta sufletului nostru dupa cea dintâi împartire: ratiunea, concupiscenta si irascibilitatea. întru acestea sunt si faptele cele bune ale celor ce vietuiesc potrivit virtutii, si prabusirile celor ce merg spre rautate. Pentru aceea se cuvine ca cel ce voieste sa aduca vindecare potrivita partii celei bolnave a sufletului mai întâi adica sa cerceteze în care parte s-a asezat patima; si apoi astfel cu potrivire sa aduca vindecare celui ce a patimit, ca nu cumva, din cauza nepotrivirii metodei doctoricesti, alta sa fie partea ce boleste si alta ce primeste vindecare; precum cu adevarat vedem ca unii dintre doctori, în necunostinta partii celei te sufera întâi, mai adauga la boala, prin cele ce îi lecuiesc. Caci boala fiind de multe ori dupa taria fierbintelii, deoarece celor ce se osâdesc de raceala prea multa este de folos doctoria cea înfierbântatoare si încalzitoare, astfel ceea ce se da acestora cu chibzuiala, aceeasi aplicând-o fara de socotinta celor ce ard în fierbinteala peste masura, au facut suferinta cu Anciravoie de vindecat. Deci precum la doctor prea necesara s-a socotit a fi cunoasterea însusirii elementelor corpului, pentru ca fiecaruia din cele ce afla bine sau rau sa se faca îndreptarea celui ce este pus în afara de fire. Astfel si noi, nazuind a cunoaste deosebirea celor privitoare la suflet, drept început si fundament la vindecarea diferitelor suferinte vom pune cunoasterea originii bolii. Deci dar în trei parti, precum am zis, deosebindu-se însusirea motivatilor sufletului, în partea rationala si cea concupiscenta si cea irascibila, faptele cele bune ale partii rationale ale sufletului sunt: parerea cea bine cinstitoare de Dumnezeu, si cunoasterea distincta a binelui si a raului, si notiunea clara si neconfuza în privinta firii hotarârilor, ce este adica de ales dintre cele ce sunt, si care trebuie sa fie de urât si de ferit. Si iarasi dimpotriva se va observa rautatea, ceea ce este în partea aceasta, când va fi adica necinstire de Dumnezeu, si lipsa de apreciere în privinta binelui adevarat, parerea sucita si defectuoasa asupra firii lucrurilor, încât se pune lumina în loc de întuneric, si întunericul în loc de lumina, precum zice Scriptura (îs. 5, 20). Iar a partii celei concupiscente este îndemnul virtuos a se îndruma pofta spre ceea ce este într-adevar de dorit si cu adevarat bine, si orice putere de iubire si dispozitie este întru noi sa se îndrepteze întreaga într-acolo, spre a se convinge ca nimic altceva nu este pentru firea sa de iubit decât virtutea si firea care izvoraste virtutea. Iar ratacirea si pacatul acestei parti este când cineva va deplasa pofta spre slava desarta, cea fara de fiinta, ori catre floarea cea vopsita pe trupuri, de unde deriva iubirea de bani si iubirea de marire, si iubirea de desfatari, si toate cele de acest fel, care depind de soiul acesta de rautate. Si iarasi fapta buna a dispozitiei irascibile este ura rautatii si lupta împotriva patimilor, si a se întari sufletul spre barbatie, ca sa nu se înspaimânte de cele de multi socotite ca înfricosate, si pâna la sânge sa stea împotriva pacatului si sa dispretuiasca îngrozirea de moarte si durerile uneltelor de tortura si despartirea de cele mai placute, si în general a deveni mai buni fata de toate cele ce pe multi, din oarecare obisnuinta sau parere preconceputa, îi tine în voluptate, luptându-se pentru credinta si virtute. Iar caderile acestei fel de parti a sufletului tuturor sunt evidente: pizma, ura, mânia, bâr-firea, nazuintele si dispozitiile spre cearta si razbunare, care prelungesc mânia multa vreme si pentru multi se termina prin ucideri si sângerari; caci ratiunea neînvatata, neaflând unde sa-si întrebuinteze arma cu folos, întoarce asupra sa ascutisul fierului, si arma de aparare data noua de Dumnezeii se preface în pierzatoare pentru cel ce o întrebuinteaza rau. (52 ap.; 102 Trul.) CANONUL 2 Grigorie de Nyssa (CERTAREA CELOR CAZUTI DE LA CREDINTA, APOSTATII) Deci acestea deosebindu-se în felul mentionat, Parintii adica au judecat ca toate acele pacate, care ating partea rationala a sufletului, sunt mai stricacioase si vrednice de cainta mai mare si mai completa si mai ostenitoare. Astfel, daca cineva s-a lepadat de credinta în Hristos, si s-a vazut ca a trecut la iudaism sau la maniheism, sau la alta oarecare nelegiuire de acest fel, apoi cel ce cu precugetare a alergat spre o rautate ca aceasta, os-ândindu-se însusi pe sine, are viata sa întreaga drept timp de pocainta, caci niciodata nu se va învrednici a se închina la Dumnezeu laolalta cu poporul când se savârseste rugaciunea cea tainica, si se va ruga îndeosebi, iar de împartasirea celor sfinte va fi cu totul strain; dar în ceasul iesirii lui din viata, atunci se va învrednici de împartasirea celor sfinte. Iar de s-ar întâmpla ca acela peste orice nadejde sa traiasca, iarasi întru aceeasi osânda îsi va petrece viata, fiind neîmpartasit de tainele sfinteniei pâna la iesirea din viata. Iar cei ce s-au chinuit cu necazuri si cu munci cumplite, acestia au fost prin aceasta supusi epitimiilor în cursul timpului hotarât; astfel, în privinta acestora Sfintii Parinti au aplicat blândete, fiindca sufletul nu a cazut, ci slabiciunea trupeasca nu a suportat chinurile; din care cauza si infractiunea comisa prin constrângere si chinuri cu masura celor ce au pacatuit întru desfrânare li s-a masurat în cazul întoarcerii lor de la pacat. (62 ap.; 10, 11, 12, 14 sin. 1 ec; 102 Trul; 1-9, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Neocez,.; 3, 73, 74, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 3 Petru Alex.; 3 Grig. Nyssa) CANONUL 3 Grigorie de Nyssa (VRAJITORIA. CERTAREA CELOR CE ALEARGA LA VRAJITORI) Iar cei ce se duc Ia descântatori, sau vrajitori, sau Ia cei ce fagaduiesc sa efectueze prin demoni oarecari curatiri si aparari de rau, acestia se vor întreba cu deamanuntul si se vor cerceta, ori de fiind statornici în credinta cea întru Hristos, din vreo constrângere au fost atrasi la pacat, pro-ducându-se în ei acest impuls spre pacat în urma vreunui tratament rau, sau vreunei pagube de nesuferit, ori ca dispretuind cu totul marturia cea încredintata de noi, au alergat la ajutorul demonilor. întrucât, daca au comis acel pacat spre surparea credintei si spre a nu crede ca exista Dumnezeu, cel adorat de crestini, fireste ca se vor supune pedepsei celor ce au calcat credinta; iar daca oarecare constrângere insuportabila, covârsind lipsa lor de curaj, i-a sedus spre acest pacat, fiind împinsi de vreo nadejde amagitoare, asijderea si lor li se va aplica blândetea, dupa asemanarea celor ce n-au fost în stare sa reziste chinurilor în vremea marturisirilor. (61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 2 Grig. Nyssa) CANONUL 4 Grigorie de Nyssa (DESFRÂUL SI ADULTERUL. OSÂNDA LOR) Iar deosebirea pacatelor ce se comit din pofta si din voluptate este aceasta: unul adica se numeste adulter si