Mitropolitul Visarion Puiu – șef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria

La 27 februarie s-au împlinit 133 de ani de la nașterea mitropolitului Visarion Puiu. Ierarh de seamă, care, prin credinţa şi patriotismul său, precum şi prin realizările sale deosebite şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii.
A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921), Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923 – 1935), Mitropolit al Bucovinei (1935 – 1940) şi Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942 – 1943).  

După eliberarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, în posesiunea administraţiei româneşti intră şi teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria.
În august 1941, în teritoriile eliberate de sub stăpânirea sovietică au fost restabilite organele administraţiei publice româneşti.
Administraţia Transnistriei era pusă sub conducerea şi supravegherea directă a Comandantului de Căpetenie al Armatei, care exercita măsurile şi dispoziţiile sale prin guvernatorul civil.

Guvernator al Transnistriei a fost numit profesorul de drept Gheorghe Alexianu, în timp ce Basarabia şi Bucovina de Nord erau guvernate de generalii C. Voiculescu şi C. Colotescu.
Dacă în Basarabia, sub regimul sovietic, într-o perioadă de un an, 1940 – 1941, au fost distruse 13 biserici, 27 – transformate în cluburi, 48 de preoţi – omorâţi sau deportaţi, în Transnistria situaţia religioasă era şi mai gravă. După un sfert de veac de prigoană şi propagandă ateistă, era numai un singur preot şi acela la Odesa.
Aici Regimul comunist a păstrat o singură biserică, ce funcţiona la Odesa, pentru a le arăta străinilor o dovadă de libertate religioasă în Uniunea Sovietică. Celelalte biserici din teritoriul dintre Nistru şi Bug fuseseră dărâmate sau transformate în cluburi şi magazine. Preoţii localnici au fost ucişi sau deportaţi.
La 15 august 1941, pentru a reface viaţa creştină din Transnistria, se înfiinţează o Misiune Ortodoxă. Conducător al acestei Misiuni a fost numit arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar vicar, arhimandritul Antim Nica.
Primii preoţi misionari veneau din eparhiile vecine ale Basarabiei şi Bucovinei. Lor li s-au alăturat şi cei veniţi din alte eparhii, precum şi preoţii militari conduşi de episcopul armatei Partenie Ciopron.
După împărţirea administrativ-teritorială a Transnistriei în cele 13 judeţe înfiinţate, Misiunea Ortodoxă a numit câte un protopop spre a conduce organizarea bisericească.
Pentru bisericile reparate şi casele de rugăciuni construite erau aduse din ţară obiectele necesare de cult. La tipografia Mitropoliei Basarabiei au fost tipărite, în 1941, 5000 de exemplare de cărţi de rugăciune cu text paralel românesc şi rusesc.
La începutul anului 1942, Misiunea Ortodoxă dispunea de 285 de clerici. Se cereau preoţi adecvaţi acestei misiuni, cu spirit de sacrificiu şi zel apostolic, iar, pe de altă parte, se simţea lipsă de preoţi cunoscători ai limbii ruse.
Se desfăşura o muncă de cahetizare din partea preoţilor, se organizau lecţii de catehe- ză şi conferinţe religioase.
Munca misionară se desfăşura în biserici, şcoli şi în căminele culturale. Până la sfârşitul anului 1942, din îndemnul conducerii Misiunii, se înfiinţaseră 84 de cămine culturale, care dispuneau de biblioteci.
Se înfiinţează pentru localnici un Seminar Teologic la Dubăsari. Începe a se dezvolta monahismul transnistrean, apare primul număr al revistei „Transnistria creştină”. După plecarea arhimandritului Iuliu Scriban de la Misiune, era nevoie de un conducător care să ridice şi mai mult prestigiul Misiunii şi să contribuie la îmbunătăţirea unor lucrări.
Prin decizia ministrului Cultelor de la 23 noiembrie 1942, mitropolitul Visarion Puiu a fost ataşat pe lângă Comandamentul de căpetenie al Armatei cu misiunea organizării bisericilor şi a îndemnării spirituale a populaţiei de peste Nistru.
După numirea mitropolitului Visarion în funcţia de conducător al Misiunii s-au întreprins mai multe măsuri de reorganizare. S-au ales Consiliul eparhial şi conducătorii secţiilor administrative, culturale şi economice. Întreaga provincie alcătuită din 13 judeţe a fost împărţită în trei eparhii: Odesa, Poltava şi Tulcin. A fost adusă în stare de locuinţă, aflată în ruină, vechea reşedinţă mitropolitană din Odesa.
Cu ajutorul personalului selectat în conducerea Misiunii, au fost organizate serviciile cancelariei, s-a creat un buget pentru funcţionari şi s-au luat la evidenţă cheltuielile.
