Episcopatul basarabean interbelic

Una dintre problemele bisericeşti majore ale României interbelice a fost unificarea tuturor mecanismelor de organizare şi funcţionare. Fiecare provincie istorică românească venea în Biserica Ortodoxă Română cu particularităţile sale, care erau afirmate, în special, de ierarhii care se întâlneau în Bucureşti la sesiunile sinodale. Iar fiecare sinodal încerca să-şi păstreze aceste particularităţi, care, în fond, reprezentau identitatea lor.

Seminarul teologic din Ismail

La 1 mai 1857, printr-o decizie a Mitropoliei Moldovei, la Ismail se înfiinţa „o mică şcoală bisericească, jumătate primară, jumătate seminarială, pentru a pregăti tineretul în cele elementare bisericeşti, parte în limba română, parte în cea rusă". Conducerea şcolii a fost încredinţată arhimandritului Teoctist Scriban, aceasta fiind sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei, cea care suporta cheltuielile de funcţionare. În 1859, statul român a încercat desfiinţarea ei, dar eforturile depuse de arhimandritul Teoctist au determinat păstrarea ei ca for de pregătire a viitorilor slujitori. În noiembrie 1864, cu puţin timp înaintea înfiinţării Episcopiei Dunării de Jos, şcoala de la Ismail era recunoscută drept seminar de grad inferior. De acum, această instituţie de învăţământ era de stat şi avea menirea „de a preuţi eparhiei şi a servi la naţionalizarea elementelor eterogene din Basarabia". Prin donaţia unei familii de creştini înstărite din Ismail, Seminarul primea un local adecvat, aproape de catedrala oraşului. După pierderea sudului Basarabiei, în 1878, seminarul de la Ismail a fost mutat la Galaţi, împreună cu centrul eparhial. În 1893, autorităţile ruseşti au înfiinţat la Ismail o şcoală bisericească, care în 1917 era mutată la Mănăstirea Noul Neam-Chiţcani. După Unirea de la 1918, seminarul din Ismail a fost reînfiinţat, funcţionând, cu întreruperi, până în 1944.

Seminarul teologic din Edineţ

„Educaţiunea copiilor clericilor, fiind sădită în casa părintească, se prinde în şcolile parohiale (primare), se întăreşte în şcolile spirituale (judeţene), se dezvoltă în seminarii, iar perfecţionarea se face în academii", se spunea într-un referat despre educarea şi formarea teologică din secolul al XIX-lea în spaţiul ţarist. În acest angrenaj, pe la 1869, la Bălţi, cercul preoţesc din această zonă a Basarabiei hotăra înfiinţarea unei şcoli spirituale. Aceasta s-a deschis la 4 septembrie 1869, pentru copii de preoţi din judeţele Hotin, Soroca şi Bălţi, dar lipsa condiţiilor necesare învăţământului: local, capelă, internat, locuinţe pentru profesori, dar mai ales nucleul moldovenesc din Bălţi, au determinat autorităţile ţariste să-l mute în Edineţ. Cu sprijinul unor localnici şi cu sume de bani strânse de la preoţi au fost construite toate clădirile necesare. Însă, procesul sistematic de rusificare şi schimbarea frecventă a programelor analitice, a manualelor şi a bugetului mereu insuficient au adus prejudicii formării teologice a elevilor din această şcoală. Din 1923, odată cu reînfiinţarea Episcopiei Hotinului şi înscăunarea episcopului Visarion Puiu, această şcoală a fost transformată în seminar teologic de opt ani. Acelaşi eparhiot a încercat să readucă seminarul la Bălţi, sub grija sa directă, însă a întâmpinat opoziţia profesorilor care erau angrenaţi în luptele politice. În 1930, seminarul a fost mutat în clădiri adecvate, în apropierea Centrului Eparhial, însă, din economii bugetare, în 1931, statul l-a închis.

Iosif Naniescu, mitropolitul „cel sfânt şi evlavios"

Era originar din Răzălăii Bălţilor din ţinutul Basarabiei şi născut la 15 iulie 1818, primind la botez numele de Ioan. Orfan de tată, este dus de unchiul său, ierodiaconul Teofilact, să înveţe carte la Mănăstirea ieşeană „Sf. Spiridon". Aici deprinde tipicul şi i se descoperă tainele bisericeşti. La 23 ianuarie 1835, tânărul Ioan intră în monahism la Catedrala episcopală din Buzău, apoi este hirotonit ierodiacon, devenind ucenic al episcopului Chesarie. Astfel, a urmat Seminarul teologic din Buzău, apoi Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti. În 1849 este numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului din Vâlcea, apoi preot în Bucureşti. În noiembrie 1852 primeşte rangul de protosinghel din mâinile episcopului Calinic de la Cernica. În 1857, este numit egumen la Mănăstirea dâmboviţeană Găiseni, pentru ca din 1863 să fie la Sărindarii din Bucureşti. Aflat în Capitală, ajunge profesor de Religie la Colegiul „Lazăr" şi Liceul „Matei Basarab", apoi director la Seminarul Teologic Central. La 23 aprilie 1872, Iosif Naniescu este hirotonit arhiereu, apoi, nici un an mai târziu, episcop al Argeşului. Ascendenţa sa morală şi spirituală în rândul colegilor din Sinod îl propulsează în scaunul de mitropolit al Moldovei, fiind ales la 10 iunie 1875. El păstoreşte Mitropolia Moldovei cu o rară blândeţe şi înţelepciune, depunând o bogată activitate duhovnicească, teologică, pastorală şi socială. De numele acestui mitropolit este legată ridicarea Catedralei mitropolitane din Iaşi, a cărei piatră de temelie şi început fuseseră puse de mitropolitul Veniamin Costachi. Cu mari eforturi din partea mănăstirilor, parohiilor moldave şi a susţinerii financiare din partea statului, biserica catedrală din Iaşi era finalizată prin sfinţirea din 23 aprilie 1887, în prezenţa regelui Carol I. Ulterior, în această catedrală s-au adus moaştele Cuvioasei Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei. La 26 ianuarie 1902, mitropolitul Iosif Naniescu era chemat la Domnul.

Notă: Iosif Naniescu încetat din viaţă, aşezat în jilţ după datina îngropării mitropoliţilor care mor, încă arhipăstorind în scaunele lor; în spate, Conon Arămescu Donici, viitor mitropolit primat al României, episcopul Silvestru Bălănescu al Huşilor şi Nicodim Munteanu, viitor patriarh

Un misionar basarabean în Japonia

Să fi plecat din muntele Athos pentru a ajunge în Japonia era cale lungă, mai ales în sec. al XIX-lea. Pentru un misionar basarabean nu a fost dificil. Mai ales atunci când boteza japonezi în numele Sfintei Treimi, predica în limba niponă şi traducea texte ortodoxe în limba samurailor. Este vorba de Anatolie Tihai, originar din ţinutul Hotinului.

În 1869, tânărul Tihai era absolvent al Seminarului teologic din Chişinău şi licenţiat al Academiei duhovniceşti din Kiev, când mergea la muntele Athos. A fost tuns monahal în Mănăstirea Zografou şi hirotonit ieromonah. Timp de patru ani, aici a deprins tainele picturii bisericeşti şi a învăţat limba greacă. De aici a fost chemat de arhimandritul Nicolae Kasatkin, ulterior episcop şi considerat „luminătorul Japoniei". La 24 aprilie 1872, tânărul ieromonah Anatolie Tihai punea piciorul pe insula Hokkaido, din nordul Japoniei. Ca rod al activităţii sale misionare, ajunge slujitor al primei parohii ortodoxe din Osaka, cu hramul „Sf. Pantelimon". Aici a botezat primii 33 de catehumeni niponi şi a ridicat, în partea de est a oraşului, prima „casă misionară", în care se afla paraclisul. Pentru râvna sa misionară, în 1881 a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi a condus misiunea ortodoxă rusă din Japonia, în lipsa ierarhului Nicolae, plecat în Rusia pentru strângere de fonduri. Tot el a fost profesor la Seminarul teologic din Tokio şi a înfiinţat prima şcoală de cateheţi din Japonia. A murit la 28 noiembrie 1893, într-un spital din Sankt Petersburg, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Alexandr Nevski.