celalalt desfrânare. Unora dintre cei scrupulosi însa le-a placut sa socoteasca si desfrânarea la pacatul adulterului; din cauza ca numai una singura este însotirea cea legiuita, atât a femeii cu barbatul, cât si a barbatului cu femeia. Deci orice nu este dupa lege afara de lege este; si cel ce nu are pe ale sale fireste ca are pe cele straine; caci omului un singur ajutor i s-a dat de la Dumnezeu si femeii un singur cap i s-a impus. Drept aceea, „Daca cineva poseda pentru sine însusi vasul sau propriu", precum îl numeste dumnezeiescul Apostol (I Tes. 4, 4), legea firii admite întrebuintarea cuvenita; dar daca cineva s-ar întoarce spre cel ce este afara de ale sale proprii, negresit cu cel strain va fi; iar strain este fiecaruia tot ceea ce nu este al sau, macar si daca n-are marturisit pe cel ce-1 stapâneste. Deci, dar, celor ce cerceteaza chestiunea mai exact si desfrâul ii se arata a nu fi departe de pacatul adulterului, caci si dumnezeiasca Scriptura zice: „nu fi mult cu cea straina" (Pilde 5, 20). Dar, fiindca pentru cei mai neputinciosi s-a facut de catre Parinti oarecare îngaduire, infractiunea aceasta s-a dovedit prin împartirea generala ca desfrânare sa se numeasca împlinirea poftei ceea ce se comite de cineva fara nedreptatirea altuia; iar adulter, vatamarea si nedreptatirea celui strain. Si la aceasta se socoteste a fi si stricarea dobitoacelor si pederastia; caci si acestea sunt adulter al firii; caci în cel strain si afara de fire se face nedreptatea. Deci fiind împartirea aceasta si în acest fel a pacatului, si tratamentul îi este general în scopul ca omul sa devina curat prin cainta de furia patimasa catre acest fel de voluptati. Deoarece cei ce s-au patat cu desfrânare nu au amestecat oarecare nedreptate fata de un strain cu pacatul acesta, din cauza aceasta îndoit s-a hotarât timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat în adulter si în celelalte rautati oprite, adica în stricarea de dobitoace si în turbarea asupra partii barbatesti; caci la acestia, cum am zis, se dubleaza pacatul, unul adica cel al nelegiuitei voluptati, iar celalalt, care provine din nedreptatirea celui strain. Si se face oarecare deosebire în privinta motivului pocaintei si la acest fel de pacate ale lacomiei dupa placeri. Caci cel ce adica de sinesi nazuind spre marturisirea pacatelor, prin aceea ca a primit sa devina acuzator din îndemn propriu, împotriva celor tainuite, ca unul care a început deja vindecarea patimei si arata semn al schimbarii spre mai bine, se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel ce se vadeste în rautate ori prin oarecare banuiala, ori prin pâra fiind vadit fara de voie, se supune unei pedepse mai aspre, astfel ca numai curatindu-se el deplin se primeste la împartasirea celor sfinte. Asadar, canonul este acela ca cei ce s-au spurcat în desfrânare, trei ani sa fie cu totul scosi de la rugaciuni, iar trei ani sa participe numai la ascultarea rugaciunilor, si alti trei ani sa se roage întru pocainta împreuna cu cei ce se prosterneaza si apoi sa se împartaseasca de cele sfinte. Si în privinta celor ce au zel mai mare în îndreptare si prin viata arata întoarcerea spre bine, este cu putinta celui ce dispune ca, spre folosul orânduielilor bisericesti, sa scurteze timpul ascultarii si mai degraba a-i aduce la întoarcere. Si înca o data a scurta si acest timp, si mai curând a-i primi în comuniune, îndata ce ar judeca prin însasi cercetarea sa situatia