Bine aţi venit Гость!
Vineri, 07.05.2021, 12:58
Principală | Înregistrare | Logare | RSS
Taina Botezului
    Botezul

Cununia

Inmormantarea

Sfinţirea casei
Statistici


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0

Formularul pentru autentificare

Calendar

Stil vechi Miercuri Stil nou
1 Decembrie 14 Decembrie
Postul Crăciunului
Post aspru (pâine, apă, fructe uscate, seminţe)
Sfântul Prooroc Naum (VII î.H), Cuviosul Filaret Milostivul (792), Sfântul Mucenic Anania Persul
Tot in aceasta zi
Evanghelia zilei
Apostolul zilei
Rugăciunea zilei
File din Pateric
Pilda zilei
Biblia într-un an

Catalog de articole

Principală » Articole » Botez, Cununia, Înmormântarea

DESPRE SINUCIDERE

 

DESPRE SINUCIDERE

    Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide deoarece ele nu sunt conştiente misiunea faţă de trupul în care trăiesc şi de rostul lor în această lume şi în viata viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat fată de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Judecători 9, 54 - 57 – sinuciderea lui Abimelec; 1 Regi 31, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18 – sinuciderea lui Iuda); păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6,19; Romani 14, 8-12), şi deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi.

    Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat. Dacă în privinţa incinerării Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru, faptul se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. După cum se ştie, incinerarea a început să pătrundă în Biserica creştină abia din secolul al XVIII-lea, adică după Revoluţia franceză din 1789. În schimb, pentru sinucigaşi există un canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia. Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte:

    "Întrebare: Dacă cineva fiind ieşit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie, se poate face Liturghie pentru el sau nu?

    Răspuns: Cu privire la sinucigaşi clericii trebuie să se lămurească dacă s-a sinucis fiind cu adevărat ieşit din minţi (adică nu a avut intenţia, sau întâmplarea l-a dus la moarte). Rudele celui sinucis, mint şi spun că era ieşit din minţi, ca să se obţină pomenirea lui la rugăciune. Însă uneori sinucigaşii fac aceasta din pricina persecuţiei oamenilor sau Ia necaz mare, dar nici astfel nu trebuie să se pomenească, căci îşi este sinucigaş. Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă (aruncă mărgăritarele înaintea porcilor; Matei 7,7)." (Nicodim Miloş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, voI. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 154-155).

    Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării şi cele de pomenire pentru sinucigaşi.

    În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: "Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri." (glava 40)

    "Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul". (glava 143)

    Pe baza acestor dispoziţii canonice şi legale s-a încetăţenit practica bisericească conform căreia sinucigaşilor să nu li se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroace lor de pomenire. În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi parohieni, şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori). Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării).

    Unii sunt de părere că s-ar putea face o slujbă sumară cu aprobarea episcopului, numai la mormânt, fără a fi dus în biserică, celor sinucigaşi a căror moarte ar avea motive de îngăduinţă, cu condiţia, ca preotul să nu facă necrologul (slujba de înmormântare), ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral şi pastoral („Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită” - Sirah 30,17; vezi şi Filipeni 1, 21-30).

    În ceea ce priveşte însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor sinucişi, trebuie să observăm că sunt două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să le cunoască şi anume: sinuciderea cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire şi distincţie. De altfel şi manualele de Liturgică fac această diferenţiere, pe când Molitfelnicele şi Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea înmormântării sinucigaşilor.

    În completarea acestui canon, Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii din anul 1652 se spune: "Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit." (cap. 250) Când avem cazuri de sinucidere cu bună ştiinţă sau în integritatea facultăţilor mintale, atunci ne conformăm întru totul practicii îndătinate în Biserica Ortodoxă de a nu acorda asistenţă religioasă celor din această categorie. Aceasta, pentru că o asemenea faptă, de a-şi lua singur viaţa, presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredinţă sau ateism şi dispreţ faţă de credinţă şi rânduielile bisericeşti. Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu care este singurul Stăpân al vieţii oamenilor, Cel Care ne dă viaţa şi Cel Care ne-o ia atunci când EI socoteşte. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, bolile şi atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le săvârşim, păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare. "Cine pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, îl necinsteşte la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui". "Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale", zice Fericitul leronim. Iată de ce celor care se sinucid, din necredinţă sau deznădejde, nu li se săvârşeşte slujba înmormântării. Cum însă această categorie este foarte redusă şi datorită în general instinctului de conservare, chiar şi necredincioşii sau deznădăjduiţii îşi iau cu greu viaţa şi rămâne să credem că majoritatea sinucigaşilor fac acest gest necugetat tocmai fiindcă nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. Pentru aceştia, canonul menţionat ca şi manualele de Liturgică Iasă a se înţelege că trebuie să avem altă atitudine. Mai întâi, canonul ne îndeamnă la o cercetare a cazurilor în speţă spre a-i deosebi de sinucigaşii de bunăvoie sau cu ştiinţă. Aşa cum se proceda odinioară, la cercetările care se fac de către organele de procuratură şi cele medicale, ar trebui să participe şi păstorul sufletesc al enoriaşilor. Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ. În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării. Cum însă până în prezent, nu avem o hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situaţii şi dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului, cu documentaţie bine argumentată.

Bibliografie

Preot profesor doctor Nicolae D. Necula: „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pag. 269 – 272;

Arhimandrit Nicodim Sachelarie, „Pravila bisericească”, ediţia a II-a, 1996, pag. 182 – 183;

Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca: „Canoanele bisericii ortodoxe – note şi comentarii”, ed. Polisib S.A. Sibiu.

 

Categorie: Botez, Cununia, Înmormântarea | Adăugat de: pavel (06.04.2012)
Vizualizări: 294 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: