ARĂTARE TREBUINCIOASĂ SI PREA FRUMOASĂ DESPRE

CELE SAPTE FAPTE TRUPESTI

16)CEA DINTAI ESTE LINISTEA(ISIHIA)-,sau petrecerea neimprastiata, ferita de orice grija a vietii, ca astfel omul sa poata, prin departarea de oameni si

de imprastieri, sa fuga de zgomot si de cel ce umbla racnind ca un leu cautand pe cineva sa inghita prin intalnirile si prin grijile vietii, si sa aiba o singura grija, cum sa placa lui Dumnezeu, si sa-si faca sufletul neosandit in ceasul morti.(pg.50)

17)A DOUA ESTE POSTUL CU MASURA, sau a manca o data pe zi si nu se satura. Mancarea sa fie de un singur fel, din bucate modeste, care se gasesc fara

bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul, decat daca nu este altceva.(pag.50)

18)A TREIA ESTE PRIVEGHEREA CU MASURA; adica a avea jumatate noapte pentru somn, iar jumatate pentru psalmodie si rugaciune, pentru suspine si lacrimi. Aceasta pentru ca prin postul si privegherea cu masura trupul sa se faca supus sufletului, sanatos si gata spre tot lucrul bun, iar sufletul sa capete

barbatie si alinare, ca sa vada si sa faca cele cuvenite.(51)

19)A PATRA ESTE PSALMODIA SAU RUGACIUNEA TRUPEASCA, prin psalmi si ingenuncheri ca sa osteneasca trupul si sa smereasca sufletul, ca sa fuga vrasmasii nostri draci, si sa se apropie prietenii nostriii ingerii si sa cunoasca omul de unde primeste ajutor, ca nu cumva sa se mandreasca din nestiinta socotind ca lucrurile sunt ale sale si sa fie parasit de Dumnezeu ca sa-si cunoasca  neputinta sa.(51)

20)A CINCEA ESTE RUGACIUNEA DUHOVNICEASCA, facuta cu mintea care se fereste de orice gand, stand mintea in cele zise si cazand la Dumnezeu cu frangeri negraite, cere sa se faca numai voia Dumnezeiasca intru toate faptele si cugetarile sale neprimind nici un gand sau figura, sau culoare sau lumina, sau peste tot altceva si ca una ce priveste numai la Dumnezeu si vorbeste numai cu El a ajuns fara forma, fara culoare si fara figura, caci aceasta este rugaciuneacurata, ce se cade sa o aiba cel lucrator. Iar celui contemplativ i se cuvin altele mai mari decat acestea.(49)

21)A SASEA ESTE CITIREA CUVINTELOR SI VIETILOR PARINTILOR, nedandu-si auzul dogmelor straine sau altor invataturi, mai ales celor eretice. Aceasta pentru a invata din Dumnezeiestile Scripturi si din dreapta socoteala a Parintilor cum sa biruiasca patimile si sa dobandeasca virtutile; si ca sa se umple mintea lui de cuvintele Duhului Sfant si sa uite cuvintele si gandurile necuvincioase de mai inainte, pe care le-a auzit fiind in afara de chilie, si careprin multa convorbire a rugaciunii si citirii sa ajunga sa aiba cugetari bune. De fapt rugaciunea ajutata de citirea in liniste, si citirea de rugaciunea curata, cand cineva ia aminte la cele spuse si nu citeste sau canta in fuga. Altfel nu poate cuprinde cum trebuie intelesul lor, din pricina intunericului patimilor. Pe langa aceasta adese ori ratacim prin inchipuirea de sine. Mai ales patesc aceasta cei ce-si inchipuie ca au intelepciunea acestei lumi, nestiind ca avem nevoie de cunostinta prin faptuire, ca sa intelegem acestea. Si cel ce vrea sa invete cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca numai de auzire, pentru ca altceva este auzirea si alceva fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva mestesugar, ci castiga deprinderea mestesuguluilucrand si vazand si multe gresind si indreptandu-se de cei iscusiti prin rabdare si prin taierea voilor sale si dupa vreme indelungata, asa si cunostinta duhovniceasca nu se naste numai din cugetare ci se da de Dumnezeu dupa har celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile pare sa le cunoasca in parte, nu e de mirare, mai ales daca e lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu, ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au cunostinta. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunostinta. de Dumnezeu, ca si prooroci dar el inca nu. Drept aceea si eu culegand deasemenea din Dumnezeiestile Scripturi, si neinvrednicindu-ma sa aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau om, de la cei ce le-au vazut pe acestea.(53)

22)A SAPTEA ESTE INTREBAREA CELOR EXPERIMENTATI, despre orice cuvant sau fapta ca nu cumva din necercare, sau din placerea de sine, inchipuindu-si ca stie cum trebuie, nestiind inca nimic, cum zice Apostolul.

