Ale aceluiasi, una sută capete de Dumnezeu cuvîntătoare si făptuitoare (teologice si practice)

1. Hristos este începutul (1 Cor. XV, 13), mijlocul si sfîrsitul124. Căci e în toate : în cele dintîi (Col. I, 18) si în cele mijlocii si în cele din urmă ca în cele dintîi. Pentru că nu este în El vreo deosebire oarecare între acestea, precum nu este nici barbar, nici scit, nici elin, nici iudeu, ci toate si în toate este Hristos (Col. III, 11).

2. Sfînta Treime, străbătînd prin toate de la cele dintîi si pînă la cele din urmă, ca de la capul unui trup pînă la picioare, le strînge pe toate, le lipeste, le uneste si le leagă de sine si, unindu-le astfel, le face tari si de ne desfăcut 125. Ea se face cunoscută în fiecare dintre ele, Una si Aceeasi, Care este Dumnezeu, în Care si cei din urmă sînt cei dintîi si cei dintîi sînt cei din urmă (Matei XX, 16)126.

3. Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie să-i vedem ca pe unul si în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos si să avem atîta dragoste fată de el, încît să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el127. Nu trebuie să numim sau să socotim pe vreunul rău, ci pe toti să-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar dacă ai vedea pe vreunul tulburat de patimi, să nu urăsti pe fratele, ci patimile care îl războiesc. Iar dacă îl vezi tira nizat de pofte si de gînduri gresite, să ai si mai multă milă de el, ca nu cumva să fii si tu ispitit (Col. VI, 1), ca unul ce te afli supus schimbărilor materiei nestatornice128.

4. Precum cetele întelegătoare ale puterilor de sus sînt luminate de Dumnezeu după treptele lor, de la cea dintîi la a doua si de la aceasta la alta si asa mai departe, revărsarea luminii dumnezeiesti trecînd la toate, asa si sfintii, fiind luminati de dumnezeiestii îngeri si legati si uniti prin legătura Duhului, se fac de aceeasi cinste cu îngerii si se întrec cu ei129. Căci ei vin din neam în neam (Isaia IX, 27), prin sfintii ce i-au precedat, lipindu-se de aceia prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, prin care sînt luminati ase menea acelora, primind harul lui Dumnezeu prin par ticipare. Astfel alcătuiesc ca un fel de lant de aur, fie care din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credintă, prin fapte si prin iubire, încît alcătuiesc în Dumnezeu cel Unul un sir ce nu se poate rupe usor 13°.

5. Dacă cineva e fals prin fătărnicie, sau pătat prin fapte, sau rănit usor prin vreo patimă, sau are vreo mică lipsă din negrijă, nu se numără cu cei întregi, ci se leapădă ca nefolositor si lipsit de tărie. Aceasta, pen tru ca nu cumva în vremea întinderii să facă legătura lantului să se rupă si să introducă o distantă între cei nedistantati si o întristare în amîndouă părtile, cei dina inte suferind pentru cei de după ei, iar acestia, pentru despărtirea de cei dinainte 131.

6. Cel ce nu năzuieste cu iubire si cu dorintă puter nică să se unească prin smerita cugetare cu cel din ur mă dintre sfinti, ci păstrează o mică neîncredere în el, nu se va uni niciodată deloc nici cu el, nici cu sfintii dintîi care au precedat, chiar dacă ar socoti că are toată credinta si toată iubirea fată de Dumnezeu si fată de toti sfintii1S2.

7. Plînsului după Dumnezeu îi premerge smerenia si îi urmează o bucurie si o veselie negrăită. Iar din sme renie după Dumnezeu răsare nădejdea mîntuirii. Căci cu cît se socoteste cineva pe sine din suflet mai păcătos decît toti oamenii, cu atît creste, împreună cu smerenia si nădejdea care înfloreste în inima lui, încredintîndu-1 că prin ea se va mîntui. 8. Cu cît coboară cineva mai mult în adîncul sme reniei si se recunoaste ca nevrednic de mîntuire, cu atîta se întristează mai mult si varsă siroaie de lacrimi. Iar pe măsura acestora, tîsneste în inima lui bucuria, iar împreună cu ea izvorăste si creste nădejdea, care face încredintarea despre mîntuire mai puternică133.