A fost înfiinţat un cămin cu cantină pentru funcţionari şi pentru găzduirea clerului venit în deplasare. S-au întocmit un plan de activitate misionară a clerului şi lista de cărţi necesare pentru a fi editate. La 10 ianuarie 1943, a fost reînfiinţat Seminarul Teologic de la Odesa şi Şcoala de cântăreţi. Iar pentru a se dobândi cât mai curând un număr de preoţi necesari, pentru diaconii şi cântăreţii localnici a fost înfiinţat un curs seminarial redus. „După cursurile de 7 luni au fost hirotoniţi 28 de preoţi localnici, cu participarea a doi episcopi de la Nicolaev.
Pentru a aduce la îndeplinire obiectivele înaintate de Misiune privind organizarea bisericească a provinciei şi îndrumarea spirituală a populaţiei, mitropolitul Visarion avea să menţioneze, într-un raport adresat Conducătorului Statului, că are nevoie de executori destoinici şi mijloace materiale: „deocamdată sunt în neplăcuta situaţie de a arăta că amândouă ne lipsesc astăzi, în mare măsură, elementele actuale din cler fiind slabe, iar pentru tipărirea cărţilor ce ar suplini mult asemenea lipsă nu avem hârtia necesară”.
După câteva luni de aflare la Odesa, mitropolitul Visarion avea să scrie despre locuitorii acestui oraş: „Populaţia din Odesa, foarte sărăcită şi tristă, abătută sufleteşte şi cu înfăţişarea îngrozită, s-ar putea împărţi în trei straturi: bătrânii rămaşi dinaintea revoluţiei din 1917, asistă la Sf. Slujbe cu lacrimi şi suspine; copiii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte…, al treilea strat e al figurilor „de apaşi” şi, precum îmi spun preoţii, – de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii a merge la biserică … Din punctul de vedere al ordinii publice, până în prezent populaţia trăind în toată libertatea pe care Guvernământul civil şi cel militar le-o sprijină prin binefaceri şi înlesniri de lucru de toată lauda”.
Pentru combaterea ideilor ateist-comuniste, Misiunea desfăşura activitatea sa în două direcții: „stăvilirea bolşevismului şi reînvierea creştinismului”. Se editau broşuri de învăţătură creştină şi de propagandă antibolşevică. Se organizau conferinţe religioase pentru tineretul universitar, pentru muncitorii din fabrici şi pentru ceilalţi localnici explicându-li-se cuvântul Evangheliei şi al Puterii Divine. Unul dintre cele mai importante momente a fost „blestemarea publică a bolşevismului”. La 14 martie 1943, în Duminica Ortodoxiei, după Sf. Liturghie săvârşită în catedrala mitropolitană din Odesa, mitropolitul Visarion, împreună cu episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Izmailului, însoţiţi de un impresionant număr de credincioşi, au pornit în procesiune religioasă până în „Piaţa 16 octombrie de lângă gară” pentru a săvârşi slujba Duminicii Ortodoxiei. La această manifestare religioasă au participat autorităţile locale, consilierii diplomatici străini şi o mulţime de popor.
Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: „Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea aceasta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema … Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri – Anatema …”.
Aceste anateme rostite de mitropolitul Visarion şi cântate de cor îi infiora pe ascultători. S-au rostit cereri pentru cei „care pentru credinţă ortodoxă şi pentru patrie şi neam au suferit şi au fost ucişi în războaie”, pentru cei „care s-au săvârşit în adevărată credinţă şi cu blagocestie şi cu nădejdea Învierii, veşnică pomenire!”
Se simţea o lipsă acută de preoţi. De aceea, șeful Misiunii nu înceta a face demersuri către Sf. Sinod, către Ministerul Cultelor, către Guvernatorul Civil şi către Conducătorul Statului pentru completarea localităţilor cu preoţi.
În ele se menționa că, sub conducerea Misiunii, sunt 461 de preoţi, iar „în întreaga provincie sunt 1292 de comune cu 2468 de sate, ceea ce înseamnă că avem numai un sfert din numărul preoţilor pe care populaţia îi cere atât de stăruitor şi care ar alcătui cele mai bune elemente de învăţătură sufletească a populaţiei locale”.
În scrisorile adresate Mareşalului Ion Antonescu, în iunie 1943, mitropolitul Visarion scria: „Rugându-vă din nou să binevoiţi a decreta mobilizarea preoţilor din Moldova şi Basarabia dintre care să se aleagă apoi elementele destoinice a veni şi a lucra misionarism în Transnistria”.
