Rugăciunea drept cale spre transformare

Propunem atenţiei dumneavoastră o reflecţie teologică sub formă de dialog, dedicată realităţii rugăciunilor obşteşti din perspectiva transformării (schimbării) duhovniceşti în istoria şi teologia sărbătorii Schimbării la Faţă. 

Iosif (Pavlinciuc), ieromonah și Augustin Sokolovski, diacon; traducere din rusa de către Alina-Sosana Didilica

Introducere

Ieromonahul Iosif: Slujbă şi rugăciune. Trezvie şi descernământ. Rugăciunea minţii şi lumina necreată (lumina Taborului). Cât mister şi câtă sfinţenie se ascunde în aceste cuvinte, care însă nu sunt nişte cuvinte magice şi nici ritualuri păgâne. Nu, din contra, ele sunt accesibile şi prielnice oricui. Fiecare persoană este chemată să participe la taina rugăciunii: fie ea comună sau individuală.  Şi fiecare om, într-o măsură mai mare sau mai mică, posedă experienţa rugăciunii. Cineva şi-o aminteşte, unii o practică, alţii o pierd, însă, fiecare are posibilitatea să se întoarcă şi să regăsească această stare harică a rugăciunii. 

Icosul sărbătorii Schimbării la faţă a Domnului conţine o chemare deosebită către om: „ Sculaţi-vă cei leneşi, nu rămâneţi totdeauna tăvălindu-vă pe jos şi uitându-vă la pământ; ci înălţati-vă gândurile sufletului vostru, şi vă ridicaţi la înălţimea dumnezeieştei suiri”. Aceste cuvinte pot părea prea directe sau prea dure pentru omul contemporan. Dar ele rămân a fi actuale, aş spune, chiar efective. Este chemarea la rugăciune, este invitaţia de a merge la biserică, de a lăsa grija cea lumească. Aşadar, ce înseamnă slujbă liturgică? Ce importanţă are ea în viaţa omului? Cum să combini slujirea Domnului cu activitatea profesională şi cotidiană a omului? Aceste întrebări pot fi deseori auzite de la oameni de diferite vârste, niveluri culturale şi sociale.   

Diaconul Augustin : Slujirea Domnului şi schimbarea lăuntrică. Hristos se înalţă pe munte şi se schimbă la faţă în faţa ucenicilor săi. Schimbarea la faţă a lui Hristos îi aduce pe aleşii Săi ucenici în lumea frumosului. Hristos apare în faţa lor în toată puterea şi convingerea prezenţei Sale. Această prezenţă face lumea creată de Dumnezeu  plină de frumuseţea zidită de Creator la început, care întru Hristos se manifestă prin prezenţa reală a Corpului Său. "Soarele, lumina şi zăpada” sunt alese de Evanghelie pentru a descrie înfăţişarea lui Hristos (Mt. 17, 2; Мr. 9, 3). Astfel, noua frumuseţe a primei zăpezi reflectă direct pe Hristos Schimbat în faţa Apostolilor. Percepţia realităţii liturgice se înţelege în contemplarea evenimentului Schimbării la Faţă a Domnului Hristos şi ajută la conştientizarea a ceea ce e fundamental în rugăciunea obstească, care  deseori rămâne în afara simţirii şi a gândirii. Slujba – o realitate liturgică, în care pe lângă faptul formal al rugăciunii comune există sensul hristologic iniţial al vieţii cotidiene.  Biserica este locul, unde « este bine să fim » (Mt 17, 4).   

Gravitaţia cotidiană

   p. Iosif : « Sensul hristologic  iniţial al vieţii cotidiene » – această expresie, atât de bine alcătuită de dumneavoastră, părinte Augustin, conţine în sine profunzimea şi frumuseţea slujbei creştine. Anume slujirea Domnului îl scoate pe om din starea de rutină şi îl îndreaptă spre licărirea cerească, spre lumina dumnezeiască. O slujbă aparte sau slujbele în limitele ciclurilor  zilnice,  săptămânale, lunare şi anuale, ne prezintă în mod firesc modelul înălţării către Dumnezeu. Pe parcursul miilor de ani, încetul cu încetul, s-au adunat perlele slujbei ortodoxe. Unicalitatea lor constă în faptul că ele nu sunt nişte şabloane, ci permanent se schimbă în funcţie de sărbătoare, zi a săptămânii, în dependenţă de îndepărtarea sau apropierea de Sfintele Paşti. Persoana responsabilă de tipicul bisericesc are nevoie minim de 4 cărţi pentru pregătirea fiecărei slujbe. Acestea sunt: Ceasoslovul, Octoihul, Mineul şi Psaltirea. Un lucrul puţin cunoscut este acela că, de fiecare dată, dascălul trebuie să coordoneze rânduiala tipicului cu preotul. Menţiunea din tipic « cum va binecuvânta protosul » îi dă posibilitate celui mai mare din cler să adapteze slujba în dependenţă de nevoile enoriaşilor sau a obştei monahale. Slujba ortodoxă dezvaluie ceea ce în limbajul ecleziastic se numeşte teologie liturgică.   

