Cea mai marcantă personalitate a Basarabiei prerevoluţionare

Publicat de mihailmaster pe mai 23, 2008

Inochentie Levizor, ieromonah

(24 febr.1875- 30 dec.1917)

Cea mai marcantă personalitate a Basarabiei prerevoluţionare

„s-a ridicat un călugăr oarecare, cu numele Inochentie, ieromonah al mănăstirii din Balta, care a îndrăznit să strige „că nu ţarul este capul Bisericii, ci Hristos”. De asemenea acest călugăr întemeidu-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel, afirma că Sfânta Evanghelie şi Liturghia trebuie să se citească poporului în limba sa.”

(Zamfir Ralli-Arbore)

24 februarie anul 1875

În partea de nord a Basarabiei, în judeţul Soroca şi anume în satul Cosăuţi, într-o familie de creştini ortodocşi, se naşte un prunc, care primeşte la botez numele Ioan.

Despre copilăria ieromonahului Inochentie, nu se găsesc izvoare scrise. Aflăm numai că a făcut şcoala primară în limba rusă[1], cum e de crezut în satul natal Cosăuţi.

În vara anului 1894, Ioan Levizor, având un paşaport ( carte de identitate ) eliberat de către Administraţia plăşii, părăseşte casa părintească, satul în care s-a născut şi a intrat la acultare la mănăstirea Dobruşa, ţinutul Orheiului, ca frate ( posluşnic ) particular.

1894-1897. Ascultare la mănăstirea Dobruşa.

După trei ani de ascultare la mănăstirea Dobruşa, timp în care a îndeplinit şi ascultarea de chelar, Ioan cere de la arhimandritul Porfirie binecuvântarea şi actele necesare pentru a putea pleca din mănăstire.

1897-1899. Ascultare la mănăstirea Sf.arhanghel Mihail din Chiev.

Împreună cu câţiva mahalagii merge în pelerinaj la sfânta lavră Pecerska din Chiev.

Umblând prin peşterile în care se păstrează sfintele moaşte, ascultând sfânta liturghie în sfânta lavră, Ioan este cuprins de dragostea şi de frumuseţea celor văzute., hotărându-se să rămână la mănăstirea Sf.arhanghel Mihail la racla sfintei mare muceniţe Varvara, unde este primit în postul vacant de cântăreţ. La această mănăstire a stat un an şi jumătate, cântând la strană.

1899-1890.  Ascultare la mănăstirea sf. Mucenic Andrian, gubernia Iarosalvl.

La mănăstirea sf. Mucenic Andrian, Ioan a stat doar nouă luni, din pricina purtărilor rele şi sălbaticilor năravuri a unor slujitori care mergeau împotriva sa. După care luându-şi  actele de la arhimandrit, se întoarce înapoi la Chiev la mănăstirea Sf.arhanghel Mihail, unde se îmbolnăveşte de pneumonie.

Ţinând cont de recomandările medicului, de a sta cât mai mult timp la aer curat, Ioan se reântoarce la mănăstirea Dobruşa, unde clima blândă şi aerul curat îi erau prielnice pentru un tratament corespunzător.

Peste trei sau patru luni Ioan Levizor a părăsit  mănăstirea Dobruşa, de astă dată pentru totdeauna, şi a mers la sf. lavră Pociaev din gubernia Volâni  ( Ucraina de vest ).

Autorul inochentist ne comunică curioase amănunte din viaţa lui Ioan Levizor : „Însănătoşindu-se, Ioan  merge la sfânta lavră Pociaev. Acolo, cu purtările sale cele bune, a fost plăcut Arhimandritului Antonie Volânschi, care îl iubea foarte mult pe dânsul.”[2] Peste doi ani a fost luat de Arhimandritul[3] Antonie[4] la Petrograd[5] la mănăstirea Sf.Mitrofan, unde a cântat în strana arhierească şi… „de multe ori şi în duma împărătească a cântat, unde a şezut şi la masă cu împăratul  Nicolaie[6] şi cu toţi membri din Dumă.”[7]