celui ce se vindeca. Caci precum este oprit a arunca margaritarul înaintea porcilor (Mt. 7, 6), astfel nu este îngaduit a lipsi de margaritarul pretios pe cel ce s-a facut deja om, prin curatire si lipsa de patimi. Iar facându-se nelegiuirea prin adulter sau prin celelalte feluri de necuratie, precum am spus mai înainte, în privinta tuturor se va vindeca cu aceeasi pedeapsa ca si pacatul greu al desfrânarii; numai ca se va dubla timpul. Dar si în aceasta privinta se va tine seama de dispozitia sufleteasca a celui ce se vindeca, la fel ca si la cei ce s-au dedat spurcaciunii desfrânarii, astfel ca, ori mai curând, ori mai târziu, sa se faca partas de cel Bun. (48, 61 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 1, 8 Neocez.; 102 Cartag.; 3, 7, 9, 18, 21, 31, 37, 38, 39, 58, 59, 60, 62, 63, 77 Vasile cel Mare) CANONUL 5 Grigorie de Nyssa (UCIDEREA CU VOIE SI FARA DE VOIE. OSÂNDA LOR) Ramâne ca pe lânga acestea sa supunem cercetarii partea cea irascibila a sufletului când, ratacind de la buna întrebuintare a irascibilitatii, va cadea în pacat. Si fiind rautatile multe si de tot felul ce se comit spre pacat din irascibilitate, Ie-a placut oarecum Parintilor nostri, între altele, sa nu dezbata prea exact, nici sa socoteasca vindecarea tuturor greselilor celor din irascibilitate vrednica de prea mare silinta, desi Scriptura opreste nu numai lovitura singura, ci si toata ocara sau hula si orice altceva de acest fel ce se produce cu irascibilitate (Col. 3, 8); dar Parintii au stabilit epitimii numai spre ferirea de pacatul greu al uciderii. Si acest pacat se împarte, deosebindu-se în cel voluntar si cel involuntar; si între cele voluntare se socoteste uciderea, întâi când cineva se hotaraste prin pregatire cum sa savârseasca pacatul pe care este gata de a-1 comite. Dar apoi între cele voluntare s-a socotit si acela când cineva în învalmaseala si gâlceava, lovind si fiind lovit, ar aplica cuiva cu mâna lovitura de moarte. Caci cel ce este stapânit deja de mânie si s-a lasat în voia pornirii de mânie nu tine seama în timpul patimii de nimic care ar putea împiedica raul; încât faptuirea omorului din gâleava se considera fapta voluntara, iar nu din întâmplare. Iar uciderile cele fara de voie au semnele distinctive evidente, adica atunci când cineva, îndreptându-si nazuinta spre altceva, din întâmplare savârseste ceva nenorocire. Deci în aceste cazuri, pentru cei ce se vindeca de pacatul cel de voie, uciderea voluntara în caz de pocainta se întinde la întreit timp de penitenta. Caci de trei ori câte noua sunt anii, pentru fiecare treapta fiind hotarâti noua ani, încât timpul excluderii din Biserica prin afurisire deplina sa fie de noua ani; apoi asijderea alti noua ani sa petreaca în ascultare, învrednicindu-se numai de ascultarea învataturilor si a Scripturilor; iar în a treia noime sa se roage cu pocainta împreuna cu cei ce se prosterneaza si astfel sa vina la împartasirea color sfinte; fireste, cel ce chiverniseste Biserica va fi cu aceeasi bagare de seama si în privinta unuia ca acesta, si dupa motivul de pocainta va scurta lui si întinderea epitimiei, încât în loc de noua ani în fiecare treapta, sa fie opt sau sapte, sau sase, sau numai cinci, daca marimea caintei ar învinge timpul si prin zelul de îndreptare ar întrece pe cei ce se curatesc pe sine mai cu lenevire de întinaciune în termenul îndelungat. Iar uciderea cea fara de voie se considera ca merita iertare, dar nu si lauda; iar