Ale aceluiasi, 25 de alte capete ale cunostintei si ale cuvîntării de Dumnezeu (gnostice si teologice)

1. Nici celui ce teologhiseste nu i se potriveste pocă inta, nici celui ce se pocăieste, teologia. Căci pe cît sînt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. Cil, 12), pe atîta e mai înaltă teologia decît pocăinta91. Căci precum se vaită un om aflat în boală si neputinte, sau precum strigă un cersetor îmbrăcat în zdrente, asa face cel ce se află în pocăintă si săvîrseste cu adevărat faptele pocăintei. Iar cel ce teologhiseste este asemenea celui ce petrece în curtile împărătesti îmbrăcat în strălucirea vestmîntului împărătesc si vorbeste neîncetat cu împăratul ca un in tim al lui si aude de la el în fiecare moment poruncile si voile lui92.

2. Sporirea în cunostinta de Dumnezeu se face pri lej si pricină a necunoasterii tuturor celorlalte, ba chiar si a lui Dumnezeu. Si mărimea luminii Lui e o nevedere desăvîrsită ; iar simtirea supradesăvîrsită a luminii Lui mai presus de simtire, e o nesimtire a tuturor celor ce sînt în afara ei93. Căci simtirea care nu cunoaste, nu află si nu întelege deloc ce sînt, de unde, unde, care si cum sînt cele în care se află, neavînd putere să stie acestea, cum va fi simtire ? Cum nu vor fi acestea mai degrabă mai presus de simtire ? Iar mintea care-si simte neputinta ei, cum nu va fi nesimtitoare fată de cele mai presus de simtire ? -"Căci cele ce ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. II, 9)94, cum vor fi supuse simtirii ?

3. Domnul care ne dăruieste nouă cele mai presus de simtire ne dă si o altă simtire mai presus de simtire prin Duhul Său, ca să simtim în chip mai presus de fire darurile si harismele Lui mai presus de simtire, prin toa te simturile, în chip clar si curat95.

4. Tot cel ce e nesimtitor fată de Unul, e nesimtitor fată de toate, precum cel ce are simtire fată de Unul le simte pe toate si este în afară de simtirea tuturor. El le simte pe toate si nu e stăpînit de simtirea lor96.

5. Cel surd fată de cuvîntul lui Dumnezeu e surd fată de orice glas, precum cel ce aude cuvîntul lui Dum nezeu le aude pe toate97. Acesta este surd, pe de altă parte, fată de orice glas. El le aude pe toate si nu aude pe nici una, decît pe acelea care îsi spun cuvintele în Cu- vîntul98, si nici pe acestea, ci numai Cuvîntul care grăieste fără glas, în glasuri".

6. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pute rea (întelesul) celor spuse. Iar cel ce nu o cunoaste, este vădit că nu-si are simturile sufletului clare si sănătoase. Si fiind asa, încă n-a cunoscut că a fost zidit ca văză tor al zidirii văzute si pentru a fi introdus în cea cunos cută cu mintea 10°, ci, "fiind asezat într-o astfel de cinste, s-a alăturat si s-a asemănat cu animalele fără minte si purtătoare de povară" (Ps. XLVIII, 13). Si asemănat cu ele, rămîne astfel, neîntors, nerechemat, sau neridicat la prima cinste, după darul iconomiei Domnului nostru Iisus Hristos (Efeseni III, 2-7), Fiul lui Dumnezeu iei.

7. Fiind jos, nu cerceta cele de sus ; iar înainte de a ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecînd să cazi din amîndouă, mai bine-zis să te pierzi cu cele de jos.

8. Cel ce a fost ridicat de împărat din cea mai de jos sărăcie la bogătie si a fost îmbrăcat cu o mare cinste si împodobit cu o haină strălucitoare si i s-a poruncit să stea în fata lui, priveste pe împăratul cu mare dor si îl iubeste ca pe binefăcătorul lui, iar haina cu care a fost îmbrăcat o cinsteste cum se cuvine, si demnitatea si-o cunoaste. Iar de bogătia dată lui îsi dă seama. Asa si monahul care s-a retras cu adevărat din lume si de la lucrurile din ea si a venit la Hristos, chemat printr-o bună simtire, si a fost ridicat la înăltimea vederii duhovnicesti prin lucrarea poruncilor, cunoaste fără rătăcire pe Dumnezeu si întelege limpede schimbarea săvîrsită cu el. Căci vede pururea harul Duhului care luminează de jur-împrejur, care poate fi numit haină si purpură împărătească, sau mai bine-zis e Hristos însusi, dacă cei ce cred în El s-au îmbrăcat în El (Rom. XIII, 14)102.