Ştirea  precum că Ioan Levizor a fost la Petrograd se adevereşte şi din alte izvoare.[8] Se presupune că în capitala imperiului rus, Ioan  ar fi văzut mişcarea  muncitorilor în frunte cu preotul revoluţionar Gapon.[9] Din Petrograd, Ioan se presupune că ar fi mers şi la protoiereul Ioan Serghiev ^[10] din Cronştadt.[11]

 1907. Ajuns la mănăstire în Balta Podoliei.

 „Când s-a întors din Petrograd la sf. Lavră Pociaev”, – ne relatează autorul inochentist, – el s-a dus acasă să-şi vadă părinţii şi rudele, Din satul său natal – Cosăuţi, a mers la mănăstirea Chiţcani ( Noul Neamţ )[12].

Despre şederea lui Ioan la această mănăstire nu am găsit informaţia necesară. Se ştie însă, că întorcându-se de la mănăstirea Chiţcani înapoi acasă cu trenul, în compartimentul în care călătorea, a făcut cunoştinţă cu stareţul mănăstirii de la Balta – părintele Ambrosie. Despre ce-au vorbit Ioan cu stareţul mănăstirii de la Balta nu avem de unde şti., de la autorul inochentist din care am citat până acum[13] aflăm însă că : „Văzându-l stareţul pe dânsul aşa smerit, blând şi înţelept întru Domnul, a început ai zice să meargă cu dânsul la Baltă. Ioan s-a răsgândit  şi s-a dus cu dânsul la Baltă.”[14]

La mănăstirea de la Balta, Ioan este călugărit cu numele Inochentie, – „din fratele Ioan a fost chemat părintele Inochente.”[15] La 15 august 1908, călugărul Inochentie (Levizor), este ridicat în treapta de diacon, iar peste opt luni, la 19 aprilie 1909, diaconul Inochentie este hirotonit de către episcopul de Cameneţ-Podolsc, Prea Sfinţitul Serafim.

Rânduiala preoţească, călugărul Inochentie o îndeplinea „cu mare evlavie şi luare aminte la toate şi cu frica lui Dumnezeu, netrecând nimica din pravila mănăstirească.”[16]

La Balta, ieromonahul Inochentie a găsit un teren bine pregătit pentru activitatea religioasă, mulţumită multor tradiţii privitoare la personalitatea şi viaţa renumitului mistic, preotului Teodosie Leviţchi, cu multă evlavie păstrate de populaţia din localitate.

În a doua jumătate a anului 1909, despre ieromonahul Inochentie de la Balta, deja se zvonise în toată Basarabia, ţinutul Podoliei, ţinutul Chersonului, dar şi în alte părţi. La Balta se îndreptau mulţime de popor ( basarabeni, ucraineni, ruşi ), ca să-l vadă pe Inochentie şi să primească binecuvântarea lui. Acesta la rândul său învăţa poporul despre Evanghelia Mântuitorului Hristos, chemându-i pe toţi la pocăinţă. „Peste tot norodul striga părintele Inochenti în gura mare ca un leu, învăţând şi chemând norodul la pocăinţă.”

Vestea că la Mănăstirea de la Balta se petrec minuni de tot felul, vindecări, întoarceri la credinţă, preziceri ale viitorului, prin lucrarea miraculoasă de la racla preotului Teodosie Leviţchi, dar şi prin meşteşugul duhovnicesc şi darul de taumaturg ale ieromonahului Inochentie, care de atunci avea să fie numit cu duioşie basarabeană – părinţelul. Toate acestea umpleau de bucurie inimile ţăranilor simpli, neştiutori de carte, dar însetaţi de dreptate şi adevăr.

Amploarea cu care au început să se desfăşoare lucrurile la Balta, a început să îngrijoreze conducerea Bisericii Ortodoxe ţariste; deşi la început stăpânirea bisericească locală şi cârmuirea mănăstirii de la Balta era mulţumită, deoarece mulţimea tot mai numeroasă de pelerini devenise o sursă înbelşugată de venituri.