aceasta am spus ca sa fie evident ca daca cineva, chiar involuntar, s-ar pata de ucidere, canonul a hotarât sa fie lepadat din ieraticescul har, ca unul ce s-a întinat de un pacat greu. Si s-a hotarât ca se cuvine ca timpul de curatire sa fie acelasi si pentru cei ce au ucis fara de voie, ca si cel pentru simpla desfrânare; fireste ca si în privinta aceasta se va cerceta intentia celor ce se pocaiesc, astfel ca, daca pocainta ar fi vrednica de încredere, sa nu se observe strict numarul anilor, ci prin prescurtarea timpului de penitenta sa se integreze acela în Biserica si în comuniunea Bunului. Iar daca cineva, neîmplinind timpul de penitenta hotarât de Canoane, ar iesi din viata, blândetea Parintilor porunceste ca împartasit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde sa se trimita la acea mai de pe urma si îndepartata calatorie; iar daca împartasindu-se de cele sfinte iarasi s-ar întoarce în viata, sa ramâna timpul de pocainta cel hotarât, fiind întru acea treapta în care era înainte de împartasirea cea data lui de nevoie. (65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 8, 11, 56, 57 Vasile cel Mare) CANONUL 6 Grigorie de Nyssa (LACOMIA SI FURTUL. OSÂNDA LOR) Iar celalalt fel al idolatriei (caci astfel numeste dumnezeiescul Apostol lacomia) nu stiu cum de Parintii nostri au trecut cu vederea în ce fel este a se vindeca; macar ca acest rau se pare a fi patima starii a treia din suflet. Fiindca si ratiunea gresind în aprecierea binelui, i se pare ca binele este în materie, neuitându-se la frumusetea cea imateriala; si pofta este aplicata spre cele inferioare, abatându-se de la ceea ce este cu adevarat de dorit; si dispozitia sufletului cea violenta si patimasa multe prilejuri ia din acest fel de pacat si în general vorbind, aceasta boala corespunde definitiei apostolice despre lacomie. Ca dumnezeiescul Apostol s-a pronuntat ca aceasta este nu numai idolatrie, ci si radacina tuturor relelor (I Tim. 6, 10); si cu toate acestea, acest fel de boala s-a trecut cu vederea necercetat si nebagat în seama; din cauza aceasta se înmulteste acest fel de boala în Biserica; si nimeni nu se intereseaza daca cei ce se aduc în cler nu cumva s-au spurcat cu felul acesta al idolatriei. Dar în privinta acestora, din cauza ca s-au trecut cu vederea de Parintii nostri, socotind ca este suficient sa-i vindecam, pe cât s-ar putea, prin cuvântul public al învataturii, cura-tind prin cuvânt bolile lacomiei, întocmai ca pe niste patimi care deriva din nesat. Si numai furtisagul si jefuirea de morminte si sacrilegiul le socotim patimi, din cauza ca asa ni s-a transmis noua în privinta acestora prin predania mostenita de la Parinti. Cu toate ca atât darea unor lucruri pe dobânda, cât si camata, precum si a lua cele straine în proprietatea sa prin puterea cuiva fac parte dintre cele ce sunt oprite de Sfânta Scriptura, macar desi poate una ca aceasta s-ar face sub pretext de comert. Deci fiindca parerea noastra nu este vrednica sa atinga puterea Canoanelor, vom adauga la cele spuse deja dispozitia canonica în privinta celor oprite în chip unanim. Deci furtul s-a împartit în tâlharie si spargere; si scopul ambelor unul este, luarea celor straine. Dar, dupa sensul lor, deosebirea între ele este multa. Caci tâlharul ia întru ajutor si varsarea de sânge spre ceea ce se sileste, pregatindu-se la aceasta si cu arme si cu multe ajutoare si cu locurile priincioase, drept aceea unul ca acesta sa