Cuviosul Arhimandrid Anatolie Tihai: Impresii dintr-o călătorie în Japonia

Cuviosul Arhimandrid Anatolie Tihai, misionar român în Japonia, secolul XIX

Aden, Ceylon, Singapore, Saigon, Hong-Kong, Shanghai şi Nagasaki – iată popasurile din timpul călătoriei mele cu vaporul până în Japonia, din anul 1872.

I. Din Suez până la Aden

Călătoria aceasta pe apă din Suez până la Aden a fost monotonă şi plictisitoare. Marea Roşie a fost tot timpul liniştită, încât, dacă s-ar fi stricat vremea măcar cât de puţin, tot ai fi zis că ne-am fi bucurat. Nu-mi amintesc să mai fi avut nici până atunci şi nici după aceea o călătorie pe mare atât de plictisitoare.  Din Suez până la Aden se socotesc a fi 1308 mile, iar noi am străbătut această distanţă timp de 6 zile. Odată cu trecerea de Bab-el-Manteb, societatea noastră a putut admira ţărmurile Arabiei care se vedeau în stânga. Vaporul nostru a acostat în portul Aden pentru mai puţin de o zi. Adenul nu prea avea faimă deosebită sub aspect comercial, căci mărfurile erau doar aduse aici din interiorul Arabiei, pe cămile şi asini, dar aceste mărfuri, se pare, nu sunt transportate peste Oceanul Indian, văzându-se şi din faptul că vaporul nostru şi-a făcut doar o rezervă de apă şi de cărbuni. Adenul nu este deloc atrăgător nici ca oraş. El le aparţine britanicilor, drept dovadă servind şi drapelul englez care flutură deasupra uneia dintre înălţimile fortificate. Aici însă nu veţi vedea acea curăţenie, acele drumuri minunate pe care le puteţi vedea în alte oraşe coloniale engleze din Orient. Adenul se află pe o peninsulă aridă şi pietroasă din partea de răsărit a  unui vulcan care acum este stins complet, iar legătura oraşului de continent se face printr-un drum aşternut pe şapte arcade. Aici îşi are un mare bazin de apă şi depozitele de cărbune de mină, adus din Anglia, „Peninsular and Oriental Company”, tocmai de aceea toate vapoarele îşi fac aici rezervele de apă şi de cărbuni pentru călătoria de mai departe în Oceanul Indian. Între altele, locuitorii Adenului sunt destul de numeroşi, constituind aproape 20 de mii de arabi, la vedere foarte murdari. Pentru doritorii de a se opri la Aden există un hotel curat şi confortabil, „Hotel of the Prince of Wales”, ale cărui litere de pe firmament pot fi citite, folosind binoclul, de pe puntea vaporului. Toată ziua cât am stat aici, ne-au distrat băieţandrii arabi care se bălăceau în jurul vaporului, de parcă s-ar fi născut în apă: se menţineau cu uşurinţă la suprafaţa apei câte o oră întreagă, scufundându-se după orice monedă cât de mică de argint aruncată de pe vapor şi scoţând-o de pe fundul apei cu o iuţeală de necrezut. Mulţi dintre arabii pe care i-am văzut aici aveau părul cârlionţat şi roşcat. Unii dintre călători gândeau că părul lor este roşcat de la natură, dar s-a văzut că arabii adeniţi îşi ung părul cu var, de la care părul lor, altminteri negru, devine roşcat.

II. Din Aden până în Ceylon

Cât am mers de la Aden până în Ceylon m-a ţinut de vorbă unul din condrumeţii mei, un tânăr funcţionar spaniol. Acesta ba intra în dezbateri religioase despre virtuţile Bisericii catolice şi ale celei ortodoxe, ba se lăuda că nu recunoaşte infailibilitatea papală, însă ceea ce m-a uimit cel mai mult e faptul că un funcţionar al unui stat european, care bineînţeles a studiat istoria şi geografia, nu făcea deosebire între ruşi şi turci. Avusem cu el vorbă despre asta şi mai înainte, dar peste vreo 5-6 zile, văzându-mă scriind, veni la mine, se uită la scris şi mă întrebă dacă scriu cumva turceşte de vreme ce nu vede în cele scrise de mine nici o literă latină. Este de mirare că asemenea tineri ajung să fie funcţionari în Spania. Şi când stai să vezi că tocmai el se lăuda că nu există în toată Europa profesori atât de străluciţi ca în Spania!

În largul Oceanului Indian am întâlnit mai multe vase şi, ceea ce e de mirare, este că orice pasager se bucura de orice punct ce se zărea la geana întinsurilor mării, de parcă ne-ar fi venit în întâmpinare un oaspete îndelung aşteptat. Atunci toţi ieşeau pe punte la auzul primei veşti că se zăreşte ceva în largul mării: fie insulă, fie corabie, fie vapor. Noaptea priveliştea mării este de o frumuseţe rară.  Ce minunat şi plăcut este să stai cu ochii pe valurile în care se răsfrânge propria-ţi lumină! În jurul vaporului, cât cuprinzi cu ochii în întunericul nopţii, saltă în unduiri valuri strălucind cu o lumină lată fosforescentă. Uitaţi-vă la urma pe care o lasă vaporul pe ape, aceasta este o dâră largă şi luminoasă, al cărei capăt se pierde treptat în întunericul din spatele nostru…, iar în acest şuvoi luminos vedeţi clipocirea a mii de alte puncte strălucitoare asemenea stelelor îndepărtate. De jur-împrejur este întuneric, cerul este posomorât şi doar lângă insuliţa noastră plutitoare vezi ici-colo câte un pumn de lumină care ba apare, ba dispare dintr-odată. Iar fâşia de lumină lăsată de vapor în urma sa nu va înceta să vă absoarbă privirile, dacă doriţi să o admiraţi.