Evenimentele de la Balta au stârnit nemulţumirea Arhiepiscopului de atunci al Chişinăului – Serafim ( Ciciagov ).  Explicabil, – fiindcă masivele pelerinaje de credincioşi din Basarabia, la mănăstirea din Balta, făcuseră să scadă interesul pentru viaţa religioasă din eparhia pe care o păstorea. Acesta din urmă, ticluind denunţurile sale, cu privinţă la mişcarea care se formase în jurul ieromonahului Inochentie de la mănăstirea Balta şi trimiţându-le Sinodului de la Petersburg, a cerut sinodalilor permutarea imediată a ieromonahului Inochentie la mănăstirile  Valaam sau Soloveţc de la Marea Albă.

Rezultatul însă, nu au fost chiar pe măsura aşteptărilor Arhiepiscopului Chişinăului Serafim. După cerecetarea rezultatelor anchetei cu privire la cauza ieromonahului Inochentie,  de către comisia sinodală, Sfântul Sinod de la Petersburg, emite un decret semnat de ober-procurorul Pobiedonosţev, în care se poruncea mutarea ieromonahului Inochentie ( Levizor ), de la mănăstirea Balta, la Cameneţ-Podolsc sub ascultarea episcopului Serafim – arhiereul locului.

În ce priveşte persoana ieromonahului Inochentie, arhiereul Podoliei în urma anchetei efectuate  raporta : „dimpotrivă sa dovedit că dânsul Inochentie este evlavios, modest, dezinteresat şi îndeobşte e un călugăr cu multă tragere de inimă, serveşte pe aproapele său şi nu e în stare să  înşele sau să spună neadevăruri.” În viaţa mănăstirii, adăuga arhiereul, ancheta întradevăr a constatat unele nereguli, acestea însă cad pe seama administraţiei mănăstireşti, şi nu a lui Inochentie.

Ţinând seama de raportul arhiereului din Podolia, Sinodul a respins cererea arhiereului Serafim al Basarabiei din 5 noiembrie 1910 şi prin hotărârea sa din 22 martie – 26 aprilie 1911 sub No. 2567 a recunoscut, că în activitatea ieromonahului Inochentie nu au fost constatate crime, care ar provoca îndepărtarea lui din eparhia Podoliei şi aşezarea lui la mănăstirea Valaam sau Soloveţc.

În urma acestei hotărâri trimise arhiereului Podoliei prin ucaz sinodal, ieromonahul Inochentie a fost permutat, în mod definitiv, la casa episcopală a Podoliei pentru a se afla sub directa supraveghere a  episcopului Serafim.

Arhiereul Podoliei, – Serafim , om încercat în credinţă,  care întradevăr a avut destule ocazii în viaţă,  să vadă persoane cu duh necurat ( demonizate ), persoane bolnave de epilepsie ( sau de o altă boală psihică ), sau pur şi simplu şarlatani dornici să se îmbogăţească pe spatele bieţilor ţărani neştiutori de carte, dorind probabil să înţeleagă cine este acest ieromonah Inochentie, a acceptat ca acesta să fie cercetat de către medici. Medicii au găsit că Inochentie suferă de mania grandoarei în chestii religioase. Cu toate că arhiereul Serafim, a asistat la cercetarea făcută de medici, Prea Sfinţia sa, după cum putem judeca pe temeiul materialului din arhive, a ţinut parte ieromonahului Inochentie şi probabil ne fiind de accord cu constatarea superficială a medicilor, nu a găsit de cuviinţă să comunice Sinodului, rezultatele investigării medicale, astfel că ierom. Inochentie putea să-şi continuie activitatea sa.

1910-1912 La Cameneţ-Podolsc.

După aproape doi ani petrecuţi la Cameneţ – Podolsc sub ascultarea arhiereului Podoliei Serafim, situaţia ieromonahului Inochentie nu sa schimbat deoloc. Ba dimpotrivă, pe lângă faptul că la Camenţ – Podolsc venea tot mai multă lume să-l vadă şi să-l asculte pe Inochentie, acesta, în urma încercărilor ( chinurilor ) la care a fost supus, a început să fie simpatizat şi de către unele feţe bisericeşti, printre care se pare că şi episcopul Serafim al Cameneţ – Podolscului.[17] Ceea ce se întâmpla acuma la Cameneţ – Podolsc în jurul ieromonahului Inochentie, nu era pe placul multora. Atât clerul bisericesc cât şi cinovnicii aflaţi în slujba ţarului, vedeau în Inochentie un element de destabilizare a situaţiei, care