se supuna osândei ucigasilor de oameni, daca prin cainta s-ar întoarce la Biserica lui Dumnezeu. Iar cel ce-si însuseste cele straine prin rapire în ascuns, apoi prin marturisirea pacatului se arata pe sine preotului, cu sârguinta sa împotriva pa-timei va vindeca boala; întelegând adica prin a da pe ale sale saracilor, pentru ca dând ceea ce are, sa se învedereze ca se vindeca de lacomie; iar de nu ar avea nimic, si ar avea numai trupul, Apostolul porunceste ca prin osteneala trupeasca sa se vindece acest fel de patima; iar expresia este aceasta: „Cel ce fura sa nu mai fure, ci mai vârtos sa se osteneasca lucrând binele ca sa aiba a da celui care are trebuinta" (Ef. 4, 28). (25, 72 ap.; 5 Cartag.; 2, 3, 4, 5 Grig. Neocez.; 61 Vasile cel Mare) CANONUL 7 Grigorie de Nyssa (PRADAREA MORMINTELOR) Si jefuirea de morminte se împarte si aceasta în pacat de iertat si de neiertat. Ca daca cineva, sfiindu-se din cauza cinstirii mortilor si lasând nejefuit trupul îngropat, încât sa nu se arate la lumina soarelui rusinea firii, ar folosi oarecare pietre din cele aruncate în mormânt la facerea vreunui lucru, apoi nici aceasta nu este de laudat, dar obiceiul a facut din ea fapta de iertat, când transportarea materiei se va face pentru ceva mai de preferat si mai folositor pentru obste. Iar daca va rascoli praful de pe trupul dat pamântului, si va scormoni oasele, cu nadejdea de a câstiga vreo bijuterie dintre cele îngropate împreuna, fapta aceasta s-a osândit cu aceeasi pedeapsa cu care si desfrânarea simpla, precum s-a mentionat în cuvântul de mai înainte, cumpanind fireste cel ce chiverniseste taina pocaintei din însasi viata pacatosului, vindecarea celui de sub tratament, cu scopul de a putea scurta termenul epitimiei rânduit de Canoane. (66 Vasile cel Mare) CANONUL 8 Grigorie de Nyssa (SPURCAREA CELOR SFINTE. SACRILEGIUL. IEROSILIA) Iar sacrilegiul întru nimic nu s-a socotit mai de tolerat în Scriptura cea Veche decât osânda uciderii; caci atât cel ce se prindea în ucidere, cât si cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu la fel erau supusi pedepsei uciderii cu pietre. Iar în obiceiul bisericesc nu stiu cum s-a facut oarecare înga-duire si blândete încât mai usoara sa se socoteasca ispasirea acestui fel de boala; caci predania Parintilor a rânduit epitimisirea unora ca acestia în timp mai scurt decât pentru adulter. Pretutindeni însa în privinta felului pacatului înainte de toate se cuvine a tine seama de felul dispozitiei sufletesti a celui ce se vindeca si sa nu se creada ca timpul este suficient spre vindecare (caci care vindecare se face din timp?), ci de intentia celui ce se vindeca pe sine prin credinta. Acestea dar, o, barbat al lui Dumnezeu, alcatuindu-le tie cu multa râvna din cele de la îndemâna, pentru ca se cuvine a asculta de poruncile fratilor, cu sârguinta le-am trimis. Iar tu sa nu întrelasi de a aduce pentru noi obisnuitele rugaciuni; fiindca esti dator, ca un fiu întelept, celui ce dupa Dumnezeu te-a nascut cu purtarea de grija cea prin rugaciuni, potrivit poruncii care zice: „Cinsteste pe Parinti ca sa-ti fie tie bine si sa ai viata îndelungata pe pamânt" (les. 20, 12). Si fireste ca vei primi scrisoarea ca pe un simbol sfintit si nu vei dispretui darul prietenesc chiar de ar fi ceva mai mic decât marele tau talent. (72, 73 ap.; 23 Antioh.; 10 sin. I-II) | |
| Vizualizări: 621 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0 | |
| Total comentarii : 0 | |