9. Fiecare trebuie să se cerceteze pe sine si să se cunoască, pentru a nu se încrede nici numai în nădejdea singură fără plînsul si smerenia duhovnicească, nici în smerita cugetare si în lacrimi, fără nădejdea si bucuria ce urmează acelora 13\

10. Există o părută smerenie din lene, din negli jentă si dintr-o lipsă de nădejde a constiintei, pe care cei ce o au o socotesc pricinuitoare de mîntuire. Dar nu este, căci nu are plînsul pricinuitor de bucurie, înso tit cu ea.

11. Există un plîns fără smerenie duhovnicească si acesta e socotit de cei ce plîng astfel ca un plîns cură- titor de păcate. Dar închipuindu-si aceasta, se amăgesc în zadar. Căci sînt lipsiti de dulceata Duhului, ivită în chip tainic în cămara întelegătoare a sufletului (Ps. XXXIII, 9). De aceea unii ca acestia se si aprind repede de pofta fată de lume si nu pot să dispretuiască în chip desăvîrsit lumea si cele din lume. Iar cel ce nu poate dispretui acestea în chip desăvîrsit si n-a dobîndit o des- lipire din suflet fată de ele nu poate dobîndi nici nădej dea sigură si neîndoielnică a mîntuirii sale. E purtat de îndoială, neîncetat, ici si colo, nepunînd temelia de piatră (Luca VI, 48). 12. Plînsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor si cură- teste sufletul de întinăciunea pricinuită de ele ; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfîntului Duh si reaprinde si încălzeste si face înfocată inima si o înflă cărează de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.

13. Observă si cunoaste lucrările ce se ivesc în tine din smerenie si din plîns si cercetează folosul ce ti se adaugă din ele la vreme potrivită. Pentru cei începători aceasta înseamnă lepădarea a toată grija pămîntească, dezlipirea si renuntarea la părinti si la prieteni, pără sirea grijii si dispretuirea tuturor lucrurilor si bunu rilor, nu numai pînă la un ac, ci si pînă la trupul însusi.

14. Precum cel ce pune pămînt pe o flacără ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vietii si împătimirea de cel mai neînsemnat si mai mic lucru sting căldura aprinsă la început în suflet1S5.

15. Cel ce s-a lepădat cu bucurie si într-o deplină simtire a inimii de lucrurile din afară si de oameni si de toate cele ale vietii si a uitat de ele a sărit peste împă- timire ca peste un zid si e ca un străin fată de lume si fată de toate cele din ea. El îsi adună mintea sa si-si concentrează gîndul si cugetarea numai la pomenirea mortii. De aceea se gîndeste la judecată si la răsplată si e cu totul stăpînit de acestea, pătruns de o frică ne grăită din pricina acestor gînduri si a cugetării la ele.

16. Cel ce poartă în sînul său frica de judecată e ca un osîndit legat în lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, arată ca unul ce e tîrît de frică ca de un călău, si dus pe drumul spre moarte, negîndind la altceva decît la chinul său si la durerea pe care va avea să o sufere din pedeapsa vesnică. Purtînd în inimă acest gînd, frica ce e întretinută de el nu-1 lasă să se îngrijească de nici un lucru din cele omenesti. Aflîndu-se astfel neîncetat ca un pironit pe lemn, si stăpînit fiind de dureri puternice, nu-si poate îndrepta ochii spre fata cuiva si nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Căci socotindu-se vrednic de toată necinstirea si dispretuirea, nu-1 interesează batjocurile ce vin asupra lui.