III. Insula Ceylon

În cea de-a noua zi a călătoriei noastre pe mare din Suez am ancorat pe coasta insulei Ceylon, la Point de Galle. Pe bună dreptate se spune că cine vede pentru întâia oară natura tropicală pur şi simplu nu poate să nu fie cucerit de frumuseţea luxuriantei vegetaţii din Ceylon. Încă din depărtare, de abia zărindu-se uscatul, a apărut la orizont cea mai mare înălţime de pe Ceylon, iar apoi au început să se desluşească încet-încet şi ţărmurile insulei, împânzite din toate părţile de verdeaţă. Pe când priveliştea ce vă aşteaptă la intrarea în radă este de nedescris. Rada portului Point de Galle reprezintă un adevărat lac, a cărui gură se vede doar dinspre Apus. Încercaţi să vă aruncaţi privirea roată de pe vapor: veţi avea impresia că vă aflaţi în mijlocul unui mic lac, iar în jurul lui, pe ţărmuri, aproape din toate părţile se deschide, asemeni unui amfiteatru, o negrăită frumuseţe: aici vedeţi palmieri înalţi şi supli, bananieri cu frunza lată, iar colo alţi copaci înalţi cu frunza lată, ale căror denumiri nici nu le cunoşti. Veţi căuta cu ochii oraşul şi veţi vedea mai degrabă nişte vile luxoase scufundate în frunzişuri unduitoare.

Trebuie să coborâm însă pe ţărm pentru a privi îndeaproape acest loc minunat. De altfel, vaporul va sta aici două zile. Vaporul a ancorat în radă nu departe de debarcader şi noi am putut face rost fără prea mare greutate de o luntre care i-a dus pe doritori la mal. Puntea debarcaderului înaintează în mare şi, de cum am coborât din luntre, am fost înconjuraţi de  localnici cu propuneri de a cumpăra bastoane de cocotier sau de abanos, tot felul de lucruri mărunte, presse-papier şi altele, printre aceştia făcându-se simţiţi în chip deosebit vânzătorii de pietre colorate prezentate drept topazuri, rubine, ametiste, safire şi alte nestemate adevărate. Oaspeţii însă nu se avântau să cumpere, căci deja ni se pusese în vedere că aceste nestemate sunt de fabricaţie engleză, aşa că ne-am urmat calea mai departe. Primblându-ne puţin pe debarcader am întâlnit un cicerone local, un bărbat tânăr care şi-a propus serviciile pe care noi le-am acceptat. Acesta vorbea engleza şi spaniola şi, împreună cu el, am cercetat aşezarea Point de Galle şi împrejurimile. Mai întâi am trecut prin nişte porţi de piatră, de asupra cărora ni se înfăţişa stema britanică (după cum se cunoaşte, Ceylonul le aparţine englezilor). De cum am trecut de porţile de piatră am fost rugaţi să le privim şi din partea dinăuntru: am văzut acolo stema portugheză care s-a păstrat spre amintirea stăpânirii portughezilor asupra acestui oraş, pe care ei l-au pierdut în secolul XVII, de când îl stăpânesc, după olandezi, până astăzi, englezii. De la porţile oraşului am luat-o în sus la dreapta, trecând pe lângă puşcăria care a rămas în mâna stângă, în dreapta se putea vedea cimitirul portughez care arăta ca un vestigiu. Mergând tot înainte în sus, am ajuns la biserica englezească ridicată cam de puţină vreme. Înăuntrul bisericii se făceau lucrări, aşa că nu am putut judeca despre frumuseţea ei, în schimb s-a putut vedea că este destul de cuprinzătoare. De aici am cotit la stânga şi, după alte câteva cotituri, ne-am pomenit în faţa unui hotel pe care scria: „Hotel Lorents”. Am hotărât să rămânem la acest hotеl pentru o noapte. De aici am mers să cercetăm oraşul.

IV. Templul budist din Point de Galle

Mai întâi ne-am îndreptat spre partea oraşului locuită de băştinaşi, cartier aflat în partea de răsărit şi care se numeşte Minuwangoda. Judecând după faptul că ne aflăm sub latitudinea de 6 grade, ar fi trebuit să ne aşteptăm la o zăpuşeală puternică, pe când scara Réaumur ne arăta doar 22 de grade. Aproape că nu simţeam căldura, întrucât mergeam pe o şosea cu înveliş minunat de neted, de ambele părţi ale căreia veneau alei de palmieri şi bananieri. Ne-am îndreptat către pagoda budistă. Călăuzele mele spaniole, iar după ele şi eu însumi, ne opream la tot pasul aproape la fiecare dugheană şi priveam cu mirare cum rumegă localnicii ceva cenuşiu învelit în frunze, fapt pentru care dinţii şi buzele lor se făceau de un roşu închis. Mai eram tot timpul ispitiţi şi de ciorchinii atârnaţi de banane, ca şi de grămezile de nuci de cocos. Cât am mers, s-a ţinut scai de noi o droaie de băieţandri despuiaţi care ne sâcâiau pe fiecare cu propuneri a tot felul de mici servicii ca, bunăoară, răcorirea cu evantaiuri naturale din  frunze de arbore de pâine, fie propunându-ne flori rupte de pe marginea drumului pe care le adunau în buchete. Foarte supăraţi de aşa ceva, spaniolii i-au cam ciomăgit destul de bine pe sărmanii băieţii, dar ei, fugind puţin în lături, se puneau din nou pe capul nostru, după care nimeni nu i-a mai băgat în seamă. Însoţiţi de un asemenea alai am urcat pe culme şi acolo ni s-a arătat vederii templul budist. Oraşul este înconjurat de o mulţime de coline pitoreşti şi pe una dintre aceste coline se înalţă pagoda care merită o atenţie mai mare decât alte pagode aflate mai aproape. Templul ca atare, de formă rotundă, este împrejmuit de un gard de vergele. În faţa templului se ridică o stană de piatră, în formă de piramidă, având la talpă aproape zece arşini pătraţi. Mai înainte ca să intrăm în curtea pagodei, ne-au ieşit în întâmpinare trei slujitori ai templului, tustrei în tunici galbene trecute pe sub braţul drept, astfel încât tunica să cadă de pe umărul stâng până la pământ. Unul dintre ei este un om în etate, având capul ras în întregime, acesta este preotul slujitor al lui Buddha, iar ceilalţi doi sunt bărbaţi tineri, de vreo 20 de ani, şi neraşi pe cap. Când am ajuns la intrarea în templu, am fost poftiţi să ne descoperim capetele, ceea ce am şi făcut. Intrând în locul de rugăciune, am văzut drept în partea de răsărit, într-o firidă mare, statuia lui Buddha cu picioarele adunate sub el şi cu mâinile puse pe genunchi, cu podul palmelor în sus. Capul idolului este aurit, iar părul este negru, fiind făcut din cuie de lemn în formă conică. Înaintea lui Buddha este o candelă, iar pe măsuţele din faţa lui sunt două-trei sipeţele, stible subţiri şi flori, ofrande aduse marelui duh. La ieşirea din locul de rugăciune, în dreapta uşii am mai băgat de seamă un vas din piatră umplut cu apă, iar în vas – un căuş din nucă de cocos. Ofrandele aduse lui Buddha constau în verdeaţă proaspătă şi flori. Acestea vor sta înaintea statuii până se vor veştezi, iar apoi sunt aruncate. După cercetarea pagodei, preotul ne-a poftit în locuinţa sa, care este chiar alături, dincolo de gardul templului. Nu am intrat înăuntru, rămânând în pridvor, însă am văzut printre uşile întredeschise ceva asemănător unei capele. Preotul le-a poruncit celor doi învăţăcei ai săi să ne arate Pāli – cărţile lor sfinte – şi ei au adus trei cărţi scrise pe papirus din, se pare, frunze de palmier, cărţi scrise în scrierea numită Pāli. Unuia dintre aceste manuscrise preotul îi atribuia o mare vechime, dar câţi ani să fi avut, măcar pe-aproape, acest înţelept nu putea spune. Şi el, şi învăţăceii lui spuneau doar cu tărie că ea are foarte-foarte mulţi ani. Aceste cărţi aveau o formă cu totul deosebită, de aproape trei sferturi de arşin lungime şi între un  deget-un deget şi jumătate lăţime. Erau vreo sută de fâşii de papirus legate cu o sfoară în două locuri pe latura lungă. Apoi, ne-au arătat câteva cărţi tipărite în limba sanscrită, cu alfabet sanscrit.  Învăţăceii buddhişti pot citi textele în alfabet Pāli şi, la rugămintea noastră, ei chiar ne-au citit ceva. Citirea se face cântat, iar scrierea este de la stânga la dreapta, ca şi la noi, şi constă din cuvinte împărţite în silabe. Trebuie să presupunem că atât în privinţa foneticii, cât şi în privinţa gramaticii Pāli este o limbă înrudită mai mult sau mai puţin cu sanscrita. De altfel, limba Pāliastăzi nu mai este vorbită, rămasă fiind doar în cărţile de cult ale buddhiştilor indieni şi ceylonezi. Înainte de a pleca, preotul ne-a propus, deosebit de binevoitor, fiecăruia dintre noi câte o broşură tipărită în alfabet Pāli pe care, bineînţeles, nu o vom putea citi niciodată. De altfel, ne-am putut da seama despre cuprinsul ei după denumirea engleză – „the true light” – de pe coperta broşurii. Oare chiar să fi crezut acest preot plin de vioiciune că dacă am şi fi citit acea broşură ne-am fi convertit şi am fi dobândit lumina adevărată şi adevărul suprem?

La Point de Galle este şi o moschee, întrucât printre locuitorii Ceylonului sunt şi urmaşi ai prorocului arab. Aceştia se deosebesc de ceilalţi locuitori prin faptul că poartă pe creştet nişte acoperăminte nu prea înalte asemănătoare cu tichia.

Seara târziu ne-am întors la hotel, fiindu-ne oarecum să intrăm în cameră când afară, chiar şi pe întuneric, era atât de bine: pe bolta cerească străluceau stelele, iar în aer plutea mirosul răspândit de verdeaţa din jur şi o tainică linişte ni se pogora în suflet, ca o mângâiere pentru toate neplăcerile călătoriei pe mare. S-ar fi părut că este peste puteri să trăieşti un asemenea preaplin de simţire, dar se vede totuşi că oamenii se pot obişnui şi cu cea mai măreaţă şi mai bogată natură, ajungând încet-încet nepăsători. Acestea erau gândurile care ne treceau prin minte la vederea chipurilor cât se poate de stinse ale locuitorilor europeni ai insulei Ceylon.

V. Împrejurimile oraşului Point de Galle din insula Ceylon

Făcându-se dimineaţă, am luat trăsurile comandate încă de cu seară şi am plecat să cercetăm împrejurimile oraşului Point de Galle. Trăsurile de aici sunt pe arcuri, trase de un singur cal, şi au patru locuri. Plata se face după milele parcurse. Pentru prima milă dai un şiling, iar pentru fiece milă următoare dai câte jumătate de şiling, oricâţi ar fi cei urcaţi în trăsură. Drumul era o minune, nu alta. Nu avea nici o gropiţă, nici o piatră cât de mică, nici un vreasc măcar! Parcă nici nu am fi mers pe pământ, unde mai pui că de jur-împrejur era o nemaivăzută până atunci frumuseţe a naturii. Tot ceea ce ne-a fost dat să vedem în lumea vegetală ne încânta tot mai mult şi mai mult. Pur şi simplu nu ne mai puteam sătura să privim, întrebându-ne, ca uluiţi, de unde vine această uriaşă putere în stare să scoată din pământ atâta amar de frumuseţe. Şi acum, după ce s-au scurs opt luni de zile de atunci, parcă aş simţi o sărbătoare în suflet la aducerea aminte a celor văzute şi pe care nu cred să le pot uita vreodată. Pe drum am fost sfătuiţi să trecem şi pe la o altă pagodă. Statuia de aici a lui Buddha este cu mult mai mare decât cea văzută mai înainte. De-a dreapta lui Buddha, pe perete, apare chipul învăţăcelului său Brahma, având douăsprezece mâini, de-a stânga – Vişnu, iar la intrarea în pagodă, însemnând ceva de felul pridvoarelor noastre bisericeşti, apare de amândouă părţile Siva. Cel puţin aşa ne lămuresc prin traducător preoţii templului. Nu departe de această pagodă, printr-o mulţime de alţi copaci, am cercetat îndelung un arbore de scorţişoară. Arborele nu era prea înalt, de vreo 3-4 arşini, iar rădăcinile lui au un desăvârşit miros de camfor. De aici am plecat mai departe, oprindu-ne la poalele unei măguri, întrucât locul putea fi străbătut doar cu piciorul, fapt pentru care trăsurile noastre au rămas jos. Am urcat pe culmea acelei măguri şi de acolo ni s-a deschis minunata privelişte a întregii împrejurimi: dinspre partea de apus se zăreşte un crâmpei de mare, de cealaltă parte, la talpa muntelui, se aştern mici poiene, crânguri în toată bogăţia şi frumuseţea naturii tropicale, în depărtare se scaldă în nori Vârful Adam, iar mai aproape, muntele este înconjurat de coline nu prea înalte, toate până la una acoperite de arbori şi de verdeaţă. O jumătate de şiling plătită de fiecare vizitator face dovada că această culme este luată în arendă.

Am putut lua cunoştinţă, în linii mari, de istoria stăpânirilor europene asupra Ceylonului dintr-un ghid englezesc. Portughezii au pus stăpânire pe locul în care se află Point de Galle în anul 1515. După 140 de ani de stăpânire portugheză, Point de Galle a trecut în anul 1655 în mâna olandezilor, care, la rândul lor, au fost alungaţi în anul 1795 de către englezii ieşiţi învingători. Amintire despre stăpânirile portugheză şi olandeză rămân a fi doar cimitirele lor, precum şi biserica olandeză. De altfel, nici englezii nu au pus îndată stăpânire pe întreaga insulă. Puternicul regat Kandy li s-a împotrivit britanicilor până în anul 1815. De atunci Kandy a devenit oraşul de căpătâi al insulei, aici avându-şi reşedinţa general-guvernatorul, tot aici fiind concentrată activitatea misionarilor.

VI. Populaţia insulei Ceylon

Populaţia băştinaşă din Ceylon este alcătuită din diferite triburi asiatice, ce mai mare parte dintre care aparţin rasei singaleze, care se aseamănă cu indienii. Bărbaţii sunt bine clădiţi, vânjoşi, cu trăsături vii şi inteligente, şi toţi cei pe care i-am văzut arătau destul de solid. Pe cap şi pe barbă au o bogată podoabă de păr. Mulţi dintre ei îşi rad bărbile după obiceiul englezilor, părul din cap şi-l piaptănă spre ceafă fără nici un fel de cărare, iar în creştet şi-l strâng cu un pieptene rotund. Lumea de rând umblă pe jumătate despuiată, încingându-se în faţă doar cu o bucată de pânză, şi aşa umblă şi copiii. Femeile poartă, pe lângă pânza obligatorie de la cingătoare până la genunchi, şi un fel de scurteică din pânză albă şi subţire. De altfel, şi bărbaţii pot fi văzuţi destul de des îmbrăcaţi la fel, de aceea nu vei putea deosebi dintr-o dată un bărbat de o femeie. Iar femeile, dacă nu au în amândouă urechile cercei, poartă negreşit un cercel în urechea dreaptă. Pielea locuitorilor este de culoare întunecată, dar nu este neagră. Aproape toate feţele, atât cele bărbăteşti, cât şi cele femeieşti, sunt destul de frumoase şi simpatice. Singalezii se împart în patru caste: Ksatriya – a nobilimii, Brahmanii – a preoţimii, Vaisiya – a negustorilor, casta cea mai înstărită acum şi clasa cu cele mai bune trăsături exterioare, şi, în sfârşit, Sundra – casta ţăranilor, clasa de jos care, după cum suntem încredinţaţi, se împarte în alte vreo cel puţin 60 de caste. După cum se vede, englezii lasă aşa cum sunt obiceiurile şi aşezămintele din vechime, căci treptata cunoaştere dintre băştinaşi şi europeni va dezrădăcina de la sine încet-încet şi castele indiene, şi alte noţiuni brahmanice.

Mulţi dintre locuitorii Ceylonului mărturisesc creştinismul: unii sunt catolici, alţii – protestanţi. Printre ceylonezi sunt şi mulţi mahomedani, dar cea mai mare parte a locuitorilor mărturiseşte budismul. Cei doi condrumeţi ai mei, Sebastian şi Silvia, sunt catolici. Pe insulă şi în oraşul Point de Galle este o misiune catolică şi alta protestantă, dar timpul nu mi-a îngăduit să pot avea vreo întrevedere cu cineva dintre misionari.

Flora din insula Ceylon este una dintre cele mai bogate pe globul pământesc şi cuprinde 3000 de plante fanerogame, cele mai cunoscute fiind arborii de esenţă tare – salcâmul de toate varietăţile, mărul, arborele de muştar pomenit în Sfânta Scriptură, mangotierul, aşa-numitul arbore de mătase, stejarul de Ceylon, tamarinul, abanosul uriaş, secvoia şi încă multe altele.

Jumătatea stângă a oraşului Point de Galle este locuită de europeni, iar cea dreaptă de băştinaşi. În prima jumătate sunt câteva hoteluri şi magazine cu opere europene şi opere de artă locală. În jumătatea oraşului locuită de băştinaşi este un mare bazar, unde aproape tot ce se vinde este lucrat în partea locului şi doar fleacurile mărunte ca nasturii sau lucrurile din sticlă sunt aduse din Anglia. Tot aici poţi vedea o mulţime de nuci de cocos, lămâi (destul de nearătoase şi de negustoase) şi ananaşi. Doi ananaşi, fiecare cântărind nu mai puţin de 3 funţi, m-au costat un şiling şi, cu toate acestea, mi s-a spus că am cumpărat prea scump. În acest bazar mişună oameni de fel de fel de neamuri şi popoare, aici putând să vezi o privelişte pestriţă a tuturor straielor naţionale cu putinţă din Asia, locul fiind al unei învălmăşeli de malaiezi, chinezi, perşi, kafri, preoţi budişti şi căpetenii ale triburilor aborigene purtând tot felul de semne distinctive ale dregătoriei lor.

VII. Din insula Ceylon până în Japonia

Din portul Point de Galle din insula Ceylon până în Singapore sunt 1500 de mile pe care le-am parcurs în şase zile. Apropiindu-ne de Singapore, am trecut pe lângă unele grupuri de insuliţe acoperite  cu verdeaţă mai mult sau mai puţin bogată. Oraşul Singapore ca atare este situat pe o insulă. Acesta este un port liber şi le aparţine englezilor. Vapoarele nu acostează aici nicidecum pe ţărm, cum se întâmplă la Odesa, în rada zisă a Carantinei. Din rada portului  până în oraş este o oră de mers pe jos.  Despre oraş în sine aproape că nu ai ce spune. Pe străzi te copleşeşte mirosul de ulei de cocos şi de tot felul de mirodenii. Oraşul nici pe departe nu străluceşte prin curăţenie, prea poate pentru că cei mai mulţi dintre negustori sunt chinezi. Altminteri, o mică parte a oraşului, cea din dreapta, dinspre miază-zi şi răsărit, este curată: aici se află casa guvernatorului insulei, oficiul poştal, biserica anglicană şi un hotel, toate acestea având frumuseţea lor, fiind împrejmuite de livezi destul de bine îngrijite, iar locul având o largă deschidere. De fapt, Singapore nu are nici un farmec pentru călători, iar natura, fie şi luxuriantă, după Ceylon, nu te mai copleşeşte la fel. Am părăsit Singapore fără nici o părere de rău. Spaniolii au rămas acolo în aşteptarea vaporului cu care trebuiau să ajungă la Manila, pe insulele Filipine.

