Dreptul mandru

Mareste imaginea.

As fi putut denumi titlul acestui articol "sfantul diavol", insa pentru a nu scandaliza cu aceasta sintagma, sacralizand ceea ce este lipsit de sfintenie, am preferat sa o inlocuiesc cu una mai biblica(din Pilda Vamesului si a Fariseului), care explicata va elimina posibilitatea unei sminteli.

Desi, in ispitirile sale, duhul cel rau se arata si ca "inger de lumina", aparenta de virtute, aura autoinchipuirii, care poate sa cuprinda si pe om, este un fenomen de inselare des intalnit, caruia au cazut victime si multi dintre oameni, nu numai ingerii din cer., care au urmat prabusirii luciferice.

Am plecat in acest demers de la o intamplare mai veche, la care am fost intr-un fel martor, insa unul virtual, intrucat povestea se petrecea intr-un spatiu virtual, fiind vorba de o polemica de idei pe Internet. Bineinteles ca, situatia poate fi intalnita oriunde in alta parte, in viata reala, pe strada, la serviciu, oriunde...

Protagonistii scenetei erau oamenii "cibernetici", cu fizionomii construite din mouse, "personalitati" de mare calibru internautic, cu notorietate castigata on-line, aplaudati frenetic de o multime de "clone electronice", care formau un fel de "galerie de nevertebrate", atunci cand, acestia ciuruiau cu "gloante lingvistice", ca sa ma exprim cat de cat blajin, pe unii mai nou veniti pe miristea Net-ului. "Clonele acefale" erau pregatite, oricand, cu cate un Like la orice verbalizare "savanta" a idolului lor, ele fiind un fel de membri de partid, care serveau cu adeziuni din oficiu pe marele Sef.

Nu am inteles suficient, nici atunci si nici acuma, cum oameni care se pretind drepti, cinstiti, morali, evlaviosi, pot sa savureze in comuniune asemenea bucurii malitioase, printr-o solidaritate internautica sau de orice alta natura, atunci cand vad, cum este linsat un frate, de artileria altuia mai iscusit in lansarea imprecatiilor "culte".

Decorul era unul de satra: bulibasa, fariseu de formatie intelectual, inconjurat de pirande "evlavioase" si ajutat de un barbos cu multi puradei, care binecuvanta adunatura, slobozeau "tiganiade lingvistice", opozantului-vames...

Toata povestea mi s-a parut elocventa pentru ceea ce putem defini ca fiind: lipsa de discernamant, de scrupul si de obiectivitate la cineva, oricine, atunci cand adera neconditionat la o cauza, opinie sau demers, fara o necesara deliberare, mai intai, a propriei constiinte, prealabila oricarei adeziuni. Este o lipsa totala de maturitate spirituala, sa fii in asentimentul cuiva a priori, mai inainte de a te consulta, intai cu tine insuti...

De aceea, spiritul de turma face pe multi oameni, barbati sau femei, sa gandeasca la gramada, nu fiecare pentru sine. Iar daca n-ai nimerit grupul, te poti trezi, lipsit total de caracter si deposedat de personalitate, prin decizia de a fi impreuna cu indivizi lipsiti de maniere, care gandesc in locul tau, aprobandu-le gratuit prestatiile "artistice" sau opiniile lor. Perfidia acestora vine din felul cum pot manipula directionand "satelitii gravitationali" pe orbite ratacitoare, tarand "entitatile idolatre", aidoma caderii luciferice, cand heruvimul cel mandru " in coada lui a tarat a treia parte din stelele cerului" (Apoc. 12,4).