17. Cel ce poartă în sine frica mortii are silă de toată mîncarea, băutura si podoaba hainelor. El nu mă- nîncă pîinea si nu bea apa cu plăcere, ci împlineste tre buinta trupului atîta numai cît ajunge pentru a trăi136. Acela va lepăda toată voia sa si se va face rob tuturor, nedeosebind între cele poruncite 1S7.

18. Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob părintilor după Dumnezeu, nu va alege poruncile care usurează durerea inimii lui, nici pe cele care dezleagă legătura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-1 îndeam nă spre acestea cu prietenie, sau cu lingusire, sau cu poruncă, ci va alege mai degrabă pe cele ce-i sporesc frica si va vrea pe cele ce-i strîng legătura si va iubi pe cele ce-i dau putere călăului (fricii). El va stărui în acestea, neasteptînd să ia dintr-odată slobozire din ele 138. Dar nădejdea izbăvirii face osteneala mai usoară, ceea ce este mai folositor celui ce se căieste fierbinte 139.

19. Tuturor celor ce încep să vietuiască după Dum nezeu, le este folositoare frica chinurilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si închipuie că poate pune în ceput fără durere si fără lanturi si fără călău (frică), nu numai că-si asază temelia faptelor sale pe nisip, ci îsi închipuie chiar că-si poate face casa în aer, fără temelie, ceea ce este întru totul cu neputintă. Căci durerea aceasta naste toată bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile păcatelor si ale poftelor si călăul acesta nu pricinuieste moarte, ci viată vesnică 140.

20. Cel ce nu va vrea să scape si să fugă de dure rea născuta din frica de chinurile vesnice, ci se va lipi cu toată hotărîrea inimii de ea si-si va strînge si mai mult legăturile ei, pe măsura acestei hotărîri va înainta mai repede si se va înfătisa înaintea fetei împăratului împă ratilor. Iar întîmplîndu-se aceasta, îndată ce va privi ca printr-o ceată spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanturile, iar călăul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea din inima lui se va întoarce în bucurie si se va face izvor care izvorăste la vedere neîncetat si roaie de lacrimi, iar în minte, liniste, blîndete si dulceată de negrăit. Ba îi va da si bărbătie si-1 va face să alerge slobod si neîmpiedicat spre toată ascultarea poruncilor o lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sînt cu neputintă celor începători, dar le sînt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desăvârsiti, izvorul acesta li se face lumină, inima schimbîndu-li-se si prefăcîndu-li-se fără de veste U1.

21. Cel ce are în lăuntrul lui lumina Duhului Sfînt, cade cu fata la pămînt neputînd să o privească si stri gă cu spaimă si cu frică multă, ca unul ce a văzut si a pătimit un lucru mai presus de fire, de cuvînt si de în telegere, El este asemenea unui om căruia i s-au aprins de undeva mădularele de un foc, în care arzînd si ne-, putînd răbda căldura văpăii (Ieremia XX, 9), se poartă ca unul ce a iesit din sine 142. Neizbutind nicidecum să devină iarăsi al său si coplesit neîncetat de lacrimi si răcorit de ele, el aprinde focul dorului si mai tare. Ca urmare, varsă si mai multe lacrimi si, spălîndu-se în multimea lor, fulgeră de tot mai mare strălucire "3. Iar cînd s-a aprins în întregime si s-a făcut ca o lumină 144, se împlineste ceea ce s-a spus : "Dumnezeu unit cu dumnezeii si cunoscut de ei"-, si anume atît de mult cît s-a unit cu cei cu care s-a unit si s-a descoperit celor ce-L cunosc 145.

22. Pe cît voieste Dumnezeu să se facă cunoscut de noi, pe atîta se si descoperă. Si pe cît se descoperă, pe atîta e văzut si cunoscut de cei vrednici. Dar nu e cu putintă să pătimească cineva si să vadă asa ceva, dacă nu s-a unit mai întîi cu Preasfmtul Duh, după ce a do- bîndit prin dureri si sudori o inimă smerită, curată, simplă si zdrobită.