Călătorii din Singapore spre China şi Japonia iau calea apei direct către Hong-Kong. Cum însă călătoream pe un vapor francez, trebuia ca mai întâi să trecem pe la Saigon, oraş care se află într-o colonie franceză, la vreo 50 de mile depărtare de ţărm. Până la Saigon trebuie să mergi cu vaporul pe râul Donai, un afluent al Cambodgiei. Donai este mai degrabă un râuleţ, foarte îngust, dar destul de adânc ca vapoare mari să poată naviga pe el.  Oraşul Saigon este capitala unei provincii franceze învecinate cu Cambodgia. Aici este crescut mai cu seamă orezul, care este încărcat pe corăbiile şi vapoarele care merg spre China şi Japonia. Saigonul este cu deosebire un oraş comercial. Aici negustorii europeni sunt puţini, magazinele aparţinându-le celor chinezi. Se pot vedea şi două biserici, una catolică şi alta protestantă.

Cele 950 de mile dintre Saigon şi Hong-Kong le-am străbătut în aproape şase zile, căci vântul ne-a suflat tot timpul în faţă. Rada portului Hong-Kong este minunată, fiind închisă din aproape toate părţile şi amintind de cea din Point de Galle. Oraşul ca atare este aşezat la poalele unei înălţimi, în partea sud-vestică, în formă de amfiteatru. Vegetaţia de aici nu este deloc bogată, oraşul însă arată foarte frumos. Locuitorii sunt în cea mai mare parte chinezi, chiar dacă oraşul le aparţine englezilor şi este locul cel mai important pentru depozitarea mărfurilor pe calea dinspre America spre Europa.

La Hong-Kong am avut o satisfacţie deosebită, întrucât am găsit acolo o frizerie rusească, „Izumrud”. Trecuseră mai bine de două luni de zile de când nu mai văzusem nimic rusesc şi de când nu mai pronunţasem nici un cuvânt rusesc, de aceea este de înţeles bucuria unui om care, din întâmplare, s-a întâlnit cu ai săi, de parcă şi-ar fi găsit o nouă patrie sau, mai bine zis, aceeaşi patrie, numai că destul de miniaturală, ai descoperit-o între atâtea elemente străine. Alor noştri le mulţumesc, căci m-au primit ca pe un apropiat. Cele câteva ore destul de plăcute pe care le-am petrecut printre ei mi le voi păstra întotdeauna în minte, căci în timpul acela chiar mi-am împrospătat sufletul şi m-am scuturat de praful străinătăţii adunat pe mine.

Din Hong-Kong am călătorit spre Shanghai. Până a ajunge însă la Shanghai a trebuit să mai trecem prin albia unui râu. Vaporul nostru trebuia să ancoreze în apropiere de gura râului Yang-Tzi-Kiang, unde să aştepte venirea fluxului marin, aşa cum apele râului nu sunt destul de adânci încât să poată naviga oricând un vas mare. Intrând puţin în gura râului Yang-Tzi-Kiang, vaporul a cârnit la stânga şi a intrat într-un afluent, pe al cărui mal , la o latitudine de 31 ½ de grade se situează Shanghaiul, cu faima sa de oraş comercial. Întrucât pentru comerţ nu am nici cea mai mică pricepere, nu pot spune prea multe lucruri despre Shanghai. Oraşul este destul de mare şi cuprinde o largă întindere pe malul stâng al râului. Oraşul este împărţit în câteva cartiere: francez, englez, american şi chinez, iar multe dintre case sunt foarte frumoase şi bogate. Fiecare dintre aceste cartiere are legile şi poliţia lui. Părţile locuite de străini sunt separate de poduri.

Compania americană „Pacific Mail Steamship Company” are curse rapide regulate din Shanghai până în porturile japoneze. Costul unei călătorii de la Shanghai la Nagasaki este destul de mare: 35 de dolari. Mi-am luat un bilet şi, îmbarcat pe „Solden Age”, m-am îndreptat către Japonia, destinaţia mea.

VIII. Calea către Japonia

Trecerea din ţările tropicale în cele mai reci se face simţită mai ales toamna şi iarna. Din Suez şi până la Hong-Kong, iarna, aproape că nu veţi simţi nevoia de haine călduroase şi vă veţi strădui din tot sufletul să nu purtaţi aşa ceva. Din Hong-Kong veţi simţi însă nevoia să vă îmbrăcaţi mai călduros. Shanghaiul este chiar mai aspru în această privinţă decât Nagasaki, cu toate că Nagasaki se află mai la miază-noapte decât cel dintâi. După ce am stat patru zile într-un hotel friguros din cartierul american al Shanghaiului, am fost bucuros că pot pleca din acel hotel, ca, de altfel, şi din Shanghaiul care nu m-a interesat prin nimic deosebit. În afară de cimitirul englezesc al celor căzuţi în timpul ultimei Răscoale a Chinezilor, aş mai fi putut vizita misiunea catolică cu bunele şi bogatele ei instituţii, după cum am auzit, dar pentru asta nu mi-a mai ajuns timp. Cursele săptămânale rapide dintre Shanghai şi porturile japoneze sunt ale companiei americane „Pacific Mail”. Felul cum arată aproape toate vapoarele acestei companii ţi se aruncă în ochi din cauza construcţiei lor deosebite. Mai sus de puntea acestor vapoare veţi observa alte două niveluri.

Cabinele din partea din spate (dinspre pupă) a nivelului de jos, ca şi toate cele de la etajul de sus le sunt destinate pasagerilor care călătoresc cu clasa I, pe când la nivelul de jos se află o sală mare care devine, de trei ori pe zi, sală de mese. Vapoarele au roţi cu zbaturi, iar roţile sunt puse în mişcare printr-o pârghie de balansare care iese tocmai pe puntea de sus, punte pe care ar fi mai drept să o numim aria care se întinde aproape pe toată lungimea şi lăţimea vaporului. Pe această arie situată de trei stânjeni mai sus de nivelul apei ies pasagerii la plimbare.

Călătoria de la Shanghai la Nagasaki durează 45-50 de ore. Portul Nagasaki şi rada lui nu se deschid dintr-o dată privirilor celor care vine spre ele, ascunzându-se între nişte insuliţe şi malul şerpuitor, ceea ce face ca aceasta să fie aproape cea mai bună dintre toate radele portuare din Japonia. Chiar la intrarea în golful care formează rada, la o depărtare de 2-3 mile de oraş, printre alte stânci şi insuliţe, se vede o stâncă singuratică, dar plină de verdeaţă, stânca Papenberg, de pe care, în secolul al XVII-lea, fuseseră aruncaţi în mare nefericiţii misionari. Mergând înainte, se poate vedea, în dreapta, oraşul, iar în stânga – mai întâi şantierul naval pentru reparaţia vaselor şi vapoarelor, iar mai apoi localitatea japoneză Inosa, care trăieşte aproape în întregime de pe seama vaselor ruseşti de război şi unde orice copil care abia de leagă două cuvinte a învăţat negreşit să spună la tot pasul „zdravstvui”.

Printre porturile chinezeşti şi japoneze Nagasaki este renumit prin pitoreştile sale împrejurimi, cu toate că, după priveliştile de la tropice, peisajele de la Nagasaki nu mă mai pot încânta la fel de puternic. În schimb călătoria de la Nagasaki către un alt port japonez, Hyogo, are un farmec deosebit. Numai cine a văzut Bosforul poate înţelege plăcerea de a parcurge o depărtare de 384 de mile, aflându-te neîncetat printre insule înfloritoare. De la Nagasaki la Hyogo treci doar printre ţărmuri cu cele mai diferite privelişti. Aproape peste tot este verdeaţă, chiar şi iarna, iar acolo unde verdeaţa lipseşte e semn că sunt stânci din rocă vulcanică. Privirea dumneavoastră va contempla la fel şi marea liniştită, semănând cu o mare strâmtoare, şi ţărmurile împodobite cu verdeaţă şi stâncile pleşuve care răsar ba ici, ba acolo. Puteţi studia astfel de la distanţă şi flora japoneză, dacă sunteţi mai tari la botanică, şi istoria formaţiunilor vulcanice ale marelui arhipelag nipon (toate insulele, mari şi mici, care alcătuiesc Japonia numără peste 3800, dintre care, de altfel, cele mai multe sunt doar nişte stânci şi nu sunt locuite). Călătoria pe această aşa-zisă mare internă este o adevărată plimbare de plăcere şi odihnă curată după acel pustiu pe care îl simţi când călătoreşti pe marile mări. La vreo 150 de mile de Nagasaki am zărit, rămânând în stânga noastră, oraşul Simonosaki, deocamdată închis pentru străini, dar, judecând după mulţimea navelor cu pânze din port, se vede că oraşul este plin de viaţă.

Faţă de Nagasaki, Hyogo este de două ori mai mare ca număr de locuitori, aceştia fiind peste 150 de mii. Hyogo în sine sau oraşul vechi locuit de japonezi se află de partea stângă a golfului, spre nord-vest, iar cealaltă parte, dinspre dreapta, a oraşului, numită Kobe, se întinde către nord şi este locuită de străini. Aruncând o singură privire spre ţărm, îţi dai îndată seama unde locuiesc japonezii şi unde străinii: cartierul Kobe ţi se aruncă izbitor în ochi prin mulţimea clădirilor sale frumoase, în timp ce Hyogo ca atare pare de departe a fi un târguşor, judecând după case. Nici la Nagasaki nu ai putea vedea asemenea şi atâtea clădiri frumoase ale străinilor câte sunt la Hyogo. Se spune că în munţii care se înalţă chiar deasupra oraşului Hyogo ar fi locuri foarte frumoase şi o cascadă cu totul încântătoare privirilor.

La 13 mile depărtare de Hyogo, către sud-est, se află Osaka, oraşul cu 500 de mii de locuitori. La Osaka şi în împrejurimi oamenii sunt cei mai frumoşi şi mai cultivaţi din Japonia. Portul Osaka este unul deschis pentru străini şi zilnic circulă într-acolo, de la Hyogo, câte două curse cu vapoare mici.