încetul cu încetul aluneca spre anarhie. Clerul avea cu Inochentie răfuielele sale., acesta de mult timp le stătea ca un spin în talpă. Pe lângă faptul că propăvăduia activ împotriva fariseismului şi fărădelegea acestora, ieromonahul Inochentie îi lăsa şi fără enoriaşi, care  mergeau sute de kilometri pentru al vedea pe părinţălu    

Hotărârea Sinodului de la Petersburg de-al ascunde pe Inochentie cât mai departe de ochii lumii, a fost influenţată de jalbele mai multor feţe bisericeşti influente, în frunte cu  Arhiepiscopul de atunci al Chişinăului – Serafim (Ciciagov). Acesta în data de 7 noiembrie 1911, raportează Sinodului în scris, sub No. 922 şi verbal, că influenţa rea a ieromonahului Inochentie continuă şi că, după părerea Prea Sfinţiei sale, influenţa aceasta nu va înceta, atâta vreme cât acet călugăr se va afla în apropierea eparhiei Chişinăului, deoarece această apropiere dă moldovenilor toată putinţa de a avea cu dânsul un contact neîntrerupt.

În urma acestui raport alcătuit de către arhiereul Basarabiei, Sinodul reacţionează prin hotărârea din 16-21 februarie 1912, sub No. 1294, în care se porunceşte ca ieromonahul Inochentie să fie permutat la mănăstirea chinovială de la Murom, gubernia Oloneţc.

1912-1917 În exil la Murom şi Soloveţc

Când a ajuns ieromonahul Inochentie la Murom, a găsit o mănăstire nu prea mare, condusă de arhimandritul Ioanchie, în vârstă de 90 de ani. Autorul inochentist susţine că Inochentie, ajuns la Murom, a găsit mănăstirea într-o stare avansată de degradare morală :

„De aici au început mai grele munci pentru dreptate, a scumpului şi iubitului părinte Inochenti. Acolo ei au pus pe dânsul cele mai grele ascultări. Preoţii toţi fumau tutun şi prin biserică intra cu ţigara în mâină. Vasele cele sfinte şedeau neşterse. Părintele ( Inochentie ) când a intrat şi a văzut, le zise ca să nu intre în biserică cu ţigara, că nu se poate. Au curăţit, au spălat şi au şters toate vasele, a făcut curăţenie în toate, dar ei mai rău erau ( se purtau ) cu dânsul.”[18]

Cercetând asupra versiunilor existente în legătură cu exodul şi cauzele exodului de la Mănăstirea Murom, a pelerinilor basarabeni în frunte cu ieromonahul Inochentie, am ţinut mult ca esenţa concluziei referitoare la acele evenimente, să se bazeze numai şi numai pe mărturii adevărate şi argumente veridice.

9 martie 1912.

Ieromonahul Inochentie, prin hotărârea Sinodului de la Petersburg, este exilat la Mănăstirea Murom, ţinutul Oloneţc de la Marea Albă.

La Mănăstirea Murom[19], de la început ieromonahul Inochentie, într-adevăr a avut de îndurat multe greutăţi[20], invidia din partea unor călugări, dar cu trecerea timpului ierom. Inochentie s-a bucurat de  libertate. Acestuia permiţându-i-se să facă călătorii în afara mănăstirii; să-şi reânceapă activitatea predicatorială în mijlocul următorilor săi ( care se adunau din ce în ce mai mulţi ).

Relaţiile cu autorităţile mănăstirii se răcesc, odată cu moartea bătrânului arhimandrit Onisim ( Ioanichie ). Din surse oficiale aflăm că atitudinea binevoitoare a arhimandritului Miercurie faţă de ierom. Inochentie s-a schimbat brusc, în momentul în care Inochentie a refuzat să-i dea acestuia suma de 12.000 ruble ( o sumă considerabilă ). Atunci Miercurie a trimis autorităţilor eparhiale din Oloneţc un alt raport, în care şi-a schimbat radical părerile sale faţă de ierom. Inochentie, aruncând grele învinuiri la persoana acestuia şi asupra pelerinilor veniţi din Basarabia.