23. înainte de plîns si de lacrimi, nimeni să nu ne amăgească cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici să nu ne amăgim pe noi însine. Căci încă nu este în noi pocă intă, nici adevărată părere de rău, nici frică de Dumne zeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovătit pe noi însine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea jude cătii viitoare si a chinurilor vesnice. Căci dacă ne-am fi învinovătit pe noi însine si am fi dobîndit acestea si am fi ajuns la ele, îndată am fi vărsat si lacrimi. Iar fără de acestea, nici învîrtosarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodată, nici sufletul nostru nu va dobîndi smerenie, nici nu vom izbuti să ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a făcut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfînt148. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curătie, nu poate să ajungă la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic să se învete tainic virtutile smereniei147.

24. Cel ce voieste să-1 învete mestesugul vorbirii si filozofia pe cel ce abia a învătat să silabisească literele nu numai că nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degrabă să se descurajeze si să se dezguste, din pricina neputintei mintii lui de a cuprinde întelesul celor spuse. Tot asa cel ce spune începătorilor despre cele ale desă- vîrsirii si mai ales celor mai greoi, nu numai că nu-i va folosi cu nimic, ci îi va si face să se întoarcă la cele din urmă. Căci privind la înăltimea virtutii si întelegînd cît de departe este de culmea ei si socotind că lui îi este cu neputintă să urce spre vîrful ei, va dispretui si începu turile făcute de el, ca nefolositoare, si se va scufunda în deznădejde.

25. Cînd cei tinuti si stăpîniti încă de patimi vor auzi că cel desăvîrsit după Dumnezeu se socoteste pe sine mai lipsit de curătie decît orice om si decît orice animal si orice fiară si că atunci cînd e batjocorit se bucură, cînd e bîrfit bine cuvîntează, cînd e prigonit rabdă si se roagă pentru dusmanii lui cu lacrimi si în tru durerea inimii, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred că sînt lucruri asa de mari si în cearcă să se facă pe ei deopotrivă cu acela. Pe urmă, dati pe fată de Sfintele Scripturi si coplesiti de sfintii care le-au dovedit acestea cu fapta, mărturisesc că nu pot să ajungă la ele. Iar cînd aud că fără împlinirea acestora este cu neputintă să se mîntuiască, atunci, ne- vrînd să înceteze cu totul să facă răul si să se pocăiască de păcatele lor, îi prinde deznădejdea.

26. Cei mai multi cinstesc ca nepătimitori si ca sfinti, pe cei ce fătăresc virtutea si altceva arată în pielea obrazului si altceva sînt după omul din lăuntru, si anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia si răul miros al plăcerilor. Ei socotesc asa, pentru că nu au ochiul sufletului curătit, nici nu sînt în stare să-i cunoască pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie si virtute si în nerăutatea inimii, care sînt sfinti cu adevărat, îi socotesc, în chip gresit, ca pe oamenii de rînd, si trec pe lîngă ei dispretuindu-i si îi tin de nimic 148.

27. Unii ca acestia cinstesc ca învătător si ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv si arătos. Iar pe cel tăcut si cu grijă la cuvinte îl tin de prost si mut149.

28. Cei trufasi la cuget si bolnavi de mîndria dia volului se întorc de la cel ce vorbeste în Duhul Sfînt, socotindu-1 trufas la cuget si mîndru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decît îi străpung 15°. Dar pe cel ce boscorodeste din burtă si din fituici si îi minte cu privire la mîntuirea lor, îl laudă si îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca acestia care să poată deosebi si vedea lucrul bine si asa cum este 151.

29. -"Fericiti, zice Dumnezeu, cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Dar inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, asa zicînd, ca una singură si dusă pînă la capătul din urmă 152. Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea si lucrarea Duhului. Căci precum fierarul îsi poate arăta mestesugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămîn fără rod si fără folos, neizbutind să curătească pata si întinăciunea sufletului 153.