În prezent, în Japonia sunt două parohii care ascultă canonic de Patriarhia Română, „Sf. Gheorghe" la Tokio şi „Învierea Domnului" la Osaka.

Boris Răduleanu, slujitorul luptător

Era basarabean din Izbeştii Orheiului, născut în 1905, în familia preotului Grigore Babcenco. A urmat şcoala primară la Mănăstirea Curchi, Seminarul teologic din Chişinău şi facultăţile de Teologie şi de Litere şi Filosofie din Cernăuţi, pe care le-a absolvit în anul 1930. Ca bursier al Eparhiei Hotinului a urmat cursuri de specializare la Sorbona şi la Oxford. În 1932 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Răduleşti, jud. Soroca. Între 1935 şi 1944 a slujit la parohia „Sf. Nicolae" din oraşul Bălţi, până în iunie 1940, când s-a refugiat la Craiova şi a slujit la Biserica Hagi-Emuşi. Între 1943 şi 1944 a fost confesor militar. Până în 1936 a fost colaborator la revistele „Misionarul" şi „Biserica Ortodoxă Română", apoi la „Biserica basarabeană", unde a avut un ciclu de articole numit „Din problemele necredinţei contemporane". Între 1936 şi 1937, în calitate de proprietar, a redactat revista „Credinţa noastră". În publicistica lui Răduleanu se remarcă poziţia anticomunistă şi împotriva indiferentismului religios. Între 1944 şi 1947 a fost preot la catedrala din Lugoj şi profesor de Religie la Liceul „Iulia Haşdeu" din localitate, apoi din 1947 a slujit la parohia Chitila I. În 1958, a fost transferat la parohia Slobozia Moară. La 14 martie 1960, părintele Răduleanu a fost arestat de Securitate şi trimis în justiţie într-un lot format cu Xenia Mămăligă şi copiii lui, Galina şi Mihai Răduleanu. A fost condamnat la 15 ani de temniţă grea, pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare", de fapt activitatea publicistică anticomunistă din perioada 1936-1944. La 29 iulie 1964 a fost eliberat. Ulterior, a slujit la parohia Roşiori, jud. Ialomiţa. A decedat la 19 decembrie 1990, în Bucureşti.

„Nu o să las turma mea să fie înghiţită de lupii roşii"

A fost poate unul dintre cei mai reprezentativi clerici basarabeni din perioada interbelică. A slujit timp de 55 de ani la biserica parohiei Călăraşi-sat, din judeţul Lăpuşna. Pe lângă rolul de slujitor al altarului, părintele Alexandru Baltagă a exercitat numeroase funcţii: de inspector bisericesc, a condus congrese şcolare din Basarabia şi congrese eparhiale, a fost protopop, membru al Adunării eparhiale de la Chişinău, reprezentant eparhial în Congresul naţional bisericesc al BOR şi director al Şcolii de cântăreţi din Călăraşi. A fost reprezentantul preoţimii basarabene în Sfatul Ţării de la Chişinău, la 27 martie 1918 votând Unirea cu Regatul român. Pentru activitatea lui vastă pe tărâm bisericesc, cultural şi naţional, în 1935 a fost pensionat cu dreptul de a sluji în parohia sa până la moarte. La uzurparea Basarabiei de către regimul sovietic, în vara lui 1940, părintele Baltagă a hotărât: „Nu o să las turma mea să fie înghiţită de lupii roşii". A fost ridicat în timpul Sfintei Liturghii, anchetat, torturat, cerându-i-se: „Arată-ne pe Dumnezeul tău!". Iar părintele a răspuns: „Atunci când tu îmi arăţi mintea ta, atunci ţi-L arăt şi eu pe Dumnezeul meu!". Şi a cunoscut moartea martirică. Era 7 august 1941.

