În
rândul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai neamului
românesc, un loc de frunte îl ocupă mitropolitul Moldovei Iosif
Naniescu, vrednic slujitor al lui Hristos, mare ctitor de lăcaşuri
sfinte şi aşezăminte bisericeşti, cărturar, sprijinitor al culturii şi
artelor şi părinte al celor întristaţi şi nevoiaşi.
Personalitate
marcantă a vieţii bisericeşti româneşti din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, mitropolitul Iosif Naniescu a jucat un rol de prim rang în
Biserica noastră. Prin veghea şi eforturile sale a redat Mitropoliei
Moldovei şi Sucevei prestigiul dobândit în timpul vrednicului său
predecesor, mitropolitul Veniamin Costachi, iar Biserica românească în
ansamblul ei a avut în el un mare sprijin, o cărămidă tare la temelie,
deseori fiind reprezentată de acesta în faţa autorităţilor de stat ale
vremii, apărându-i drepturile şi afirmându-i rolul în făurirea unităţii
de credinţă, limbă şi neam, exercitat de-a lungul secolelor. A împlinit
în Biserică toate ascultările, începând de la cea de simplu monah şi
ierodiacon şi ajungând până la înalta demnitate arhierească. Fiu al
preotului Anania (Nane) Mihalache şi al preotesei Teodosia din satul
Răzălăi - ţinutul Soroca, jud. Bălţi, Iosif Naniescu s-a născut în anul
1818, în ziua de 15 iulie, primind numele Ioan, potrivit actului
mitrical de naştere descoperit de preotul Dumitru Zupu în anul 1939. La
vârsta de un an şi jumătate îşi pierde tatăl, rămânând sub ocrotirea
mamei sale. În anul 1831, mama sa se călugăreşte, luând numele de
Fevronia, şi îl încredinţează unei rude, ierodiaconului Teofilact,
împreună cu care vine la Mănăstirea Frumoasa şi apoi la Iaşi, în anul
1831, la Mănăstirea Sfântul Spiridon. Participă în anul 1833 la punerea
pietrei de temelie a Catedralei mitropolitane din Iaşi de către
mitropolitul Veniamin Costachi.
Pe treptele slujirii lui Hristos
În
anul 1835, Teofilact pleacă la Buzău, unde va fi numit de episcopul
Chesarie mare eclesiarh al episcopiei, luându-l cu sine şi pe Ioan.
Fiind apreciat de episcop pentru calităţile sale sufleteşti şi
intelectuale, dar şi pentru darul dulcii viersuiri bisericeşti cu care
fusese înzestrat de Dumnezeu, tânărul Ioan este tuns în monahism de
episcopul Chesarie la data de 23 noiembrie 1835, punându-i-se numele
Iosif, după părintele său sufletesc, Iosif I al Argeşului. A doua zi
este hirotonit diacon. Rămâne la Buzău şi urmează cursurile seminarului
nou-înfiinţat în anul 1836, unde îl va avea ca profesor de muzică
bisericească pe Matache Cântăreţul. În anul 1840 vine la Bucureşti
pentru a-şi desăvârşi studiile şi pentru a aprofunda meşteşugul
musichiei psaltice cu dascălii cei mai iscusiţi. Tot acum se va înscrie
la Şcoala Sfântul Sava, ale cărei cursuri le va absolvi în anul 1847. La
Bucureşti va locui la Biserica "Sfântul Dumitru", metocul Episcopiei
Buzăului. În anul 1849 este numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii
Morunglavului din ţinutul Vâlcii, unde se remarcă printr-o susţinută
lucrare duhovnicească şi de rectitorire a bisericii şi chiliilor de
aici. Fiind remarcat şi apreciat de mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei,
este hirotonit preot de către arhiereul Timotei Troados, pe seama
Bisericii "Sfântul Ioan cel Mare" în ziua de 29 august 1850. În