Marţi, 5 februarie 1913, arhimandritul Mercurie începe prigoana asupra următorilor părintelui Inochentie. Pe un ger nemilos, mulţimea este alungată afară din clădirele mănăstireşti; ierom. Inochentie vede toate cele întâmplate.

Căzând într-o situaţie atât de grea, ieromonahul Inochentie împreună cu tot poporul său, ( probabil în urma unei hotărâri generale ) au ieşit din mănăstire, îndreptându-se pe jos până la staţiunea Neandoma a C.F Nordice la o depărtare de 300 km. În condiţii extrem de grele a iernii ruseşti, îndurând frig şi foame, aceştia au mers în total unsprezece zile.

Joi, 7 februarie 1913, între satul Neghijim şi târgul Pudoj, s-a produs primul incident cu autorităţile civile, în urma căruia ieromonahul Inochentie este străpuns cu baioneta în coastă.

16 februarie 1913, în ziua sâmbetei lui Lazăr, Ieromonahul Inochentie cu tot poporul său, ajunge în apropierea satului  Peceni, unde în urma măcelului organizat de soldaţi, patruzeci de persoane ( dintre basarabeni ), sunt vătămate grav, iar  ieromonahul Inochentie este arestat, bătut şi batjocorit, după care, a doua zi este transportat în oraşul Petrozavodsc[21], unde  a fost condamnat pe un an de zile – „pentru că tulbură lumea şi se lua mult norod  după dânsul”[22], în renumita închisoare-fortăreaţă din acest oraş.

La 30 iulie 1913, în faţa Sfântului Altar a bisericii, de pe teritoriul puşcăriei din Petrozavodsc, ieromonahul Inochentie avea  să rostească faimoasa sa „Cea din toată inima pocăinţă şi făgăduinţă sub jurământ”[23], care nu poate fi numită altfel decât produs al poliţizmului ţarist, în care ierom Inochentie îşi face mea culpa, promiţând că se va lăsa de toate cele de care se făcuse vinovat.

            De ce grozave păcate l-a învinuit Biserica sinodală rusească pe „nevrednicul şi mult păcătosul” ieromonah Inochentie? La alcătuirea textului  rostit de Inochentie, vor fi contribuit de bună seamă, luminate capete de bogoslovi ( teologi ), care s-au străduit ca prin didacticismul solemn al demonstraţiei şi prin retorismul scorţos al discursului să-l facă să semene cu soborniceştele hotărâri ale perioadei patristice, în care erau osândiţi marii ereziarhi, căzuţi ca şi Inochentie, „în starea de pierzanie a sufletului, sumeţindu-se cu duhul, cu minte şi inima robite de diavolească mândrie.”[24]

În data de 2 iulie 1913, arhiereul din Oloneţc înaintează Sinodului, sub No. 3549, "Pocăinţa” ierom. Inochentie şi totodată avizul său, precum că călugărul Inochentie, ţinând seama de pocăinţa lui, ar putea să fie lăsat în călugărie şi în demnitatea sa de preot, fiind totuşi oprit de a propovădui şi de a oficia slujba dumnezeiască.

În baza acestui raport, dar şi a altor acte sinodale emise în anul 1913, de care am amintit mai sus, Sinodul în 26 iulie – 23 august 1913 a luat următoare hotărâre faţă de persoana ierom. Inochentie :

„ …Inochentie să fie mutat, pentru a-şi împlini pedeapsa la mănăstirea Soloveţc, rămânând totuşi oprit de la oficierea slujbei dumnezeieşti, până la noi dispoziţiuni. Arhimandritul Ioanichie, stareţul acestei mănăstiri, v-a fi însărcinat după propria sa judecată, să aleagă pentru Inochentie un loc de trai”[25], deasemenea să hotărască şi asupra felului de îndeletnicire, cu neapărata condiţie, ca Inochentie, câtă vreme v-a sta la această mănăstire, să fie supravegheat neadormit de către un stareţ mai iscusit în viaţa spirituală.[26]