In Biblie suntem avertizati de nenumarate ori in privinta "prorocilor mincinosi", a "antihristilor", dar si a celor care aducand sminteala, pot sa ucida nu doar trupul, ci si "sufletul sa-l piarda in gheena"(Matei 10,28). Toata lucrarea acestora este antieclesiala si anticlericala; in gura lor veti auzi vorbe urate despre preoti si despre Biserica lui Hristos, acestia desfid Sf. Cruce, Sf. Moaste, Sf. Icoane, nu cinstesc sfintii si pe Maica Domnului, pangarind Evanghelia si numele de crestin. In adunarile lor "uraciunea pustiirii sta in locul cel sfant"; ei fac parte din cultul care-l slaveste pe "sfantul diavol".

Pocaiti fara pocainta, drepti fara dreptate, "pete de necuratie la mesele voastre, nori fara apa, purtati de vanturi, pomi tomnatici fara roade, de doua ori uscati si dezradacinati, valuri salbatice ale marii, care isi spumega rusinea lor, stele ratacitoare, carora intunericul intunericului li se pastreaza in vesnicie.'' (Iuda 1, 12-13) sunt cateva din metaforele biblice referitoare la astfel de oameni.

E frumoasa solidaritatea si comuniunea dintre oameni in numele Domnului nostru Iisus Hristos, in Biserica Sa, care mantuieste pe frati! Nu este la fel comuniunea si solidaritatea ucigasa de frati, devenita gasca ori "pestera de talhari", cand aceasta devine un tavalug , ce vrea sa demoleze pe unul sau pe altul ori casa ori capra vecinului...ori pur si simplu, cand desfiinteaza onoarea cuiva.

In aceasta atmosfera, de iubire versus ura, se confirma zicerea : "cand un om iubeste pe cineva si defectele i se par calitati, iar cand uraste pe altul si calitatile aceluia i se par defecte".

Prima parte a acestei fraze pare a fi aproape ortodoxa, desi introduce o suficienta doza de relativism si de subiectivism in evaluare, insa a II-a parte este cu totul neortodoxa, ba chiar, constituie o negare a evidentelor. Anume, sa devii atat de orb, de intunecat in patima urii, incat sa nu mai vezi calitatile semenului tau, ci doar defectele, sa nu vezi decat negru in fata ochilor, aceasta situaţie fiind o teribila cadere si nebunie. As putea sa afirm, ca acest tip de atitudine este chiar un pacat impotriva Duhului Sfant.

Parintele Galeriu, intrebat la o conferinta ce este un pacat impotriva Duhului Sfant a raspuns, categoric: "Este negarea unei evidente! De exemplu, zicea parintele, atunci cand, noi toti observand un perete alb, marturisim cu certitudine ca: Acesta este un perete alb, se ridica unul si zice: Nu, acesta este un perete negru."

Chiar si in situatia unei confruntari, nu trebuie subestimat adversarul, ci este corect sa-i recunoastem si calitatile, daca le are. In ce priveste relatiile dintre oameni, nu este o abordare crestineasca, negarea valorii umane a unei persoane, a unui frate sau a unei surori, pentru care a murit Hristos, pentru simplu motiv ca, nu ne place persoana ori pentru ca nu gandeste ca noi.

"Daca cineva zice: Il iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu, sa-l iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4, 20-21), ne invata Mantuitorul in Evanghelia Sa. Daca Domnul, fara pacat fiind, a zis despre Sine: "N-am venit sa judec lumea, ci sa o mantuiesc"..., noi, cu pacate fiind, ce putem zice despre frati? Ce judecati putem avea?

Nici o virtute, nici un merit nu ne pot indreptati sa privim cu aroganta pe nimeni. Nici starea de dreptate nu este legitima pentru a ne institui judecatori ai celorlalti. Este mandrie pura acest reflex de a-i privi pe ceilalti de sus sau de a ne lauda cu ceea ce am primit de la Dumnezeu, mai mult decat altii.