noiembrie 1852 este ridicat la rangul de protosinghel de către
mitropolit şi hirotesit de către Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului,
iar în anul 1857 este numit egumen al Mănăstirii Găieseni din judeţul
Dâmboviţa. Pentru vredniciile sale, mitropolitul Nifon îi conferă rangul
de arhimandrit, în anul 1860, iar în anul 1863 îl numeşte egumen al
Mănăstirii Sărindar din Bucureşti. Aici nu va rămâne decât o scurtă
perioadă de timp, deoarece Legea secularizării averilor mănăstireşti a
dus la desfiinţarea egumeniei. Devine profesor de religie la Gimnaziul
"Gheorghe Lazăr" (1846-1866), la Liceul "Matei Basarab" (1866- 1873), la
Şcoala Normală "Carol I" (1867-1870) şi, în cele din urmă, profesor şi
director al Seminarului Central (1870-1871). La data de 23 aprilie 1872
este hirotonit arhiereu cu titlul de Mireon, după care, la 18 ianuarie
1873, va fi ales episcop al Argeşului, iar după numai doi ani, în anul
1875, trecând la cele veşnice mitropolitul Nifon şi fiind ales în
scaunul de mitropolit primat mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei,
colegiul electoral îl va alege mitropolit al Moldovei; va fi înscăunat
la 6 iulie 1875.
Ctitor de lăcaşuri sfinte şi aşezăminte de cultură
Printre
marile realizări gospodăreşti în demnitatea de mitropolit al Moldovei
pot fi enumerate: rectitorirea Catedralei mitropolitane din Iaşi
(1881-1887), începută de vrednicul său înaintaş Veniamin Costachi,
mutarea sediului seminarului de la Socola în fostul palat al lui Mihail
Grigore Sturdza situat lângă mitropolie, deschiderea şcolii de
cântăreţi, refacerea clădirilor din incinta Centrului mitropolitan,
restaurarea altor lăcaşuri de cult, precum bisericile "Sfinţii Trei
Ierarhi" şi "Sfântul Nicolae Domnesc". Ierarh şi cărturar Mitropolitul
Iosif Naniescu a fost preocupat de instruirea şi culturalizarea
clerului, dar şi de apărarea Bisericii în faţa atacurilor unor cercuri
şi grupări de orientare secularistă. În acest scop, din iniţiativa sa
apare "Revista Teologică" la 25 martie 1883, pe cheltuială proprie, ziar
săptămânal cu caracter apologetic, având ca redactori pe Constantin
Erbiceanu şi Dragomir Demetrescu, ambii profesori la seminarul de la
Socola. De asemenea, în timpul vieţii sale, au văzut lumina
tiparului lucrări de importanţă majoră pentru spiritualitatea ortodoxă
şi istoriografia românească, precum: "Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale
Părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului", scrisă de Gavriil
Protul (în anul 1888) şi "Istoricul pe scurt al începutului seminariilor
în România, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească propriu-zisă sau
vechea Valahie", în anul 1893, alături de predici, cuvântări ocazionale
şi alte scrieri aparţinând genului omiletic. Fiind un mare bibliofil, a
achiziţionat în decursul vieţii sale mii de volume de carte, manuscrise
şi documente rare, pe care, către sfârşitul vieţii sale, le-a donat
Bibliotecii Academiei Române, devenind astfel unul dintre membrii
fondatori ai acestei înalte instituţii de cultură a ţării. Pentru acest
motiv, dar şi pentru cultura şi prestanţa sa academică, a fost ales
membru de onoare al Academiei Române. S-a stins din viaţă în ziua de 26
ianuarie 1902, fiind înconjurat de ucenici şi lăsând în urma sa o pioasă
amintire.
Bogată activitate muzicală bisericească
Contemporanii
şi urmaşii mitropolitului Iosif Naniescu au evocat în file nespus de
frumoase personalitatea marelui ierarh, profilul său interior,
virtuţile, bunătatea şi omenia sa, iar unii dintre aceştia au fost
preocupaţi şi de activitatea sa muzicală, aceasta fiind latura mai
sensibilă a sufletului marelui ierarh. Se cunoaşte faptul că încă din
copilărie îşi manifesta dragostea pentru cântarea psaltică de strană,
mai cu seamă şi pentru motivul că Dumnezeu îl înzestrase cu o voce
plăcută, ce atingea în cântare şi recitare sunetele cele mai acute ale
registrului de tenor (sunetul Mi din octava a III-a la Liturghie, iar
citirea pericopelor evanghelice până la dificilul La 2). Pe când era
episcop al Argeşului a primit apelativul de "Privighetoarea Argeşului".
Pe lângă calităţile interpretative de excepţie, lucru ce se poate
desprinde şi dintr-o analiză atentă a compoziţiilor sale psaltice,
mitropolitul Iosif Naniescu începe să deprindă şi canoanele musichiei şi
chiar să compună unele cântări. Studiase muzica psaltică la seminarul
din Buzău cu Matache Cântăreţul, unul dintre străluciţii ucenici ai lui
Macarie Ieromonahul. În 1839, pe când era ierodiacon, a fost trimis de
episcopul Chesarie la Bucureşti, pentru rezolvarea unor treburi
bisericeşti, prilej cu care îl cunoaşte pe Anton Pann. Mai târziu,
însuşi părintele şi ocrotitorul său, episcopul Chesarie, văzându-i
talentul şi dragostea pentru muzică, l-a trimis la Bucureşti pentru a se
desăvârşi în acest meşteşug, la Anton Pann, marele dascăl al
românizării cântărilor bisericeşti, cu care va lega o strânsă şi
trainică prietenie. Într-un manuscris psaltic grecesc din BAR-Neon
Anastasimatarion (nr. 741), caligrafiat de Anton Pann şi dăruit de autor
mitropolitului, pe când acesta se afla la Bucureşti ca protosinghel, la
f.8v stă scris: "Această carte, Anastasimatarul lui Dionisake Fotino
tradusă de Dl. Anton Pann dupe sistema cântărilor bisericeşti cu notele
cele vechi complicate în sistema cea nouă cu aceleaşi note simplificate
este tradusă şi scrisă de însuşi Dl. Anton Pann cu mâna sa proprie în
anul 1853-1854, pentru mine subsemnatul dupe înţelegerea ce am avut
amândoi; pentru aceea am scris aici spre eternă pomenire. † Iosif
Naniescu Mitr. Moldovei, în anul 1899 Maiu 29." De altfel, Anton Pann
avea să îi publice câteva prelucrări psaltice în "Rânduiala Sfintei şi
Dumnezeieştei Liturghii" 1847, şi anume: "Binecuvintează suflete al meu
pre Domnul", glasul VIII, două axioane, glasurile I şi VI şi
"Răspunsurile Mari" în glasul VIII, compuse în anul 1836 şi cântate şi
astăzi, în formă ritmico-melodică puţin simplificată. Bogata operă
muzicală a mitropolitului Iosif Naniescu cuprinde şi cântări ce se cântă
în Postul Mare: "Slavă... Uşile pocăinţei; Şi acum... Cărările
mântuirii, glasul VIII, La mulţimea faptelor...", glasul VI, condacul
Canonului Mare "Suflete al meu...", glasul II, "Slavă şi acum... Doamne
femeia ceea ce căzuse", glasul VIII (prelucrare după o cântare
grecească), "Să se îndrepteze", glasul I, heruvicul "Acum puterile..."