Reşedinţa mitropolitană de la Cernăuţi în perioada interbelică

După starea de incertitudine în care se afla Biserica românească din teritoriul ocupat în 1777 de austrieci, autoritatea imperială de la Viena hotărî crearea unei infrastructuri eparhiale adecvate. Aşa s-a hotărât la Viena ca noii Mitropolii a Bucovinei să i se ridice o reşedinţă care să aibă toate destinaţiile necesare. Între 1864 şi 1878, pe platoul nord-vestic al Cernăuţilor, după indicaţiile arhitectului Josef Hlavka, ajutat de un comitet din care făceau parte mitropolitul şi istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, a fost construit un palat în formă de „U", cu deschidere spre miazănoapte şi în stil mauro-bizantin. În această curte interioară au fost amenajate un parc şi fântâni arteziene, sfinţirea fiind săvârşită la 29 iulie 1882 de un sobor de preoţi în frunte cu mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici. Complexul era format din trei componente principale, de la intrare, în partea stângă, se afla Facultatea de Teologie, cu săli de curs, paraclis, internat şi o bibliotecă de neegalat în Europa anului 1940. În partea dreaptă se afla mănăstirea de pe lângă Centrul eparhial, cu toate dotările necesare, alături de redacţiile unor reviste bisericeşti şi naţionale, cu prima tipografie românească din Bucovina. În centru se afla Reşedinţa eparhială cu săli mari de primire, bibliotecă, birouri şi sala sinodală. În această sală s-a hotărât unirea cu patria mamă în data de 28 noiembrie 1918. Tot aici, la 24 octombrie 1920, a fost inaugurată Universitatea română din Cernăuţi, în prezenţa familiei regale.

Tit Simedrea – mitropolitul uitat

Era originar din Vlaşca, dar a slujit cu multă dăruire şi a fost alături de românii de peste Prut. După finalizarea studiilor teologice şi de drept a fost hirotonit în parohia Prunaru din Teleorman, apoi a slujit la Blejeşti-Vlaşca şi Movila-Periş, Ilfov. În vremea Primului Război Mondial a fost confesor militar, unde a slujit pe front şi a alinat suferinţele celor care luptau pentru reîntregirea neamului românesc. După război, tânărul preot Teodor Simedrea îşi dorea să-şi continue studiile, pentru care a mers cu bursă la Montpellier şi Paris. La întoarcerea în ţară, a fost remarcat de mai-marii Bisericii, dându-i responsabilităţi la Cancelaria Sf. Sinod şi ca slujitor la Catedrala mitropolitană. Pentru că a rămas văduv, în 1924 a fost chemat în treapta arhieriei ca vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, luându-şi numele de Tit. A fost director al Tipografiei Institutului Biblic şi de Misiune, director şi profesor la Academia de Muzică bisericească din Capitală, secretar de redacţie la revista „Biserica Ortodoxă Română". În 1935 a fost ales în vrednicia de episcop al Hotinului, iar în 1940 ca mitropolit al Bucovinei. Însă, din cauza tulburărilor politice din ţară, a fost înscăunat abia în martie 1941, la Suceava. După redobândirea Bucovinei, în iunie 1941, mitropolitul Tit s-a instalat la Cernăuţi. În timpul războiului, mitropolitul bucovinean a ascuns familii de evrei în reşedinţa mitropolitană, pentru a nu fi supuse măsurilor antisemite ale autorităţilor. Contraofensiva sovietică din 1944 l-a obligat pe mitropolitul Tit să se refugieze la Vatra Dornei. Ulterior, în 1945, a demisionat din postul de mitropolit care, de facto, nu mai exista. S-a retras la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, unde s-a aplecat tot mai mult asupra cercetărilor de Istorie bisericească românească. La 9 decembrie 1971 a trecut la cele veşnice.

Adrian Nicolae PETCU, preluare din ziarul „Lumina”