Următorii ieromonahului Inochentie, dorind să-şi vadă păstorul, străbăteau peste  2700 de kilometri cu trenul până la Archanghelsc, iar de acolo ca să ajungă până la insulele Soloveţc, mai străbăteau cu vaporul încă 600 de kilometri. Din mărturiile celor care au ajuns până la Soloveţc la părintele Inochentie, aflăm : „Acolo pe dânsul tare îl necinstea şi cum mai rău îl batjocorea; şi la cel mai greu lucru îl puneau ca să-l omoare, dar el dacă era cu puterea de sus încă mai tare şi mai frumos se făcea.”[27] Lângă chilia ieromonahului Inochentie stăteau doi străjeri, care nu-l lăsau nici pe o clipă fără de supraveghere. Acestuia i se interzicea categoric să facă deplasări în afara mănăstirii.

Iunie 1917

Eliberarea ierom. Inochentie din exil, s-a produs în următoarele împrejurări :

Revoluţia din Februarie, anul 1917, a zguduit din temelie întreg Imperiul Rus. Împăratul Nicolaie al II-lea abdică de la prestol, conducerea imperiului fiind preluată de Guvernul provizoriu. Din puşcării au fost eliberaţi toţi cei  condamnaţi de autorităţile ţariste. Din sursele inochentiste aflăm : „S-a făcut revoluţie mare peste toată Rusia şi poporul tot au primit slobozenie de peste tot locul.”[28] În ziua de întâi iunie 1917, ieromonahul Inochentie după cinci ani de exil, părăseşte Soloveţc-ul şi însoţit de câţiva următori de-ai săi, ţine drumul spre casă.

Părintele Inochentie era aşteptat de adepţii săi la „Grădina Raiului” – o mănăstire subterană situată în apropierea satului Lipeţchi, gubernia Herson ( actualmente raionul Cotovsc, regiunea Odesa, Ucraina ). Această mănăstire a fost săpată pe moşia dăruită de fraţii Mardari ( Gherasim, Sofronie, Nechita ) pe când ierom. Inochentie se afla în exil. Cu binecuvântarea Părintelui Inochentie, următorii săi, în taină, fără permisiunea autorităţilor, au săpat sub pământ o peşteră de dimensiuni foarte mari[29]; iar la suprafaţă deasupra peşterii, au sădit o vie şi o livadă.

Poporul simplu auzind despre reîntoarcerea din exil a păstorului iubit, se îndreptau tot mai mulţi în pelerinaj la „Grădina Raiului”. Fiecare aducea jertfă din puţinul pe care-l avea, pentru trebuinţele mănăstirii. Această jertfă se împărţea la săraci şi la cei care duceau lipsă. De multe ori se întâmpla ca în pelerinaj la „Grădina Raiului” să se pornească tot satul cu preoţi în frunte. Când ajungeau la Grădină, de faţă cu tot poporul slujeau molebne, după care mergeau şi luau binecuvântare de la părintele Inochentie. Veneau calici, săraci, mişei şi cei ce aveau nevoie şi lipsă de toate cele trebuincioase în lumea aceasta şi el le împlinea dorinţele la fiecare. Veneau unii ca leii şi se întorceau înapoi ca mieii.[30]

Sub conducerea şi purtarea de grijă a părintelui Inochentie, mănăstirea „Grădina Raiului” devenise un mare centru spiritual al creştinilor din Basarabia, Podolia, Cherson., iar vestea despre această mănăstire se răspândise departe peste hotarele acestora.

Vremurile însă, erau vitrege, întreaga Rusie era cuprinsă de mari tulburări. Bolşevicii pregăteau  knockout-ul monarhiştilor, care s-a petrecut în luna octombrie a anului 1917, când de pe scările palatului de iarnă din Petersburg, bolşevicii de-facto preiau puterea peste toată ţara.

Cu bolşevicii, ieromonahul Inochentie avea un dialog aparte. Izvoarele inochentiste relatează următorul caz : "Polcuri de muscali veneau înfocaţi să fărâme tot şi când îl vedeau pe părintele Inochente uita de toate şi începea a tremura. Părintele îi blagoslovea şi le da câte un şervet, câte 2-3 carboave, brâişoare, cruciuliţe, băsmăluţe de nas, ţoluri de aşternut, oghele de încălţat, îi hrănea pe toţi îi cinstea şi blagoslovindu-i se duceau înapoi.