p. Augustin : Slujba după conceptul său indică vieţii cotidiene dinamica veşniciei, face din « rutină şi griji lumeşti » acţiune, lucru şi menire, datorită sensului gravitaţional la care omul se împărtâşeşte în timpul rugăciunii comune. Cu adevărat, slujba în tradiţia noastră este bogată în texte şi conţinut. Şi cu cât este mai antic textul, cu atât este mai multă dinamică şi putere în el, exprimate prin puţine şi simple cuvinte, dar care prin lectură şi cântare îmbibă întreaga comunitate de vestea cea bună, de prezenţa mântuirii. Prin slujbă trăieşte Biserica. Nu întâmplător determinarea Bisericii, ca o comunitate de credincioşi şi a Litughiei ca o lucrare comună, se interpătrund.  

Teologie liturgică

   p. Iosif : Viaţa creştinului este imposibilă şi de neînchipuit fără participarea la viaţa Bisericii, la Liturghiile şi slujbele ei. În timpul Liturghiei preotul pronunţă cuvintele : « Şi ne dă nouă Stăpâne cu o inimă şi o gură a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău…» Anume prin intermediul rugăciunii comune se întâmplă unirea tuturor membrilor Bisericii într-un singur Corp al lui Hristos. Această Taină se realizează însă prin harul Duhului Sfânt. Sfinţii părinţi deseori compară Biserica, viaţa ei şi rugăciunea bisericească cu boabele de grâu. Atât timp cât ele sunt separate, ele sunt neimportante, dar transformate în făină sunt gata pentru pregătirea pâinii. « Astăzi harul Sfântului Duh pe noi pe toţi ne-a adunat » – se cântă la vecernie înainte de sărbătoarea Întrării Domnului în Ierusalim. Venind la liturghie, omul intră într-o nouă realitate, realitatea  « veacului ce va să fie », el parcă ar intra în Noul Ierusalim. Anume acest fapt ne reflectă nouă  textele liturgice în plinătatea varietăţii şi frumuseţii lor. Astfel, slujba îl iniţiază pe creştin la viaţa Bisericii, îl transformă şi pregăteşte pentru viaţa veşnica.  

 p. Augustin : Slujba devine esenţa Bisericii, când realitatea rugăciunii obşteşti devine o realitate superioară.  Mai mult decât atât, hristologia şi eshatologia slujbei creştine pot fi regăsite în textele, dar mai ales în sensul profund al rugăciunilor. Sensul profund şi bogăţia neobişnuită a slujbelor Bisericeşti au fost descoperite nu demult, cu o nouă putere, în ştiinţa liturgică şi în teologia liturgică, care a fost nevoită, după cum se întâmpla deseori în teologie, să fie salvatoare în situaţie extremă. Când slujba a început să fie percepută ca o simplă tradiţie, cu care trebuia să te obişnuieşti după exemplul predecesorilor sau a persoanelor din jur, teologia şi-a pus întrebarea despre sensul Liturghiei.  

Timpul şi slava   

p. Iosif : Vorbind despre slujbă, în special despre sensul Liturghiei, ne întoarcem involuntar la conţinutul ei. Întrebarea despre manifestarea hristologică şi eshatologică a slujbelor ortodoxe în însăşi textul ei este destul de interesantă şi actuală. Noi percepem slujba ca pe un tot întreg, ca pe o acţiune finită, şi aceasta este corect. Dar acest fapt nu reprezintă totul. Slujba este de asemenea o acţiune dinamică, ea nu se termină cu cuvântul « amin », dar ne pregăteşte pentru ceva mai mult. Şi aici trebuie de vorbit despre două lucruri. În primul rând, aceasta este « Liturghia după Liturghie », sau viaţa ca o continuare a slujbei. În al doilea rând, Liturghia este  o pregătire pentru viaţa veşnică. Ambele momente se regăsesc atât în însăşi conţinutul textual al slujbei, cât şi în legătura sa de cauză – efect.   

p. Augustin : Caracterul eshatologic al slujbei poate fi observat în text, atunci când cuvintele liturgice vorbesc despre sosirea timpului, a temporalităţii pierdute. Descoperirea tematică a « judecăţii de apoi » în slujba creştină are la bază prezenţa lui Hristos printre cei care se roagă, conform cuvintelor Evangheliei : « Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor » (Mt 18, 20). Hristos, prezent în rugăciunea Bisericii – este Hristos al puterii şi al slavei, Hristos al celei de-a doua Veniri. Anume El şi numai El ne este accesibil nouă prin credinţă, transformând şi umplând cotidianul de Slavă cerească.   