Incercarea de a-i strivi pe cei smeriti cu valoarea impetuoasa a persoanei noastre este un viciu dezagreabil. Nici frumusetea, nici inteligenta, nici averea, nici copiii nostri si nici dregatoriile pe care le-am primit, nu pot fi motive de dispretuire a celor care nu le au ori nu le-au dobandit inca. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, "iar daca le-ai primit, de ce te falesti cu ele, ca si cum nu le-ai fi primit"(I Cor. 4, 7), laudandu-te ca singur le-ai fi obtinut pentru vrednicia ta?

Mantuitorul in pilda Vamesului si Fariseului tocmai aceasta infatuare o condamna. Fariseul era un drept mandru, veritabil, insa a fost dezavuat in morala acestei pilde, pentru privirea indarat aruncata semet peste umar vamesului pacatos, dar smerit.

Privirea de sus a "celor dintai" la neajunsurile "celor de pe urma", determina o inversiune axiologica. Cei din spate trec in fata, iar cei care s-au cocotat mai sus, trec mai jos pe scara valorica, pentru ca: "cine se inalta pe sine se va smeri, iar cel care smereste pe sine se va inalta"(Luca 14, 10-11), citim in Sfanta Scriptura.

Cu adevarat "cei de pe urma vor fi intai si cei dintai, pe urma", pentru smerenia si pocainta sincera a celor "din urma", adica a celor modesti in sinea lor, onesti cu ceilalti si rezonabili in raporturile lor cu lumea si cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu are nevoie in Imparatia Sa de infatuati plini de virtuti si de drepti mandri, cu darurile primite de la Dumnezeu si care nu vor sa recunoasca, in fapt, acest lucru.

Au mai fost prin Imparaţie, ingerasi orgoliosi, cu vrednicii si dregatorii inalte, care au cazut prin neascultare in osanda, din aceeasi pricina, anume din mandrie.

Nu vor lua locul lor "sfintisorii", "ingerasii", "dreptii" si "mironositele" Noului Testament, care nu au stiut sa se smereasca si sa-si vada pacatele lor mai grabnic decat pe cele ale aproapelui.

Mandria indraceste pe om si orice fiinta, oricat de angelica ar fi; orgoliul este diabolic; privirea semeata plezneste malitios pe cei "saraci cu duhul"; aroganta elitista starneste oprobiu si raneste constiinta omului smerit si cuminte.

Fiecare dintre noi a putut sa constate cat de repugnanta, de dezgustatoare este patima mandriei si oamenii care sunt robiti de aceasta trufie.

Oare cum sunt parvenitii care uita, ca erau si ei odata, niste bieti sarantoci, cu cate aere zeflemitoare isi flutura semet unii diplomele sau doctoratele, care nu vor sa recunoasca ca si ei sunt niste oameni obisnuiti, cu neputinte si slabiciuni, cat de fudula e frumusetea, care-si plimba trena slavei desarte prin fata privitorilor extaziati, uitand ca e daruita, cat de nemuritori si de puternici se cred unii cat sunt in functii, iar pe urma, dupa ce nu mai sunt la putere, se tem pana si de umbra lor?

"Iata ca unii se lauda cu carutele lor, altii cu boii lor (Psalm 19,8)..." si mulţi dintre ei nu inteleg, ca e mai bine sa se smereasca, decat sa se inalte, daca vor sa se mantuiasca.

In sensul acesta, in Sfanta Scriptura gasim un indemn foarte clar la smerenie: "Sa nu se laude cel intelept cu intelepciunea sa, sa nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat sa nu se laude cu bogatia sa (Ier. 9,23), ci tot cel ce a primit aceste daruri, se poate lauda, daca cunoaste pe Domnul, bucurandu-se de dreptatea, adevarul si judecata Sa."

Iar, daca "vreti sa fiti ucenicii Mei sa aveti dragoste unii fata de altii!" (Ioan 13, 34 35) si "ca sa fiti una, desavarsiti in unime, asa cum Eu si Tatal una suntem." (Ioan 17, 21-23), zice Domnul. Amin!

Pr. Alin-Cristian Preotu