30. Acolo unde este smerenia adîncă, acolo sînt si lacrimi îmbelsugate. Iar acolo unde sînt acestea, acolo e si prezenta Duhului cel închinat. Iar acolo unde e Acesta, acolo se iveste toată curătia si sfintenia în cel ce se află sub lucrarea Duhului si acestuia i se face vă zut Dumnezeu si Dumnezeu priveste la el. "Căci la cine voi privi, zice, decît la cel blînd si linistit si temător de cuvintele Mele ?"154.

31. Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezrădăcina nicidecum. Si a primit pute rea de a nu face răul, dar nu si puterea de a nu. se gîndi la el155. Dar evlavia constă nu în a face numai binele, ci si în a nu gîndi cele rele. Deci cel ce gîndeste cele rele nu poate dobîndi inimă curată. Si cum ar putea ? Căci e întinată de gîndul rău, ca o oglindă de noroi156.

32. Eu am înteles că inima curată constă nu numai în a nu fi tulburat cineva de vreo patimă, ci si în a nu cugeta vreun rău sau ceva al vietii, atunci cînd vrea, ci a avea în sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neînfrînată. Căci numai în lumina curată vede ochiul în chip curat, neasezîndu-se în calea privirii nimic 157.

33. Nepătimirea spun că constă nu numai în a fi în afară de lucrarea patimilor, ci si în înstrăinarea de amin tirea lor. Si nici numai în aceasta, ci si în a ne goli min tea noastră de închipuirea lor, în asa fel, ca atunci cînd voim, să ne ridicăm mai presus de ceruri, ajungînd în afară de toate cele văzute si supuse simturilor. Atunci e ca si cînd simturile noastre ar fi încuiate si mintea noas tră ar fi pătruns la cele mai presus de simturi, ducînd prin puterea ei cu sine simturile, ca un vultur aripile sale.

34. Mintea fără simturi nu-si arată nicidecum lu crările sale si nici simturile pe ale lor fără minte 158.

35. Inimă curată este si se zice aceea care nu află în sine nici o închipuire sau gînd lumesc, care e atît de dăruită lui Dumnezeu si de unită cu El, că n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vietii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contem platie ca în al treilea cer, si e răpită în rai (2 Cor. XII, 2-4), si vede arvuna bunătătilor făgăduite sfinti- lor si se face martorul bunurilor vesnice, pe cît e cu putintă firii omenesti. Acesta e semnul adevărat al inimii curate si dovada sigură prin care cunoaste cineva si măsurile curătiei si se vede pe sine însusi ca într-o oglindă 159.

36. Precum cel ce se află în afara casei nu vede pe cei aflători înăuntrul ei, asa nici cel răstignit lumii (Gal. VI, 14), sau mort ei, nu mai are vreo simtire a lucrurilor din lume.

37. Precum trupul mort nu are nici o simtire, nici a trupurilor vii, nici a celor ce zac moarte împreună cu el, asa nici cel ce a ajuns în afara lumii, în Duh, si e împreună cu Dumnezeu, nu poate avea vreo simtire a lumii sau vreo împătimire de lucrurile ei, măcar că e supus trebuintelor trupului.

38. Există o moarte înainte de moarte si o înviere a sufletelor înainte de învierea trupurilor, prin lucrare, prin putere, prin experientă si prin adevăr. Cînd cugetul muritor a fost desfiintat de mintea nemuritoare si starea de moarte, alungată de viată, sufletul se vede pe sine în chip vădit ca înviat din morti, precum se văd pe ei însisi cei ce se scoală din somn. Si recunoaste pe Dumnezeu care 1-a înviat. Iar cunoscîndu-L pe El si multumindu-I, se ridică mai presus de simturi si de toată lumea, plin de o plăcere negrăită, si face să se odihnească în sine toată miscarea cugetătoare 16°. 39. Unele stări sînt pricinuite de noi, altele ni se dau de Dumnezeu. In măsura în care ne curătim, prin osteneli si sfintite sudori, sîntem luminati prin lumina lacrimilor de pocăintă. Si în măsura în care ne luminăm, ne curătim prin lacrimi. Lucrul din urmă (curătirea prin lacrimi) îl aducem noi de la noi însine ; cel dintîi (luminarea) ni se dă si-1 primim de sus.

