Bine aţi venit Гость!
Marţi, 26.10.2021, 05:18
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de fişiere

Principală » Fişiere » Articole

Cinica şi sfânta tăcere
07.06.2012, 23:32
Părintele Cătălin Dumitrean într-un continuu dialog cu sufletul său, mai bine spus ca un proces de conştiinţă în conştiinţa noastră a fiecăruia. Poate că şi noi dacă am reuşi să dialogăm puţin cu sufletul nostru nu am mai avea atâtea neplăceri cu cei de lângă noi şi poate nu am mai fi atât de refractari la doleanţele fraţilor noştrii. Într-un proces de conştiinţă am putea vedea unde greşim ce ne place să facem şi ce nu, ce am vrea să ni se facă si ce nu, apoi dacă le-am pune în balanţă am ajunge la un rezultat  încântător sau nu. Oricum, să vedem un proces de conştiinţă realizat de Părintele Cătălin Dumitrean pe blogul Cenaclul Lumina Lina 
 
Cinica şi sfânta tăcere
-          De ce totuşi vorbeşti?
-          Nu ştiu, dar tăcerea nu m-a prea găsit pe acasă. Aşa cum spunea cineva că darul vorbirii este nimic în comparaţie cu arta tăcerii. Şi totuşi mă trezesc vorbind şi vreau să îţi spun că mai de fiecare dată când am vorbit, am pierdut.
-          Ce ai pierdut?
-          Poate bucuria, poate inima aproapelui, poate revelaţia unei minuni frumoase, poate mirosul unei flori.
-          Dar tăcerea este grea, aparţine mai mult pustnicilor, deşi cred că până şi ei suferă din pricina ei.
-          Vorbele m-au răstignit în viaţă. Mi-au oprit curgerea de fiecare dată, mai ales când aceasta era lină şi frumoasă. Am fost revendicat, împărţit, disputat, sfidat, luxat, rănit şi bandajat. Numai şi numai prin vorbe. M-au întors în vâlcele nămoloase şi în inimi putrezite. Şi astfel, de prea multă vorbire a altora, am învăţat şi eu să tac. De fapt, ce să spun? Deşi, totuşi, iată-mă vorbind, deşi totuşi am vorbit prea mult în viaţă. Nu am avut ceea ce spunea Balzac: „filosofia sufletelor alese” când se referea la tăcere şi la piscurile ei mântuitoare.
-          Poate că de aceea oamenilor le lipseşte adevărata iubire, pentru că vorbele, fie şi cele de iubire, spuse şi răspuse paradoxal îi impart şi îi despart.
-          Da, aceasta este drama celor ce se iubesc. Drama este şi a lui Dumnezeu care a vorbit lucruri minunate cu noi… Lucian Blaga, enigmaticul şi aprinsul Blaga, atingea esenţialul iubirii într-o propoziţie celebră. E de fapt o declaraţie de dragoste: „M-am oprit lângă tine, când tăcerea ta mi-a spus nu mă atinge.” Uneori, pierzând totul, recâştigi totul. Cel ce pierde câştigă mereu. Aşa şi cel ce ştie a tăcea.
-          Cinica tăcere
-          Aş spune altfel, miraculoasa tăcere. Cheia semereniei, ea însăşi smerenie. Da, e cinică dacă ne gândim la antinomiile sale. La faptul că face mai mult decât o bibliotecă, cum spune mareleCicero: "Tăcerea este una din marile arte ale conversaţiei”. Atât şi nimic mai mult.
-          Şi sora mai mare a dragostei.
-          Da, da, paradoxal în acest veac guraliv, în care fugim de tot ceea ce înseamnă iubire, speriaţi de păcat. Pentru că păcatul ne-a făcut să ne fie teamă şi de iubirile elementare şi de iubirea creştină. Ne ferim de unul şi de altul ca să-l iubim, temându-ne ca să nu-l smintim cu dragostea noastră. Şi, tot din frica de păcat, din teama de părăsire, devenim cruzi, posesivi, distrugători cu sufletul celui iubit.
-          Cum aşa?
-          Sufletul omului e o floare. Ce să faci tu cu o floare smulsă prin forţă, căreia îi rupi rădăcinile ca să fie numai şi numai a ta… Floarea o duci în casă şi apoi ea, într-o vază se ofileşte, iar după un timp numai ai ce face cu ea şi o arunci. Mai bine să lăsăm florile în câmpul lor firesc. Bune, rele, frumoase sau triste. Mai bine aşa decât să fim călăii propriilor noastre iubiri. Camus avea dreptate: „Omul autentic este prin lucrurile care le tace şi nu prin acelea pe care le spune”. La urma urmei, nici Dumnezeu nu vorbeşte prea mult. Dar totuşi ne spune totul…

 La crucea tăcerii
 
Cruce tăcută de munţi,
Biată cenuşă barbară,
Noapte de noapte mă-nfrunţi,
Crudă ca frigul de-afară.
 
Piatră de piatră eu urc,
Scară rigidă şi rară,
Nu ştiu ce forţă, ce truc,
Pune pe mine ocară.
 
Veghe de veghe adun,
Vis răscolit într-o gară,
Tac, nu mai ştiu ce să spun,
Văd cum lumini se presară.
 
Zi peste zi mă usuc,
Dor mi-e de ceruri, de-o vară,
Când mă urcam într-un nuc,
Ca o mireasmă de seară.
 
 Gândul mi-e rană şi rug,
Simt cum mi-e faţa de ceară,
Vreau către îngeri să fug,
Ce nostalgie amară.
 
Cade pe mine un drug,
Clopote bat să mă ceară,
Ţine-mă, Doamne, de plug,
Iară şi iară şi iară.
Categorie: Articole | Adăugat de: pavel
Vizualizări: 419 | Descărcări: 0 | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: