CUVIOSUL SI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI

PĂRINTELE NOSTRU PETRU DAMASCHIN

1. Cunostinta vine ca soarele si nebunul îsi închide cu voi ochii sau libera alegere, prin putina credinta sau lene si îndata trimite cunostinta în camara uitarii, prin nelucrarea care vine din trândavie. Caci din neîntelepciune vine trândavia, din aceasta nelucrarea si prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de slava. Din acestea se naste iubirea de argint, radacina tuturor relelor si prin ea vine împrastierea în cele ale vietii, din care se naste totala necunostinta a darurilor lui Dumnezeu si a pacatelor proprii. Iar din aceasta salasluirea celorlalte patimi, adica ale celor opt capeteni ale lor: a lacomiei pântecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naste mânia, când cineva nu dobândeste lucrul dorit sau nu-si împlineste voia sa, din ea vine întristarea, prin care se naste nepasarea; apoi slava desarta din care vine mândria. Din acestea vine apoi toata rautatea, patima si pacatul, prin care cel care e covârsit de ele ajunge la deznadejde, la pierzanie totala, la caderea de la Dumnezeu si la asemanarea cu dracii, precum s-a mai spus.(pg.36-37; 34, ed 76)

2. Si nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decât voia sa. Iar al mântuirii este Dumnezeu, Care a daruit dupa existenta fericita, cunostinta si puterea, pe care nu le poate avea omul în afara de harul lui Dumnezeu. (pg.37;35)

3. Dar cel care vrea sa faca binele, sa ceara prin rugaciune de la Dumnezeu si îndata i se da lui cunostinta si putere, ca sa se arate ca harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu.(pg.38; 35)

4. Caci diavolul, pierzând cunostinta lui Dumnezeu prin nerecunostinta si mândrie, a ajuns cu necesitate nestiutor. De aceea nu poate sti de la sine ce sa faca, ci vede pe Dumnezeu ce face sa ne mântuiasca si din aceasta învata viclenia si se sileste sa faca cele asemanatoare spre pierzarea noastra.(38-39; 36)

5. Caci cel ce se roaga cu gura se roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la minte nu la gura.(40)

6. ... nici socotite bune nu sunt bune, fie ca le împlinim când nu e vremea

 lor sau fara trebuinta sau fara vrednicie sau cugetând fara cunostinta la cele spuse. Caci nu numai în legatura cu Scriptura, ci si cu oricare întrebare ce se nimereste, daca nu sunt cu luare aminte amândoi si cel întrebat si cel ce întreaba se îndeparteaza de întelesul cel adevarat si se alege cu o paguba nu mica.(41)

7. Smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se îndeletniceste cu toata virtutea si nefiind dator cu nimic, se face pe sine îndatorat si mai prejos de toti. Dar cel recunoscator fiind dator îsi recunoaste datoria.(41-42)

8. Orice om, daca vrea sa se mântuiasca, nimeni nu-l poate împiedica, nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea. Numai sa nu se foloseasca de un lucru pe care vrea sa-l faca împotriva firii lui si sa-si îndrepte orice cugetare cu dreapta socoteala, dupa scopul dumnezeiesc. Fiindca nu cele ce se fac sunt de trebuinta, ci gândul prin care se fac. Nici nu pacatuim fara de voie daca nu consimtim mai înainte de buna voie cu gândul si nu cadem în robie. La fel greselile facute întru nestiinta vin din cele întru cunostinta.(42)

9. Dumnezeu nu ne-a zidit spre mânie, ci spre fericire, ca sa ne bucuram de bunatatile Lui si sa ne aratam cu multumire si cu recunostinta fata de Binefacator. Dar negrija noastra în a cunoaste darurile Sale ne-a adus la trândavie. Iar aceasta ne-a dat pe mâna uitarii, de la care a împaratit peste noi nestiinta.(43)

10. Iar din cunostinta sau cumintenie se naste înfrânarea si rabdarea. Fiindca cel întelept îsi stapâneste voia sa si rabda pentru aceasta, socotindu-se pe sine nevrednic de cele dulci se arata nemultumitor si recunoscator Binefacatorului temându-se ca nu cumva, prin multe bunatati pe care le-a daruit Dumnezeu în veacul acesta sa se pagubeasca în cel viitor.(pg.44)

11. Caci smerita cugetare este roada cunostintei, iar cunostinta roada încercarilor.(45)

12. Celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta tuturor. Si cel ce se supune lui Dumnezeu supune siesi tot cugetul trupesc, iar dupa aceasta i se vor supune lui toate, când va împarati smerenia în madularele sale.(45)

13. Fiindca obisnuinta învechindu-se capata putere de fire. Caci fie ca e obisnuinta buna, fie ca e rea, timpul o hraneste, cum materiile hranesc focul.(47)

14. Acum însa, fiindca nu vrem nici cei din ascultare, nici cei de la conducere, sa parasim voile noastre, nici unul nu mai sporeste. Ramâne asadar sa fugim de oameni si de lucrurile vietii si sa umblam în calea împarateasca si sa ne linistim cu unul sau cu doi si sa cugetam ziua si noaptea la poruncile lui Hristos si la toata Scriptura.(48)

15. Întâlnirile nu lasa mintea sa-si vada nici greselile sale, nici uneltirile dracilor ca sa se pazeasca omul pe sine, nici binefacerile si tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca sa dobândeasca din acestea cunostinta de Dumnezeu si smerenie. De aceea cel ce vrea sa mearga pe un drum scurt la Hristos, adica prin nepatimire si cunostinta si sa ajunga cu bucurie la desavârsire sa nu abata în alte parti, adica la dreapta si la stânga, ci în toata vietuirea lui sa calatoreasca cu sârguinta pe calea împarateasca. Sa se fereasca de prisosiri si lipsuri, amândoua pricinuind placerea si sa nu-si întunece mintea nici cu multimea mâncarurilor, nici cu întâlnirile, nici sa si-o faca roaba prin împrastieri. De asemenea sa nu-si tulbure cugetarea cu postul prelungit si cu privegherea.(48-49)