40. Multi aducînd cele ale lor nu au primit cele ce vin de obicei de la Dumnezeu. Aceasta se vede din cele ce au făcut si au pătit Cain si Esau. Căci dacă cine va nu aduce ale sale într-o stare de suflet evlavioasă, cu credintă fierbinte si cu multă smerită cugetare, Dum nezeu nu va căuta la el si nu va primi cele aduse. Iar dacă nu sînt împlinite acestea, nici El nu va da în schimb ale Sale celui ce a adus ale lui astfel.

41. Lumea e moartă pentru sfinti si cei din ea la fel pentru ei. De aceea văzînd, nu văd faptele lor cele bune si auzind, nu pot întelege (Matei XIII, 13) cuvintele lor dumnezeiesti grăite în Duhul Sfînt. Dar nici cei du hovnicesti nu pot primi în ei faptele cele rele sau cu vintele pătimase ale oamenilor lumesti sau răi, ci vă zînd si ei cele din lume, nu le văd si auzind cele ale oa menilor lumesti, rămîn cu simtirea ca si cînd nu le-ar auzi. Si astfel nu se înfăptuieste nici o părtăsie a aces tora cu aceia, sau a acelora cu acestia161. 42. Despărtirea între lumină si întuneric e clară si un amestec între ele este cu neputintă. -"Căci ce părtă- sie are lumina cu întunericul, zice, sau ce parte are cre dinciosul cu necredinciosul ?" (2 Cor. VI, 15). Tot asa e de mare depărtarea si despărtirea între cei ce se află în Duhul Sfînt si cei ce nu se află în El. Cei dintîi au pe trecerea în cer (Filip. III, 20), căci au ajuns, încă de aici, din oameni, îngeri. Iar cei din urmă sed încă în întune ricul mostenit si în umbra mortii (Ps. CVI, 10 s.u.), piro niti de pămînt si de lucrurile de pe pămînt. Cei dintîi sînt în lumina întelegătoare si neînserată ; ceilalti sînt luminati numai de lumina supusă simturilor; cei dintîi se văd pe ei însisi si văd si pe cei apropiati; ceilalti, vă- zîndu-se pe ei însisi si văzînd si pe cei apropiati murind în fiecare zi, nu stiu că sînt oameni si că mor ca oa menii (Ps. LXXXI, 7) ; iar nestiind, nu cred că va fi o judecată si o înviere si o răsplătire pentru cele săvîrsite de fiecare în viata de aici.

43. Dacă Duhul Sfînt este în tine, fără îndoială vei cunoaste, din lucrările Lui ce se săvîrsesc în tine, cele ce spune despre El apostolul. Căci zice : "Unde e Duhul Domnului, acolo este libertatea"- (2 Cor. III, 17) ; si : -"Trupul e mort pentru păcat, iar Duhul viază pentru dreptate"- (Rom. VIII, 10) ; si : "Cei ce sînt ai lui Hristos viata si-au răstignit împreună cu patimile si cu pof tele ei" (Gal. V, 29). Căci cîti în Hristos s-au botezat, sînt în Duhul Sfînt (Ioan VII, 33), ca unii ce au îmbră cat pe Hristos întreg (Gal. III, 27) si s-au făcut fii ai lu minii (Lucâ XVI, 8)) si umblă în lumina neînserată (1 Ioan I, 7). Si văzînd lumea, nu o văd si auzind ale lu mii, nu aud (Matei XIII, 13). Căci precum s-a scris des pre oamenii trupesti că văzînd, nu văd si auzind despre lucrurile dumnezeiesti, nu înteleg, nici nu pot primi cele ale Duhului, căci nebunie sînt pentru ei acestea (1 Cor. II, 14), asa să întelegi si despre cei ce au în ei pe Duhul Sfînt : trup au, dar nu sînt în trup. "Căci voi, zice, nu sînteti în trup, ci în duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi" (Rom. VIII, 9). Ei sînt morti lumii, si lumea, lor. "Căci mie, zice, lumea s-a răstignit si eu lumii"- (Gal. VI, 14).