9. Cel ce s-a îmbogătit cu bogătia cerească, adică cu prezenta si sălăsluirea Celui ce a zis : -"Eu si Tatăl vom veni si locas ne vom face întru el" (Ioan XIV, 23), stie în cunostinta sufletului de ce mare har s-a împărtăsit si ce mare comoară poartă în inima lui. Căci vorbind cu Dumnezeu ca si cu un prieten, stă cu îndrăznire în fata "Celui ce locuieste în lumina cea neapropiată" (1 Tim. VI, 16)103.

10. Fericit este cel ce crede acestora ! De trei ori fericit este însă cel ce se străduieste să dobîndească cu nostinta celor spuse prin făptuire si prin sfintite nevo- inte ! Dar este un înger, ca să nu spun mai mult, cel ce se ridică prin contemplare si cunostintă la înăltimea acestei stări si aproape de Dumnezeu, ajuns ca un fiu al lui Dumnezeu.

11. Cel ce stă la tărmurile mării vede noianul nesfîrsit de apă, dar marginea lui nu o poate vedea, ci numai o parte oarecare. La fel cel ce s-a învrednicit să privească oceanul nesfîrsit al slavei lui Dumnezeu si să-1 vadă în ehip întelegător, îl vede nu atîta cît este, ci cît e cu putintă ochilor întelegători ai sufletului său 10\

12. Cel ce stă lîngă mare, nu o priveste numai pe aceasta, ci si intră atîta cît voieste în apele ei. Asa si cei ce voiesc, dintre cei duhovnicesti, pot să se împărtă sească si să contemple, prin cunostintă, lumina dumne zeiască, pe măsura dorintei de care sînt purtati105.

13. Cel ce stă la tărmurile mării, atît timp cît se află în afara apelor, le vede pe toate si priveste peste noianul apelor, dar cînd începe să intre în apă si să se scufunde în ea, pe măsură ce se afundă, părăseste vederea celor din afară. Asa si cei ce au ajuns la împărtăsirea de lumi na dumnezeiască : pe măsură ce înaintează în cunos tinta dumnezeiască, se scufundă tot mai mult în nesti intă 106.

14. Cel ce a coborît în apa mării pînă la genunchi, sau pînă la brîu, vede toate cele din afara apei în chip clar ; dar cînd se coboară în adînc si a ajuns întreg sub apă, nu mai poate vedea ceva din cele de afară, decît numai atîta că e întreg în adîncul mării107. Asa li se în- tîmplă si celor ce cresc prin sporire duhovnicească si urcă în desăvîrsirea cunostintei si a contemplatiei.

15. Cînd cei ce înaintează spre desăvîrsirea duhov nicească sînt luminati în parte, adică primesc o lumină numai în minte, atunci ei oglindesc slava Domnului în chip întelegător si sînt introdusi în cunostinta întelegerii si în taina descoperirii, fiind ridicati de la contemplarea celor ce sînt la Cel ce e mai presus de cele ce sînt (de făpturi).

16. Cei ce se apropie de desăvîrsire si nu o văd încă decît în parte sînt înspăimîntati întelegînd nesfîrsirea si necuprinderea celor ce le văd. Căci, pe măsură ce pătrund în lumina cunostintei, primesc cunostinta nestiintei lor. Dar cînd realitatea spirituală le apare încă în chip ne clar si li se arată ca într-o oglindă si e luminată numai în parte, ea va binevoi să se facă văzută si mai mult si să se unească prin împărtăsire cu subiectul iluminat, luîndu-1 întreg în sine, cînd acest subiect va fi scufun dat întreg în adîncul Duhului ca în sînul unui abis de ne- sfîrsite ape luminoase ; atunci el urcă în chip negrăit la desăvîrsita nestiintă, ca unul ce a ajuns mai presus de toată cunostinta 108.

17. Cînd mintea e simplă, sau goală de orice înteles si intră întreagă în lumina dumnezeiască, simplă 109, fiind acoperită de ea, nu mai are să afle altceva în afară de lumina în care este, ca să fie miscată spre întelegerea acelui altceva, ci rămîne în abisul luminii dumnezeiesti, nemaiîngăduindu-i-se să privească nicidecum în afară n0. Aceasta este ceea ce s-a spus : -"Dumnezeu este lumină" (1 Ioan I, 5) si lumina supremă si odihna de orice vedere pentru cei ce au ajuns în ea.