„Cu răbdarea şi cu smerenia sa, până în ultimele clipe ale vieţii sale, ieromonahul Inochentie, a ruşinat pe toţi clevetitorii şi vrăjmaşii săi :

 El era departe de toată răutatea, vrajba, invidia şi fărădelegea nu o iubea. Inima lui era plină de toate bunătăţile duhovniceşti; mândria şi slava deşartă îi erau urâte; iar cu predica rostită din adâncul sufletului, a cucerit inimile celor care veneau la dânsul. Unde numai nu a fost părintele Inochentie, peste tot a îmbodobit bisericile cu icoane şi cu veşminte bogate. Lumina poporul cu Cuvântul lui Dumnezeu şi împărţea la fiecare cruciuliţe, iconiţe, cărţi cu conţinut religios; pe fiecare îl înoia sufleteşte, le întărea credinţa, pe toţi îi călăuzea la unirea cu Biserica sobornicească şi apostolească a lui Hristos. El   spunea : Pocăiţi-vă şi pregătiţi-vă, fiincă vremea a venit, numai ciasul încă nu a sosit. Vremurile de pe urmă le trăim. Cine va crede şi se va însemna drept cu semnul Sfintei Cruci şi va păzi Sfânta Biserică, se va mântui; iar cine nu va crede şi nu se va însemna cu semnul crucii, va fi osândit. El spunea : Iubiţi-vă unul pe altul, ajutaţi-vă, rugaţivă unul pentru altul, pentru că iubirea frăţească e mai tare ca fierul şi-i mai scumpă ca postul şi rugăciunea.”[31]

Decembrie 1917, „Mă voi duce degrabă în altă împărăţie…”

Cu patru-cinci săptămâni înainte de a pleca din lumea aceasta, părintele Inochentie s-a adresat următorilor săi : „Mă voi duce degrabă în altă împărăţie şi voi schimba cuşma cu împăratul. Aceştia ne-înţelegând ce dorea să spună părintele, ziceau : vom veni şi noi unde te-i duce, măcar în Germania. Iar părintele Inochentie, văzând că  aceştia nu au înţeles nimic din ce a grăit, a zis : acolo nu veţi veni la mine, cum veniţi aici cu maşina şi cu căruţele, da curaţi trupeşte şi sufleteşte, nu cu călcâiele măscărite[32] Adeseori le spunea următorilor săi : „degrabă mi se va lua o chilie în peşteră şi oi şedea acolo. Voi pe mine nu mă veţi vedea, dar eu vă voi vedea, până mă vor scoate de acolo; că eu nu am loc nicăierea în lumea aceasta,    că-s gros şi nu încap în toată lumea.

Cu două săptămâni înaintea anului nou, părintele Inochentie a poruncit să iasă toţi lucrătorii din peşteră şi i-a pus în rând câte doi şi i-a numărat. După ce i-a numărat pe toţi a zis : „Aceasta este oastea popii! Eu nu voi mai şedea de acum mult cu voi în ciurcelele astea, da mă voi ridica şi eu mai sus, ca până la anul nou şi apoi mă voi duce de la voi.”[33] Toate proorocirile ieromonahului Inochentie împlinindu-se întocmai. La treizeci decembrie, anul 1917, la ora 9:00 dimineaţa, părintele Inochentie s-a mutat din viaţa acesta vremelnică la viaţa ce veşnică. Cu adâncă durere au primit cei aflaţi la „Grădina Raiului”, vestea despre moartea părintelui lor Inochentie, care a plecat în Împărăţia lui Dumnezeu, căruia i-a slujit cu credinţă şi cu dreptate, toată viaţa.

 În prima zi a anului 1918, este înmormântat de către următorii săi în peşteră, într-o chilie pregătită şi amenajată din timp, chiar de  părintele Inochentie.

Text de Mihail BORTĂ, Cluj-Napoca  -  Chişinău, Mai 2008.