Veşnicia şi viaţa  

 p. Iosif : Ca un principiu de bază al Revelaţiei Dumnezeieşti, eshatologia pătrunde întreaga slujbă bisericească. Destul de evident aceasta se manifestă în slujba pashală, în cântările duminicale şi în rânduiala Înmormântării. Aici cuvântul « viaţă » se întâlneşte aproape în fiecare tropar, în fiecare rugăciune şi cântare. « Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le », « Înviază-i din mormânt Mântuitorule, dăruind lumii viaţă… », « Dătătorule de Viaţă Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ţie » şi altele. Despre ce fel de viaţă se vorbeşte în aceste rugăciuni ? Bineînţeles, este vorba despre viaţa veşnică, despre Viaţa în sine. Viaţa în sine este Hristos Dumnezeu. El nu doar că este prezent la slujbe, El ne dă Viaţă, El ni se dă pe Sine Însăşi. Astfel, ca şi conţinutul, şi însuşi principul slujbei depăşeşte hotarele timpului, trece într-o altă dimensiune eshatologică. Caracterul atemporal al slujbei, sau « timpul, temporalitatea pierdută », după cum v-aţi exprimat, părinte Augustin, este una din caracteristicile cele mai fine ale slujbei.  

 p. Augustin : Adevărul gândului biblic şi strămoşesc ne spune despre aceea că în lumea timpului există o singură organizare, care în mod ferm îşi afirmă veşnicia – aceasta este iadul, realitatea, care transformă timpul în monolit, care umple cotidianul de staticul de nepătruns, veşnicia de nerezolvat. Realizarea Liturghiei – lucrul Domnului – domină asupra timpului, impunându-l să respire cu puterea Reînvierii. Există adevăr în convingerea antică, că în vremea slujbei timpul astronomic se opreşte. Deci în realitatea euharistică este depăşit şi timpul, şi veşnicia (In. 6.40).  

 Şi pogorârea Duhului Sfânt   

p. Iosif : Este depăşit timpul, se deschid porţile veşniciei, sunt învinse legile firii în orice rugăciune. Acest fapt se simte în special în Euharistie. Duhul Sfânt coboară şi-i curăţă, pe cei care se roagă, de păcate, de patimi, de orice necurăţie, şi-i pregăteşte de întâlnirea cu Creatorul, cu Dumnezeiască Împărtăşanie. Deseori acţiunea Sfântului Duh este comparată cu acţiunea oxigenului asupra corpului uman.  Această  comparaţie subliniază foarte bine şi descoperă puterea harică şi dătătoare de viaţă a Sfântului Duh. După cum prin fiecare respiraţie, organismul se umple de oxigen, primeşte putere vitală, astfel prin fiecare rugăciune, sufletul, străbătând hotarele Cerului, îl primeşte pe binefăcătorul, pe vindecătorul şi dătătourul de viaţă Duhul Sfânt. Cu deosebită îndrăzneală se roagă preotul pentru reînoirea Duhului Sfânt în timpul Liturghiei : „ Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”.  

 p. Augustin : Cu adevărat, cuvântul liturgic ne vorbeşte despre Duh, Pogorârea, Acţiunea, şi Pacea Sa. Percepţia târzie a tradiţiei ortodoxe a adus la confundarea perspectivei şi a înţelegerii Liturghiei ca pe locul comunicării energiilor dumnezeieşti. Dialectica teologiei contemporane nu rareori se transformă întru-un efort nesemnificativ  al aplicării acestui înţeles profund al Slujbei Dumnezeieşti.   

Lex credendi – lex orandi

(lat. Regula credinţei – regula rugăciunii)  

 p. Iosif : Pneumologia în slujba ortodoxă nu poate fi privită separat de hristologie. Ipostaza Duhului Sfânt apare concomitent cu ipostaza Tatălui şi a Fiului. Fiului, ca născut  din Tatăl, şi a Duhului Sfânt, care din Tatăl purcede. Începutul Liturghiei, ca şi fiecare ecfonis, anunţă despre venirea noii împărăţii, împărăţia « Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh ». Deci, slujba în esenţa sa se revelează în contextul perceperii tainei Treimice.  

 p. Augustin : Astfel slujba devine liturghie, lucrare comună, locul unde prezenţa lui Dumnezeu face posibilă adunarea tuturor într-un tot întreg, celor care în istorie proclamă venirea Domnului Hristos, celor care au trăit şi trăiesc, celor care aşteaptă împreună cu noi Revenirea Sa. Anume în aşa mod se reconstruieşte realitatea Evenimentului Taboric, în care prezenţa lui Dumnezeu – Înalţarea lui Iisus Hristos, slava Duhului, arătată în Lumină Taborului şi glasul (binecuvântarea) Tatălui (Mt. 17, 5) – se interpătrunde cu prezenţa Bisericii, manifestată atunci prin mărturisirea celor prezenţi: a aleșilor apostoli (Petru, Iacob şi Ioan) şi a marilor prooroci (Moise şi Ilie). 

Făcând concluzii putem să proclamăm cu dârzenie, că slujba este locul schimbării, locul transformării, punte care ne duce de la cele vremelnice la cele veşnice.