De la Hyogo la Yokohama sunt 342 de mile. Yokohama este o adevărată capitală a străinilor din Japonia. Acest port a fost deschis pentru străini în iulie 1859. Până atunci Yokohama nu era decât un sătuc sărac de pescari, pe când acum s-a prefăcut într-un oraş bogat, frumos şi destul de mare. Aici sunt depozitele cele mai mari de mărfuri aduse în Japonia sau transportate către China (prin Shanghai) şi de mărfuri trimise din Japonia şi din Shanghai, tot aici aflându-se şi birourile bancherilor american şi europeni, precum şi cele ale companiilor de transport naval maritim. Aici locuiesc şi reprezentanţii statelor străine, de obicei şi în principal, viceconsuli, pe când consulii generali şi „chargés d’affaires” se află permanent în capitala Edo, situată la 30 de verste de Yokohama. În locul vechii capitale a împăraţilor niponi, Miyako, potrivit prevederilor ultimului tratat, drept centru administrativ şi capitală a Japoniei este considerat Edo, care acum se numeşte Tokio. O cale ferată inaugurată pentru public în vara anului 1872 leagă Yokohama de Tokio. Calea ferată a fost construită de americani, dar întreaga circulaţie şi conducerea căii ferate au fost transmise acum doar în mâinile japonezilor – funcţionari, ingineri, maşinişti şi mecanici. De mai bine de patru luni de când se circulă pe această cale ferată nu s-a auzit să aibă loc vreun accident, ceea ce este o dovadă din plin că japonezii nu sunt mai prejos decât oricare dintre naţiunile europene în ceea ce priveşte capacitatea de a învăţa. Se prevede ca din Edo să fie construită o cale ferată care să străbată întreaga Japonie, dar mai întâi vor fi construite liniile de telegraf.

IX. Tendinţa japonezilor către educaţie

Având în vedere faptul că Japonia s-a ţinut atât de îndelungat şi atât de îndârjit departe de tot ceea ce este străin şi văzând ceea ce s-a făcut timp de doar 10-15 ani pe calea preluărilor de la străini, merită să te uimeşti în faţa poporului nipon. După ce în anii 50 statele străine au constrâns guvernul Japoniei să ţină cu ele legături comerciale şi de alt fel, japonezii i-au privit mai întâi pe barbarii străini cu multă bănuială, acum însă, încet-încet, începe să se destrame teama că străinii vor pune stăpânire pe Japonia. Trebuie să te afli aici ca să vezi şi să crezi cu câtă sete nestinsă se avântă tineretul local să însuşească limbi străine, mai cu seamă engleza, pe care o învaţă, pur şi simplu, cântând. Înstrăinarea Japoniei de altădată, până la sfârşitul anilor 50, de tot ceea ce este străin a făcut ca până în acea vreme să rămână într-o completă necunoaştere a condiţiilor vieţii sociale şi politice din străinătate, necunoscând marile cuceriri de ultimă oră ale ştiinţei, iată de ce străinii care au adus cu ei în ţară noile minuni ale ştiinţei – vapoare, telegraful, căile ferate etc., etc. – le-au atras îndată atenţia japonezilor, care sunt isteţi de la natură. Ceea ce dovedeşte că înstrăinarea dinainte vreme a fost una silnică şi că japonezii înşişi au rămas într-o mare pierdere. Atât febrila activitate de astăzi a guvernului, cât şi cea a persoanelor particulare este o dovadă că aceştia parcă ar vrea cu tot dinadinsul să recupereze ceea ce au pierdut.

Înrâuriţi de cunoaşterea a ceea ce le-a fost necunoscut mai înainte, eu au început să dea uitării temerile lor şi se prea poate că multora le trece doar fugitiv prin minte să compare sosirea de astăzi a străinilor în ţară cu sosirea străinilor de acum trei veacuri. Şi, într-adevăr, ce diferenţă uriaşă este între apariţia industriaşilor olandezi şi a regimentului de misionari catolici în Japonia secolului al XVI-lea şi apariţia actuală a străinilor de toate naţionalităţilor, care aduc în ţară victorioasele instrumente ale noii civilizaţii la care nici nu puteau visa! Se vede că japonezii au preţuit cum se cuvine această diferenţă, cu toate că, bineînţeles, un timp oarecare ei nu vor fi încă în stare de o apreciere corectă şi nu vor putea deosebi valorile adevărate de falsele valori aduse de străini. Atâta doar că asemenea experienţe costă scump. În această privinţă americanii exploatează în chip deosebit ignoranţa oamenilor din ţară. Merită să atragem atenţia asupra unui simplu fapt, anume că japonezii au faţă de străini o cu totul altă atitudine decât chinezii. Aceştia, în pofida unei cu mult mai vechi cunoaşteri a europenilor şi a unor cu mult mai vechi legături cu ei, rămân a fi până astăzi doar nişte negustori destul de pricepuţi în ţara lor şi în ţările vecine, fiind evreii acelor locuri. Toate acestea spun cât se poate de multe în sprijinul faptului că în 30-40 de ani Japonia va fi în stare ca în multe privinţe să apară fără ruşine în familia popoarelor instruite de peste hotare. Va fi nevoie, bineînţeles, de multe prefaceri şi de înlăturarea multor piedici, dar japonezii sunt un popor a mirării de priceput când văd un folos şi când se încredinţează de nevoia sacrificiului. Ei au făcut deja sacrificii şi fac încă multe, mai cu seamă în faţa americanilor, după cum am băgat de seamă mai sus. Astăzi japonezii au propriul lor doc, în care îşi construiesc singuri vapoare civile şi de război.

Ieromonahul Anatolie [Tihai], (misionar ortodox român în Japonia secolului XIX)

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1874. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

Cuviosul Arhimandrid Anatolie Tihai în Japonia