glasul VI, chinonicul "Gustaţi şi vedeţi...", glasul I tetrafon; cele
"11 Eothinale" sau "voscresne", traduse după cele compuse de dascălul
grec Dionisie Fotino, stihira "Ceata Sfinţilor Părinţi", glasul VIII şi
alte cântări din rânduiala Sfintei Liturghii. Toate acestea au fost
publicate de episcopul Romanului Gherasim Safirin, în cartea sa
intitulată "Culegere de cântări bisericeşti", Bucureşti, Tipografia
Cărţilor bisericeşti, 1908. Unele cântări ale mitropolitului au fost
tipărite în mai toate colecţiile de cântări psaltice, precum: "Rânduiala
Sfintei şi Dumnezeeştii leturgii", Buzău, 1856, sub îngrijirea
ieromonahului Serafim; "Utrenier" şi "Liturghier", Buzău, 1921, de Ioan
Zmeu; "Buchetul muzical", Bucureşti 1900, de Neagu Ionescu; "Carte de
muzică bisericească...," Bucureşti, 1902, de Nifon Ploieşteanu,
"Antologhion", Bucureşti, 1947, de arhid. Anton V. Uncu, "Cântările
Sfintei Liturghii" şi alte cântări bisericeşti, Bucureşti, 1992, şi
celelalte ediţii, de pr. prof. Nicu Moldoveanu. Numeroase cântări se
păstrează în manuscrisele psaltice din BAR, Biblioteca Sfântului Sinod,
Biblioteca Mitropolitană din Iaşi şi Biblioteca Uniunii Compozitorilor
şi Muzicologilor din România etc.
Dascăl de psaltichie şi susţinător al cântării corale religioase
La
activitatea de creaţie muzicală se adaugă cea de dascăl de psaltichie.
Pe când studia la Sfântul Sava, organizează în casele Bisericii "Sfântul
Dumitru" cursuri de muzică psaltică apreciate de elevii săi: Theodor
Georgescu, Nae Mateescu, Dobrică şi Pană Brăneanu, care vor deveni
distinşi profesori şi compozitori de muzică bisericească. La Şerbăneştii
Morunglavului va avea ucenic pe Ghiţă Ionescu, învăţător şi mai apoi
preot la Biserica Zlătari din Bucureşti şi profesor la psaltichie la
seminariile Nifon şi Central. În timpul arhipăstoririi sale la Iaşi,
selectase pentru slujirea de la catedrală preoţi, diaconi şi cântăreţi
de excepţie. În acea vreme, încă mai cânta la strană cel mai mare
protopsalt al Moldovei, Dimitrie Suceveanu, iar de la cafas,
răspunsurile la Sfânta Liturghie erau executate de corul dirijat cu
deosebită măiestrie de compozitorul Gavriil Musicescu. A fost primul
ierarh din Biserica noastră care a acceptat femeile în corul
mitropoliei, susţinându-l pe dirijorul său în formarea şi cristalizarea
acestuia. În timpul dezbaterilor sinodale controversate privitoare la
acceptarea femeilor în corurile bisericeşti, mitropolitul Iosif
Naniescu, pledând în favoarea acestei măsuri puse în practică la Iaşi
din anul 1876, argumenta astfel: "...i-am aprobat să aibă în cor şi
femei şi iată pentru ce: pentru că femeile sunt cele care au servit
Apostolilor, ele sunt acelea care au alergat din noapte la mormântul
Domnului şi care au vestit că Hristos a înviat. Apoi la mănăstirile
noastre din ţară, cel puţin aşa ne-am pomenit noi şi mai cu seamă eu, de
când eram copil şi până la vârsta în care mă găsesc, ştiu că toate
femeile cântă la mănăstiri. Pentru aceste motive am dat voile să cânte
femeile în cor chiar în Catedrala Mitropoliei Moldovei, mai ales sub
direcţiunea unui maestru ca dl Musicescu." Dezaprobă influenţele profane
în muzica bisericească, arătând că muzica trebuie să trezească în
suflet sentimentul umilinţei şi al sfinţeniei: "Scopul şi caracterul
cântărilor bisericeşti este simţământul umilinţei, dar cântările
româneşti s-au cam depărtat de practica şi adevăratul stil bisericesc,
prin traducţiile şi compunerile unora care mai mult sau mai puţin le-a
plăcut a imita pe cele lumeşti, crezând poate că vor plăcea publicului
mai mult nebăgând în seamă sfinţenia lucrului ce profanau". A păstrat
cu sfinţenie manuscrisele psaltice ale lui Macarie, pe care i le
încredinţase episcopul Chesarie. Spre sfârşitul vieţii le-a donat
Bibliotecii Academiei Române împreună cu manuscrisele şi cărţile sale
strânse cu multă trudă în decursul întregii sale vieţi, de altfel
acestea constituind singura sa zestre, o zestre nepieritoare şi de mare
folos culturii şi îmbogăţirii neamului românesc. Opera sa muzicală
rămâne un reper şi se cere a fi valorificată, prin catalogarea,
publicarea cântărilor şi adoptarea în repertoriul stranei. Unele dintre
melodiile sale, precum Răspunsurile Mari în glasul VIII, au fost
înveşmântate armonico-polifonic de mari compozitori români precum
Gavriil Musicescu, George Dima, Dumitru G. Kiriac, Ioan D. Chirescu,
Nicolae Lungu şi mulţi alţii, păstrându-se neschimbată linia melodică.
Chip pios şi model de urmat
Impresionat
de traiul şi munca acestui evlavios mitropolit, savantul Nicolae Iorga
avea să-i sintetizeze viaţa în cuvinte de o aleasă sensibilitate şi
frumuseţe literară: "Ales Mitropolit al Moldovei la 1875, acest
Basarabean, care a trăit până la adânci bătrâneţe în chiliile
sărăcăcioase de lângă măreaţa mitropolie a lui Veniamin Costachi, zidită
după planurile lui Gheorghe Asachi însuşi şi sfinţită de un Rege al
României, a fost, ca şi marele Veniamin, cel veşnic milostiv şi darnic,
păzitorul cinstit al averii rămase Mitropoliei, în clădiri, odoare şi
odăjdii, slujitorul credincios în biserica Dumnezeului său şi,
neasămănat iubitor de cultură, ca un inel de aur între bronzul vechilor
timpuri de carte bisericească şi fierul aspru al noii culturi laice
revărsate şi asupra Bisericii. Care a fost Ieşeanul, Moldoveanul,
Românul cu iubire pentru legea strămoşilor săi care să nu fi vărsat o
lacrimă caldă când trupul bătrânului de optzeci şi doi de ani se coborî,
la 1902, călugăreşte, afară din zidurile bisericeşti, în care el, sfânt
viu, stătuse închinându-se treizeci de ani între chipurile sfinţilor
nemuritori? O epocă din istoria Bisericii româneşti s-a încheiat în
clipa când genele lungi albe se aplecară pe obrajii supţi de viaţă
aspră, pecetluind pentru vecie lumina ochilor vii". (Nicolae Iorga,
Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a
II-a, vol. II, Editura Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice,
Bucureşti, 1932, p. 242) Preocupat permanent de bunul mers al vieţii
bisericeşti sub toate aspectele ei, mitropolitul Iosif Naniescu rămâne o
minte luminată a Bisericii noastre, deopotrivă un mare iubitor de
cultură, dascăl al înnoirilor, un părinte ocrotitor al celor nevoiaşi şi
neajutoraţi, model de viaţă trăită într-o sfinţenie pilduitoare ce s-a
ridicat la înălţimea slujirii pe care Hristos i-a încredinţat-o. De
aceea, a dăinuit în memoria urmaşilor sub denumirea de Iosif cel Sfânt,
demn şi curat asemenea patriarhului Iosif, milostiv şi blând asemenea
Sfântului Nicolae, sărac în cele materiale, dar bogat întru cele
cereşti, încununat de virtuţi şi vrednicii meritorii aşezării numelui
său în sinaxarul sfinţilor.
www.ziarullumina.ro
|