   Pe urma dupa toate aceste fapte trupesti, monahul trebuie sa aiba rabdare in toate cele ce vin asupra lui; pe care vrea Dumnezeu sa le ingaduie spre invatarea, spre cercarea si spre cunoasterea slabiciunii sale. Sa nu se faca indraznet si sa nu-si piarda nadejdea, orice rau sau orice bine i s-ar intampla. E dator sa se fereasca de orice vis, de orice vorba si de lucru fara rost si sa cugete pururea la numele lui Dumnezeu, mai des decat rasufla, in toata vremea si locul si lucrulu, si sa cada la El din suflet, adunandu-si mintea din toate gandurile lumii si cautand sa faca voia lui Dumnezeu. Atunci incepe mintea sa-si vada greselile sale ca nisipul marii. Si acesta este inceputul luminarii sufletului si dovada sanatatii lui. Atunci sufletul ajunge zdrobit si inima umilita incat se socoteste pe sine mai prejos de toti cu adevarat. Atunci incepe sa inteleaga binefacerile lui Dumnezeu, cele din parte si cele din obste, cele aflatoare in Dumnezeiestile Scripturi, si greselile sale. De atunci pazeste poruncile intru cunostinta, de la cea dintai la cea din urma. Fiindca Domnul le-a pus ca pe o scara si nu poate cineva sa treaca peste una ca sa ajunga la alta, ci trebuie sa inainteze ca pe niste trepte, de la cea dintai la cea de a doua si de la ea la cea de a treia, pana ce-l vor face pe om Dumnezeu, prin harul Celui ce le-a daruit pe ele celor ce hotarasc sa le implineasca.(53-54)

23)Caci blandetea e materia smereniei, iar aceasta este usa nepatimirii. Si prin aceasta, cel ce-si cunoaste firea sa intra la dragostea desavarsita care nu cade.(58)

24)...Cel ce a gustat din dulceata poruncilor, stie ca poruncile il duc treptat la urmarea lui Hristos. Acela doreste mult dorirea celorlalte, icat pentru ele dispretuieste adeseori si moartea. Simtind putin enele din tainele lui Dumnezeu, ascunse in Dumnezeiestile Scripturi, inseteaza mult sa le cuprinda. Si cu cat capata mai multa cunostinta, arde mai mult ca unul ce bea flacara. Iar fiindca dumnezeirea nu poate fi cuprinsa de nimeni, ramane pururea insetat.(58)

25)Pe cat se ingrijeste cineva mai mult de evlavie sau de faptuire, pe atat se lumineaza mintea mai mult intru cunosinta.(59)

26)Iar milostiv este cel ce miluieste pe aproapele di cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mancari, fie tarie, fie cuvant spre folos, fie rugaciune, fie putere de a mangaia pe cel ce are nevoie de ea.(59)

27)De asemenea el socoteste ca prin frate Dumnezeu insusi are trebuinta de el si se face indatoratul Lui; apoi ca fara ceea ce se cere de la el, saracul poate trai, dar ca fara sa-l miluiasca pe acela, dupa puterea sa , nu poate el sa traiasca si sa se mantuiasca.(59)

28)Ci neavand peste tot ceva cu ce sa miluiasca, sa aiba induiosare pentru toti, ca sa ajute pe cei ce au trebuinta din cele ce poate, desfacut de orice impatimire, fata de lucrurile vietii dar avand impatimire fata de oameni. Ba nici nu trebuie sa invete pentru slava desarta cel ce nu si-a aratat intai mila cu lucrul, zicand ca foloseste sufletele celor slabi, in vreme ce e cu mult mai slab decat pe cei care crede sa-i foloseasca. Fiindca tot lucrul isi cere vremea lui si o dreapta socoteala, ca sa nu se faca ceva ne la vreme, sau fara trebuinta. Caci celui slab ii este mai bine fuga de toate si neaverea e cu mult mai buna decat milostenia.(60)

29)�Fericiti cei curati cu inima�(Matei 5,8), acestia sunt cei ce au dobandit toata virtutea dupa sfintele cuvinte, au ajuns sa vada lucrurile dupa fire.(60)

30)Fericiti, zice, cei facatori de pace. Acestia sunt cei ce au facut pace in sufletul si trupul lor, supunand trupul duhului, ca sa nu mai pofteasca trupul impotriva duhului, ci sa-l calauzeasca precum voieste, daruindu-i cunostinta dumnezeiasca, prin aceasta, unul ca acela poate sa rabde prigonirea, batjocorirea si cuvantul rau, pentru dreptate si se bucura ca, plata lui multa este in ceruri(Matei 5,10).

   Caci toate fericirile fac Dumnezeu dupa har pe omul care a ajuns bland, doritor a toata dreptatea, milostiv, nepatimitor, facator de pace, rabdand toata durerea cu bucurie pentru dragostea lui Dumnezeu si a aproapelui.(60)

31)Caci daca se va opri cineva de la toate si se va ingriji numai de faptele trupesti si sufletesti, numite de Parinti, evlavie,iar pe de alta parte nu va crede in nici un vis si in nici un gand propriu, care nu are marturie din Scriptura, si va fugi de toata intalnirea desarta, ca sa nu auda si sa nu citeasca nimic fara rost, si mai ales ceva despre erezii, se vor inmultii in el lacrimile intelegerii si ale bucuriei, incat sa poata bea din multimea lor, si va ajunge la cealalta rugaciune, cea curata, care se cuvine vazatorului (contemplativului).(62-63)

32)Caci dupa ce mintea a venit la vederile duhovnicesti, e datoare sa citeasca in toate Dumnezeiestile Scripturi, ca una ce nu se teme de cuvintele greu de inteles ale Scripturii, ca cei faptuitori inca si cei slabi din pricina nepriceperii.(63)

33)De la frica omul trece la evlavie, de la aceasta vine taria, prin care e sfatul si dreapta socoteala. De la aceasta vine taria, prin ea intelegerea, si de aceasta vine omul la intelepciune.(63)

34)Iar felurile intelepciunii sunt patru: chibzuinta sau cuostinta lucrurilor ce trebuie sau nu trebuie facute si privegherea mintii; neprihanirea, care sta in pastrarea sanatoasa a cugetului, ca sa se poata infrana de la orice lucru, cuvant si gand ce nu place lui Dumnezeu, barbatia, sau taria si staruinta (rezistenta) in ostenelile incercarilor celor dupa Dumnezeu; dreptatea, adica impartirea care da tuturor la fel.(64)

35)Caci cine zice ca stie cum trebuie numai din auz minte. Findca mintea omului nu poate sa urce vreodata la cer fara vreun povatuitor; iar neurcandu-se si nevazand nu poate spune ceea ce n-a vazut.(64)
36)Caci a te inchipuii ceva  nu te lasa sa ajungi ceea ce te inchipui, zice Sfantul Maxim.(64)

37)Cand cineva intru cunostinta cunoaste ca nu cunoaste. Si este o nestiinta mai jos de orice nestiinta, cand cineva nu cunoaste ca nu cunoaste. Deci este si o cunostinta cu nume mincinos, cand socoteste cineva ca stie, nestiind nimic, cum zice Apostolul.(65)

38)Caci din nesimtire multa ne socotim noi cei multi ca suntem ceva, nefiind nimic.(66)

39)Cei trei uriasi ai diavolului: trandavia, uitarea si nestiinta.(39)
40)Caci cel ce uraste mustrarea arata vadit mandrie, zice Scararul, iar cel ce alearga spre se dezleaga de legatura.(66)

41)Zice Damaschinul, ca virtutile trupesti sunt mai degraba unelte ale virtutilor.(67)

42)Deasemenea fara linistire si fara taierea voilor propri nu poate cineva sa invete vreun mestesug dupa stiinta si amanuntimea.(67)

43)* Dar fericiti sunt cei ce se linistesc in intregime, fie ascultand de vreun faptuitor isihast, fie linistindu-se si iesind din toate grijile, intru ascultarea de voia dumnezeiasca, cu osardie si cu sfatul celor incercati, in orice indeletnicire cu cuvintele si cu intelesurile.(67)

44)Sa nu ne ingrijim despre cum vor trai saracii si cum se vor imbogatii iubitorii de lume, nici sa ne facem griji nebunesti despre lucrurile vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom.(68)

45)Pentru ca grija de viata nu lasa pe cineva sa se ingrijeasca de sufletul sau si sa-l cunoasca  cum se afla, ca cel ce  se linisteste si ia aminte la sine.(68)

46)Fara atentie si fara privegherea mintii, e cu neputinta sa ne mantuim si sa ne izbavim de diavol, care umbla racnind ca un leu pe cine sa inghita; cum zice Damaschin.(68)

47)Urechea celui ce se linisteste aude lucruri neobisnuite (Isaia). Si iarasi:�Linistiti-va si cunoasteti�.(71)

48)Iar vederile duhovnicesti, precum socotesc, sunt opt:

-Cea dintai este cunostinta necazurilor si a ispitelor vietii acesteia, cum zice Sfantul Dorotei, si ea se intristeaza de toata paguba, pe care a patimit-o firea omeneasca de la pacat.

-A doua este cunoasterea greselilor noastre si a binefacerilor lui Dumnezeu, cum zice Scararul, Isaac si multi altii dintre Parinti.

-A treia este cunostinta lucrurilor infricosate  dinainte de moarte, cum se scrie in dumnezeiestile Scripturi.

-A patra, intelegerea petrecerii Domnului nostru Iisus Hristos in lumea aceasta si a lucrurilor si cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalti sfinti Mucenici si ale cuviosilor Parinti.

-A cincea este cunostinta firii si a prefacerilor lucrurilor, precum zic Sfintii Parinti Grigorie si Damaschin.

-A sasea este contemplarea celor ce sunt, adica cunostinta si intelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu.

-A saptea este intelegerea fapturilor inteligibile ale lui Dumnezeu.

-A opta este cunostinta despre Dumnezeu, asa-numita teologie.

   Acestea sunt deci cele opt vederi. Cele dintai trei se cuvin celui ce este inca faptuitor, ca prin multe si amare lacrimi, sa-si poata curatii sufletul sau de toate patimile si sa primeasca apoi prin har pe celelalte. Iar celelalte cinci se cuvin contemplativului (vazator) sau cunoscator, pentru ca pazeste bine si implineste neincetat faptele trupesti si morale, sau sufletesti, prin care se invredniceste de simtirea vadita si intelegatoare a acestora.(73)

49)Caci cel ce nu doreste nimic se izbaveste prin piorunca de toate relele din vecul de acum si din cel viitor.(94)

50)Tot necazul care se sufera cu rabdare e bun si folositor, iar cel care nu e suferit astfel este semn al lepadarii de la Dumnezeu si e fara folos. Si daca nu se vindeca cineva de aceasta prin smerita cugetare, nu are alt leac. Fiindca cel cu cuget smerit se ocareste si se invinovateste pe sine cand ii vin necazuri, si nu pe altcineva.(112)

51)Si ajunge vederea unui singur inger spre toata infricosarea. Caci ce a patimit Daniil cel intocmai ca un inger, vazand pe inger?(113)

52)Ingerii, zice, lumineaza pe oameni, iar ei primesc luminarea de la arhangheli si aceeia de la incepatori, si asa fiecare ceata primeste luminarea si cunostinta de la alta.(113)

53)Tot cuvantul Scripturii este fara de prihana.(116)

54)Caci intelesurile ce vin de la sine, fara cercetare, in mintea celor ce se linistesc dupa Dumnezeu, sunt vrednice de primit, zice Sfantul Isaac.(116-117)

55)Fiindca nu este pe pamant un mai mare nebun ca acela care sileste intelesul Scripturii, sau il defaima, pentru asi intemeia cunostinta, mai bine zis necunostinta

sa.(117)

56)Caci asa se cuvine sa fie purtarea celor sarguinciosi, sa aiba minte cand la contemplarea celor sensibile, cand la cunoasterea celor inteligibile si la ceea ce e fara chip; si iarasi; cand la vreun inteles al Scripturii, cand la rugaciunea curata. Iar trupul, cand la citire, cand la rugaciunea curata, cand la lacrimi pentru sine insusi sau pentru altcineva din compatimirea cea dupa Dumnezeu, cand la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteste sau trupeste.(118)

57)Dupa multa osteneala, cel fara patima ajunge fara grija, ca unul ce a biruit patimile.(119)

58)E drepr ca si celui patimas i se pare ca se simte bine dar din orbire. Numai cel ce se nevoieste are osteneala si razboiul din vointa de a birui patimile si de a nu putea. Pentru ca unul ca acesta este lasat uneori biruit de cei ce-l vatama, ca sa uite obisnuinta lui dintai. Ca de nu fuge mai intai de imprastiere si nu-si castiga tacerea desavarsita, nu poate ajunge sa aiba ceva fara patima, sau sa graiasca pururea cele bune, Simplu graind, la tot lucru se cuvine fuga desavarsita de imprastiere, ca sa nu fie tras cineva de obisnuinta de mai inainte. Dar nimeni sa nu-si inchipuie din nestiinta, auzind despre smerita cugetare, nepatimire si cele asemenea, ca le are pe acestea, ci e dator sa caute semnul fieacarui lucru si sa-l afle in sine.(119)

59)Iar semnele smeritei cugetari sunt: Avand cineva toata virtutea trupeasca si sufleteasca, sa se socoteasca pe sine si mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind.(119)

60)Iar semnul nepatimirii poate, acesta este: a ramane in toate netulburat si fara teama, ca unul ce a primit sa poata toate prin harul lui Dumnezeu, dupa Apostol.(120)

61)Cele ce se fac fara silire nu sunt fapte, cum zice Sfantul Isaac, ci mai degraba daruri. Iar daca dupa prima osteneala a si venit odihna, ea este plata infrangerii, si nu trebuie sa te lauzi cu ea. Caci nu cei ce iau plata sunt laudati, cei ce se silesc in lucrare si nu iau nimic.(120)

62)Nimeni nu poate sa ne faca rau, daca nu vrem noi.(121)

63)Dar chiar daca  se vede pe sine stand degeaba si pierdut, sa nu se inspaimante, caci va veni la zdrobirea sufletului si la lacrimi indurerate, de nu va iesi din chilie. Si iarasi de va avea multa ravna la toata lucrarea duhovniceasca si lacrimi, sa nu socoteasca aceasta bucurie, ci inselaciune si pregatire de razboi (122)

64)Deaceea vrasmasul incearca orice mestesug ca sa desfaca pe om de isihie(liniste) si sa-l faca sa cada in ispita si sa se afle in oarece fel necredincios.(123)

65)Caci infranarea totala si neinfranarea sunt cele care aduc neputintele. Iar infranarea si schimbarea mancarurilor de fiecare data se fac pricinuitoare ale sanatatii, ca sa se pastreze fara placeri si fara boala si sa fie impreuna lucrator spre dobandirea virtutilor.(128)

66)Caci cel ce a primit darul luarii aminte la dumnezeiestile Scrip[turi, cum zic Parinti, afla tot binele ascuns in toate Scripturile.(128)

67)Fiindca cunostinta dumnezeiasca este un dar, iar stiinta cuvantului, este o invatatura omeneasca ca celelalte invataturi ale lumii acesteia, si nu ajuta la mantuirea sufletului. Aceasta se vede la elini.(128)

68)Iar citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din cercare si spre a invata pe cei necercati. Marele Vasile zice ca atunci cand Dumnezeu afla o inima curata de toate lucrurile si invataturile lumesti, Isi scrie in ea dogmele Sale ca pe o tablita nescrisa. Iar aceasta o spun, ca sa nu citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui Dumnezeu.(128)

69)Daca este inca faptuitor, sa citeasca vietile si cuvintele Parintilor, iar daca harul l-a ridicat la cunostinta Dumnezeiasca, sa citeasca toate scriptiurile dumnezeiesti.(128-129)

70)Ratacirea gandului sete inceputul pacatiuirii, cum zice Sfantul Isaac. Iar cel ce vrea sa fuga de acesta cu desavarsire se cade sa petreaca mult timp in chilie. Si daca e supus tradaviei sa lucreze putin, ca si cel nepatimitor si cunoscator, spre folosul altora si spre ajutorul celor neputinciosi.(129)

71)Nici un lucru care se face dupa Dumnezeu, cu smerenie, nu este rau.(130)

72)Tot ce este afara de trebuinta neaparata, adica tot ce nu ajuta la mantuirea sufletului, su la viata trupului, i se face piedica celui ce vrea sa se mantuiasca.(130)

73)Daca este cineva smerit cu cugetul, trebuie sa aiba toata virtutea si sa creada ca este mai prejos decat toata faptura, ca unul ce datoreaza mai mult. Iar de nu are simtirea aceasta, insasi aceasta este dovada ca e mai rau decat toata faptura, chiar daca s-ar parea ca are petrecerea intocmai cu ingerii.(143)

74)Nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cu se cuvine sa fim.(134)

75)Caci cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste, neaparat se va socoti pe sine mai prejos decat toata zidirea si nu va indrazni sa osandeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de Facatorul de bine si poate si alte bunatati.(135)

76)Precum cel patimas si inca nepartas de lumina cunostintei se afla in mare primejdie daca are stapanire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel ce a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca nu foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui neputicios, ca alergarea in liniste, nici celui patimas si fara cunostinta, ca supunerea in ea. Deasemenea nimic nu e mai bine ca a-si cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie, si nimc nu e mai rau ca a nu le cunoaste pe acestea. La fel nu e alta patima mai urata ca ingamfarea, nici mai vrednica de ras, ca iubirea de argint, care e radacina tuturor relelor.(136)

77)Iar obisnuinta dainuind, primeste putere de fire, zice Marele Vasile.(136)

78)Deci cel ce s-a silit putin a biruit pe vrasmasi, iar cel ce s-a lenevit putin  s-a intunecat si s-a pierdut.(137)

79)Nimic nu obisnuieste, zice Marele Vasile, sa intunece cugetarea asa de mult, ca rautatea, nici sa lumineze mintea, ca citirea in liniste, nici sa aduca o durere mai naprasnica sufletului, ca gandul mortii, nici sa pricinuiasca  sporirea nevazuta, ca ocararea de sine si taierea voilor proprii; sau pirderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine. Nimic nu pricinuieste departarea de Dumnezeu si pedepsirea omului credincios, cum o face cartirea, nici nu duce asa usor la pacatuire ca zapaceala si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de repede la dobandirea virtutii, ca singuratatea si adunarea mintii, nici la recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la rautatiler noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mantuire si intelepciunea Duhului cum e calea imparateasca, ce se tine departe in toate, atat de ceea ce  eprea mult, cat de ceea ce e prea putin. Si nu este alta virtute ca sa cuprinda voia Dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea ocarui gand si orcarei vointi proprii. Nu este ceva care sa ajute la tot lucru bun ca rugaciunea curata, nici piedica la dobandirea virtutilor, ca imprastierea si ratacirea cugetarii, chiar daca e de scurta vreme. Caci cu atat are cineva mai multa curatie, cu atat isi apare ca pacatunind mai mult, prin aceea ca vede; si cu cat pacatuieste mai mult, cu atat se intuneca mai mult, chiar daca isi apare avand curatie. Si iarasi cu cat are cunostinta mai multa, cu atat isi apare mai lipsit de cunostinta; si cu cat isi cunoaste mai putin nestiinta sa, si cunostinta cea duhovniceasca cea din parte, cu atat i se pare ca e mai cunoscator. Si cu cat rabda cel ce se nevoieste mai mult necazurile, cu atat va birui mai sigur pe vrasmas; si cu cat se nevoieste cineva sa faca mai mult bine intr-o zi cu atat se face mai indatorat pentru toate zilele vietii sale, zice Sfantul Maxim.(137-138)

80)Cel ce cere un lucru de la aproapele e dator, cu mai multa dreptate, sa-l ceara de la sine. Caci precum sunt daori pacatosii sa tremure de Dumnezeu fiindca l-au maniat, tot asa sunt datori cei ce au fost acoperiti de harul Lui in neputinta lor gata de deznadajduire, sa tremure cu mult mai vartos ca unii cei datoreaza multe. Si precum mare prapastie este necunoasterea Sfintelor Scripturi, cum zice Sfantul Epifanie, la fel si mai rau este neascultarea intru cunostinta.(138)
81)Nu fi iubitor de tine, zice, Sfantul Maxim si vei fi iubitor de Dumnezeu, nu-ti fi placut tie, si vei fi iubitor de frate.(139)

82)Rug:� Fie ca vreau, fie ca nu vreau, mantuieste-ma�(141)

83)Findca daca nu afla mintea altceva mai de pret decat lucrurile sensibile, nu-si intoarce pofta spre aceea, ca sa paraseasca cele cu care s-a obisnuit vreme indelungata. Deci precum cei iubitori de oameni si nepatimasi nu se vatama mult de lucrurile lumii, pentru ca le chivernisesc bine, asa si cei ce au daruri mari, pentru ca pun in seama lui Dumnezeu ispravile lor.(143-144)

84)Tuturor le este de folos linistea si fuga de unele lucruri si anumiti oameni. Dar mai ales celor patimasi si slabi.(144)

85)Daca nu se face cineva nepatimas, nu-i trimite Sfantul Dumnezeu Duhul Sau Cel Preasfant, ca nu cumva sa se afle inca atras din obisnuinta spre patimi si sa se faca vinovat in fata Duhului Sfant, celui salasluit in el si mai mare osanda sa aiba.(145)

86)*De aceea, nici un lucru indoielnic nu trebuie sa-l faca cineva, s-au sa-l hotarasca ca buna, afara de cazul ca nu poate sa traiasca sau se mantuiasca fara el. Sa intrebe pe cei incercati, sau sa-si castige asigurarea din credinta cea tare si din rugaciune, inainte de a fi ajuns la desavarsita nepatimire, care face mintea nebiruita si nemiscata in tot lucrul bun.(145-146)

87)Parintii, zice cartea batranilor (Patericul), au pazit poruncile, cei dupa ei le-au scris, iar noi am pus cele scrise in dulapuri(bibleoteci). Chiar daca vrem sa le mai si citim , nu staruim sa intelegem cele scrise si sa le facem, ci le citim in fuga, saunsocotind ca facem ceva mare, ne inaltam, nestiind ca mai mult ne osandim daca nu le implinim cum zice Sf. Ioan Gura de Aur: � Cel ce a cunoscut, zice, Domnul, voia Domnului sau�(  ), si celelalte. Asadar buna e citirea si cunostinta, dar cand nu iscodeste cineva viata invatatorului, cum zice Teologul: �Nu cauta vrednicia de crezare a celui ce te invata, sai iti vesteste, si cum zice Domnul:� Cate va vor zice voua preotii� si celelalte. Caci nici o vatamare nu-i vine vreunuia care intreaba, din faptele celui ce-l invata pre el, dar iarasi nici un folos, daca nu lucreaza insusi. Pentru ca fiecare va da socoteala pentru sine, invatatorul pentru cuvantul sau, iar auzitorul pentru ascultarea lui cu lucrul.(146)

88)Asadar bunatatea si dreptatea lui Dumnezeu daca traim dupa fire, ne sunt pricinuitoare a tot binele, iar daca le folosim rau, ne pricinuieste munca cea vesnica . (147)

89) Dar mai buna decât toate cele spuse, este rabdarea necazurilor . Cel ce s-a învrednicit de acest mare dar este dator sa multumeasca lui Dumnezeu, fiindca la impartasit de o binefacere mai mare.(149)

90) Toate cele ce sunt le-a facut Domnul spre folosul nostru .(151)

91) Noua celor ce iubim binele inca de frica muncilor si a încercarilor, nu ne este deloc de folos linbertatea, ci paza si fuga de lucruri, ca si prin departarea celor ce vatama neputinta noastra, sa putem lupta cu gandurile.(158)

92)Caci Natanail se talcuieste �ravna de Dumnezeu�.(159)

93)Cci este obiceiul dumnezeie[tii Scripturi zice Marele Vasile, s\ numeasc\ pe om mai mult dup\ virtutea lui dec`t dup\ na[tere (159)

94) Imprastierea este pricina întunecarii mintii (161)

95) Fiindca cel ce cauta cu lucrul, acela vede paguba si câstigul în lucrul cu care se îndeletniceste, zice Sf. Isaac, ci acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a patit, adeseori si l-a învatat de cercarea. Pentru ca sunt , zice, lucruri bune la aratare, dar ascund o paguba destul de însemnata; si sunt altele rele la aratare, dar cuprind în ele cel mai mare câstig.

De aceea, zice , nu este tot omul vrednic de încredere, ca sa dea sfat  celor ce cauta, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii si a dobândit din staruirea în nevointa o minte stravazatoare, cum zice Sf. Maxim. Iar aceasta trebuie sa fie cu multa smerenie si sa nu dea sfaturi tutror, ci numai celor ce le cer de bunavoie, si-l întreaba nesilit, si învata dupa rânduiala, sa faca asa c prin smerenie si prin întrebarea de bunavoie  a celui ce întreaba, sa se întipareasca cuvântul în sufletul celui ce-l aude, si sa se încalzeasca din credinta, vazând pe sfatuitor bun asemenea sfatuitorului aceluia minunat, pe care l-a numit Isaia Prorocul �Dumnezeu tare, biruitor ��(162)

96)Caci cel ce vrea sa îndrume sau sa dea sfat cuiva, sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice Scararul, e dator mai înâi sa se curateasca de patimi, ca sa cunoasca în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu si starea celui ce cere de la el cuvânt. Fiindca nu tutror li se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinmta este poate aceeasi. Pe urma sa se încredionteze de la cel ce cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la aceasta, sau, dimpotriva, îl sileste vreo alta trebuinta spre a se preface ca e datornic sa auda sfat. (164-165).

97)Din vorba multa însa, cum zice Solomon, nu lipseste pacatul. �Fara întrebare de la frati  nu trebuioe sa graiasca cineva, de dragul folosului, ca binele sa se faca din hotarâre libera. Caci apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapânesc peste turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. (165).

98) Caci noi ne pomenim dând drumul Cuvântului, prin aceea ca ne închipuim ca avem o cunostinta mai presus de altii . Si, de fapt, cu cât suntem mai vinovati, cu atât avem mai multa slobozenie . Pe când Sfintii, cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se tin pe ei mai pacatosi zice Sfântul Dorotei. Caci fiind coplesiti de cunostinta despre Dumnezeu, ca unii ce s-au împartasit de ea, simt ca nu mai stiu ce sa mai spuna (166).

99) �ajunge nebunia, fara alt pacat pentru pierderea sufletului. Caci cel ce are pacate mici este lasat sa cada în mai mari , spune Sfântul Isaac , si cel ce a luat de la Dumenzeu dar, si se arata cu nemultumire, îsi pregateste pierderea acestui dar, fiindca s-a facut nevrednic pe sine darul lui Dumnezeu, cum zice Marele Vasile . Caci multumirea se roaga. (167).

100) � unele lucruri aflatoare în dumnezeiestile Scripturi sunt limpezi si usor de înteles, iar altele nelamurite si greu de cuprins, ca prin cele dintâi sa ne atraga pe cei mai trândavi la credinta si la cautarea si a celorlalte, ca sa nu cadem dintr-o prea mare întelegere în deznadejde si necredinta, iar prin celelalte, ca sa nu ne atragem  o si mai mare osânda, dispretuind cuvântul înteles, ci ca cei ce vor, ostenindu-se de bunavoiesa caute cu lucrul cele ascunse si sa aiba lauda din aceasta, cum zice Gura de Aur. (167)

101) Si simplu, toata Scriptura si tot cuvântul lui Dumnezeu, sau al unui Sfânt sau al fapturilor sensibile sau inteligibile are un scop ascuns în sine .

Ba chiar orice cuvânt omenesc . Si nimeni nu cunoaste întelesul unui cuvânt decât numai prin descoperire (170).

102) Aceasta este o socotinta mincinoasa care socoteste ca stie cele ce niciodata nu le-a stiut �(171).

103) �ne putem mântui pretutindeni daca parasim voile noastre �(174)

104) � linistea este mai mare decât toate si fara de aceasta nu ne putem curati si cunoaste neputinta noastra si uneltirile dracilor , dar nici puterea si purtarea de grija a lui Dumnezeu  nu o putem cunoaste din cele cântate si citite (174)

105� nu trebuie sa fie folosit un lucru, sau un cuvânt sau o fapta, sau un gând , în afara de trebuinta neaparata pentru mântuirea sufletului si pentru viata trupului; si ca fara de dreapta socoteala, nici cele ce par bune nu sunt primite de Dumnezeu , precum nici lucrarea cea buna nu poate folosi pe cineva , daca nu se face cu scop bun. (175).

106) �suntem datori sa cercetam Scripturile dupa porunca Domnului, ca sa aflam în ele viata vesnica; si sa luam aminte la întelesul psalmilor  si al troparelor . De asemenea, sa cunoastem întru cunostinta multa ca nu cunoastem. Caci zice Marele Vasile, daca n-a gustat cineva din cunostinta, nu stie de câte este lipsit. (175).

107) � e dator mai întâi ca cineva  sa dobândeasca nepatimirea, prin fuga de lucruri si de oameni nefolositori  si numai dupa aceea, când o cere vremea, sa povatuiasca pe altii si sa chiverniseasca lucruri fara de osânda si fara vatamare , în urma deprinderii întru nepatimire , o data ce ajuns la desavârsita lipsa de patimi, dar numai daca a primit de la Dumnezeu chemare , zice Damaschin, ca Moise, Samuil si ceilalti proroci si Sfinti Apostoli, spre mântuirea celor multi. Chiar si atunci sa nu primeasca usor, ca Moise, Avacum, Grigorie, Cuvântatorul de Dumnezeu si altii si cum a zis Sfântul Pr?? Despre Sfântul Ioan , ca nu voia sa paraseasca linistea lui scumpa, macar ca avea datoria ca Apostol sa propovaduiasca, nu sa vietuiasca în liniste. (176-177).

108) Caci parerea de sine si nestiinta fac orbi pe cei ce nu vor sa vada nicidecum neputinta si nestiinta lor. (178).

109) Postul smereste trupul, privegherea lumineaza mintea, linistirea aduce plânsul, plânsul boteaza pe om si spala sufletul  si-l face fara de pacat. (178).

110) � fara plâns nu se face curatirea, iar plâns în împrastiere neîncetata nu este ; si fara curatirea sufletului nu se naste încredintarea neclintita, despartirea sufletului de trup este primejdioasa . Caci ceea ce nu e vadit, zice Scararul, poate nu e nici crezut . (178).

111) � dupa rânduiala pavecernitei trebuie sa zicem Crezul, Tatal nostru, si Doamne miluieste, de multe ori. Si sezând apoi catre rasarit, ca cei ce plâng  un mort, sa ne clatinam capul cu durere din suflet si cu suspin din inima si sa zicem cuvintele cunostintei ce se întâmpla sa o avem , începând de la cea dintâi pâna ce ajungem la rugaciune. (180).

112 Marele Vasile osândind împotrivirea în cuvânt, zice catre egumen sa-i dea celui ce se împotriveste în cuvânt multe metanii, pâna la o mie . Iar schimbând numarul, a zis: sau o mie sau una . Aceasta înseamna : cel ce graieste împotriva e dator sa faca  o mie de metanii înaintea lui Dumnezeu , sau una catre staret, zicând : Iarta-ma, Parinte.

113) Fiindca daca ar socoti ca face pocainta, dar încearca sa se împotriveasca în cuvânt celui ce-l judeca pe el întemeiat sau neîntemeiat , nu este vrednic de iertarea cea dupa har. (184)

114) Binele nu este bine , daca nu are ca scop voia dumnezeiasca(192)

Caci precum în cer sunt noua cete asa si în Biserica , si anume : patriarhii, mitropolitii, episcopii, preotii, diaconii, ipodiaconii citetii, cântaretii si monahii (193)

116) Despre Sfânta Cruce :

�Caci cele doua degete si o singura mâna arata pe Domnul nostru Iisus Hristos cel rastignit, cunoscut în doua firi , si-ntr-un singur ipostas . Iar dreapta aminteste de puterea Lui nemarginita si de sederea cea de-a dreapta Tatalui. Coborând ea de sus , ne arata pogorârea din ceruri pâna la noi . Iar trecând de la dreapta la stânga izgoneste pe vrajmasi ssi arata ca prin puterea Sa nebiruita a biruit Domnul pe diavol care sta la stânga, lipsit de tarie si întunecat. (193)