Într-un alt demers se menţiona: „Vă spunem propunerea să aprobaţi mobilizarea, pe vreme de un an, a 330 de preoţi, 165 pot fi din eparhiile Moldovei, deci cunoscători numai ai limbii române, iar restul 165 de preoţi numai din eparhiile Basarabiei, care să cunoască şi limba slavonă”.
Sub conducerea mitropolitului Visarion, Misiunea Bisericească din Transnistria şi-a extins activitatea şi asupra operelor de binefacere, contribuind la ajutorarea azilelor de copii, de bătrâni şi de orbi,  a cantinelor pentru săraci. Se acorda sprijin consolidării ajutorului pe care parohiile îl acordau gratuit mulţimii de săraci. Cu prilejul Sf. Sărbători a Naşterii Domnului şi a Învierii, mitropolitul Visarion îl ruga pe Mareşalul Ion Antonescu ca, din partea autorităţilor, să se acorde amnistieri pentru unii deţinuţi. A mijlocit cu un ajutor material în bani şi alimente pentru cele „51 de familii cu 108 suflete, îngrămădite de bolşevici în 3 blocuri lângă mitropolie, aflate în cea mai cumplită sărăcie”.
Pentru bunul mers al dezvoltării Bisericii din Transnistria, din iniţiativa șefului Misiunii, s-au înfiinţat câteva ateliere în care se lucrau obiecte necesare cultului religios: iconiţe, cruciuliţe ş.a. În tipografia Misiunii s-au tipărit numeroase cărţi cu caracter religios, cărţi de rugăciune, calendare, care au fost împărţite gratuit populaţiei din Transnistria.
În spaţiul dintre Nistru şi Bug situaţia monahismului era următoarea: mănăstirea Sf. Pantelimon de lângă Odesa; mănăstirea Sf. Adormiri de la Bolşoi Fontan; mănăstirea Sf. Treimi din Balta. În judeţul Râbniţa existau: schitul Lipeţkoe, al cărui slujitori duceau o luptă împotriva inochentismului; mănăstirea Berşad, din iniţiativa stareţului acestei mănăstiri, ieromonahul Varlaam Chiriţă, se edita foaia religioasă „Duminica” şi schitul „Păsăţele”. În judeţul Dubăsari se înfiinţase mănăstirea „Sf. Antonie”; existau încă două mănăstiri de maici la Odesa: „Sf. Arhanghel Mihail” şi „Sf. Maria Magdalena”.
În ultimele luni ale anului 1943, în oraşul Odesa activau 28 de biserici; Misiunea avea sub îndrumarea sa „617 preoţi din cei 2000 necesari pentru Transnistria”.
Într-o cuvântare rostită la Odesa, în octombrie 1943, în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Kuban, mitropolitul Visarion arăta scopul urmărit de Misiunea pe care o conducea: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi, românii, pe aici sau va reveni stăpânirea rusească şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune: să restabilim stările bisericeşti şi să redeschidem un drum mai bun pentru viitor credinţei şi Bisericii Ortodoxe de aici”.
În raportul adresat Mareşalului Ion Antonescu, la 7 decembrie 1943, mitropolitul Visarion ruga ca mandatul său în Transnistria să fie socotit împlinit şi să-i aprobe întoarcerea în ţară, urmând să plece în străinătate pentru a-și căuta de sănătate, iar conducerea Misiunii să fie încredinţată unui alt ierarh. Arătând neajunsurile cu care s-a confruntat conducerea Misiunii în activitatea sa, menţiona că este departe cu gândul unei părăsiri voite a postului ce i s-a încredinţat, dar este nevoit s-o facă. Răspunsul l-a primit la 15 decembrie 1943, de la Secretarul general al preşedinţiei Consiliului de Miniştri, în care se scria: „D. Mareşal a aprobat întoarcerea Dvs. în ţară … De la 14 decembrie a. c. preacuviosul Arhimandrit dr. Antim Nica se ataşează pe lângă Comandamentul de căpetenie al armatei în calitate de șef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în locul Prea Sf. Voastre, demisionat”.
Respectul deosebit pe care îl câştigase în scurt timp de la credincioşii din Odesa l-a făcut pe monahul Filaret Buliga, membru al Misiunii, să-i scrie mitropolitului ce se afla la Bucureşti, la 15 februarie 1944: „Poate dă bunul Dumnezeu să veniţi iarăşi, Î.P.S. Voastră, la Odesa, aţi fi binevenit. Poporul rus cel blând, credincios, vă doreşte, vă aşteaptă, regretă cu lacrimi plecarea Î.P.S. Voastre de la Odesa”.
Datorită ultimei sale misiuni din timpul războiului şi din cauza evenimentelor ce au urmat a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală. Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă, în 1946, la moarte. Sub presiunea autorităţilor comuniste a fost caterisit de către Sinodul Bisericii în 1950 şi reabilitat de acelaşi Sinod după patru decenii.
Aflându-se în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949, se înfiinţează, pentru românii din diasporă, Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.

Prot. Dr. Ioan Lisnic

Articol publicat în Altarul Credinței, Anul XII, nr. 4, 28 februarie 2012