44. Cel ce cunoaste aceste semne si stări minunate lucrîndu-se în sine este cu adevărat purtător de Dum nezeu si de semne, avînd pe Dumnezeu, sau pe însusi Duhul cel Preasfînt locuind în el, vorbind si lucrînd în el cele spuse de Pavel. Iar cel ce nu a cunoscut încă acestea în sine, să nu se amăgească, căci este încă trup si sînge, adică acoperit de întunericul poftelor trupu lui 162. Iar trupul si sîngele nu vor mosteni împărătia lui Dumnezeu, care este Duhul Sfînt (1 Cor. XV, 20).

45. De la dumnezeiescul Botez primim iertarea pă catelor săvîrsite si ne eliberăm de vechiul blestem si ne sfintim prin venirea Sfîntului Duh. Dar harul desăvîr- sit, după cuvîntul : "Voi locui si voi umbla întru ei" (2 Cor. VI, 16), nu-1 primim atunci. Aceasta e a celor ce s-au întărit în credintă si arată acest har prin fapte. Căci după ce ne-am botezat, abătîndu-ne spre fapte re le si de rusine, lepădăm cu totul si sfintirea însăsi. Dar prin pocăintă si mărturisire si lacrimi primim pe măsu ra lor, mai întîi iertarea păcatelor săvîrsite si, prin aceasta, sfintirea si harul de sus 16S.

46. De la pocăintă ne vine spălarea întinăciunii fap telor rusinoase. După ea primim împărtăsirea de Duhul Sfînt. Dar nu în chip simplu, ci după credinta, simtirea si smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. Insă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea bine este să ne pocăim în fiecare zi, pentru porunca ce s-a dat. Căci îndemnul : -"Pocăiti-vă, că s-a apropiat împărătia cerurilor" (Matei III, 2), ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar lM.

47. Harul Preasfîntului Duh s-a dat sufletelor logo dite cu Hristos, ca o arvună. Si precum fără arvună, femeia nu are asigurare că se va înfăptui vreodată uni rea ei cu bărbatul, asa nici sufletul nu primeste încre dintare sigură că va fi împreună cu Stăpînul si cu Dum nezeul său în veci, sau se va uni cu El tainic si de ne grăit si se va bucura de frumusetea neapropiată a Lui, dacă nu primeste arvuna harului Lui si nu-1 dobîndeste în sine întru cunostintă 165.

48. Precum scrisorile de învoială, dacă nu primesc iscăliturile unor martori vrednici de crezare nu fac si gură arvuna, tot asa, înainte de împlinirea poruncilor si de dobîndirea virtutilor, nu e sigură iluminarea harului. Căci ceea ce sînt martorii pentru învoieli, aceea este lu crarea poruncilor si virtutile pentru arvuna Duhului. Datorită acestora primeste fiecare prin arvună încre dintarea mîntuirii viitoare 166.

49. întîi învoielile se scriu, asa zicînd, prin lucra rea poruncilor, apoi se pecetluiesc si se iscălesc de către virtuti. Abia atunci îsi dă mirele Hristos, sufletului mi reasă, inelul, adică arvuna Duhului167. 50. Precum mireasa înainte de nuntă primeste de la mire numai arvuna, iar zestrea convenită si darurile făgăduite, asteaptă să le primească după nuntă, asa si mireasa, care e Biserica credinciosilor si sufletul fiecă ruia dintre noi, primeste întîi de la mirele Hristos nu mai arvuna Duhului, iar bunătătile vesnice si împără tia cerurilor asteaptă să le primească numai după ple carea de aici. Dar prin arvună are încredintarea că va primi bunătătile convenite în învoială în chip nemin- cinos168.