18. Mintea pururea în miscare devine nemiscată si cu totul fără gînduri cînd e acoperită întreagă de întu nericul dumnezeiesc si de lumina dumnezeiască ul. Dar e în stare de contemplatie si de simtire si de gustare a bunătătilor în care se află "2. Căci adîncul Sfîntului Duh nu e ca adîncul apelor mării, ci e adîncul apei vii a vietii vesnice (Ioan IV, 10) m. Toate cele în care mintea ajunge, după ce străbate cele văzute si cugetate, sînt de neînteles, de netîlcuit si de necuprins. Ea se miscă si se întoarce numai în ele în chip nemiscat "*, vietuind în viata mai presus de viată, fiind lumină în lumină si nu lumină de sine. Căci nu se priveste atunci pe sine, ci pe Cel mai presus de sine si slava de acolo făcînd-o străină de cunoasterea sa, se are pe sine însăsi întreagă ne stiută "5.

19. Cel ce a ajuns la măsurile desăvîrsirii, este mort fără a fi mort, vietuind în Dumnezeu în Care se află si nevietuind luisi (Rom. XIV, 7). E orb ca cel ce nu vede din fire. El a ajuns însă mai presus de orice vedere naturală, ca unul ce a primit ochi noi si nease mănat mai buni si mai presus de cei ai firii. El e nelu crător si nemiscat, ca unul ce a împlinit toată lucrarea sa. E fără gînduri, ca unul ce s-a ridicat la unirea mai presus de întelegere si se odihneste acolo unde nu mai e vreo lucrare a mintii, sau vreo miscare de aducere aminte, spre vreun gînd sau spre vreun înteles. Căci neputînd întelege sau cunoaste cele neîntelese si cu neputintă de cuprins, se odihneste, asa zicînd, în ele. Iar odihna aceea e nemiscarea ne-simtirii fericite, care e totodată desfătarea în simtirea neîndoielnică si fără străduintă a bunătătilor negrăite 116.

20. Cel ce nu s-a învrednicit să ajungă la o astfel de măsură a desăvîrsirii si în posesiunea unor astfel de bunuri să se învinovătească numai pe sine si să nu spună, pentru a se dezvinovăti, că lucrul acesta este cu neputintă, sau că desăvîrsirea se dobîndeste, dar în chip nestiut. Ci să cunoască, încredintat de dumnezeiestile Scripturi, că lucrul e cu putintă si adevărat, înfăptuin- du-se prin lucrare si împlinindu-se în chip constient. Căci fiecare se lipseste pe sine de aceste bunătăti pe măsura neîmplinirii si nelucrării poruncilor 117.

21. Multi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citin- du-le, le si aud 118. Dar putini dintre cei ce le citesc pot cunoaste drept puterea si întelesul celor citite. Acestia de clară uneori că cele spuse de Sfintele Scripturi sînt cu neputintă, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rău. Pe cele spuse pentru timpul de fată le socotesc ca avînd să se împlinească în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja în- tîmplate si ca întîmplîndu-se în fiecare zi. Si astfel nu e o judecată dreaptă în ei, nici o pătrundere adevărată a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.

22. Dumnezeu a făcut de la început două lumi : una văzută si alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lu crurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută si cugetată "9. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori, cel văzut cu simturile si cel cugetat. Si ceea ce e soarele acesta în cele văzute si supuse simturilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute si neîntelese cu mintea. Căci El este si se numeste Soarele dreptătii (Maleahi IV, 2 ; III, 20). Iată deci doi sori, unul cunoscut cu simturile si unul cugetat cu mintea, precum sînt si două lumi, asa cum s-a spus. Si dintre cele două lumi, una, adică lumea supusă simturilor cu toate cele din ea, este luminată de soarele acesta cunoscut cu simturile si văzut, iar cealaltă lume, adică cea cunoscută cu mintea si cele din ea, primeste lumina si strălucirea de la Soarele cugetat al dreptătii. Deci cele supuse simturilor si cele cunoscute cu mintea sînt luminate în chip despărtit : cele dintîi de soarele cunoscut cu simturile, iar cele din urmă de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmă nu au nici o unire sau cunostintă sau comuniune cu cele supuse simturilor.

23. Singur omul din toate cele văzute si cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiintă îndoită, avînd trup alcătuit din patru elemente : din simtire si suflare, prin care participă la aceste elemente si trăieste în ele, si din suflet întelegător si nematerial si necorporal, unit în chip negrăit si neînteles cu acestea si amestecat cu ele în chip neamestecat si neconfundat120. Iar acestea sînt omul cel unul, animal muritor si nemuritor, văzut si nevăzut, sensibil si inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate. Precum cei doi sori îsi împlinesc în chip despărtit lucrările în cele două lumi, asa si în omul cel unul : unul luminează trupul, Celălalt sufletul si fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părtii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac m.

24. Soarele supus simturilor e văzut, dar nu vede. Soarele cunoscut cu mintea e si văzut de cei vrednici, dar si vede pe toti si mai ales pe cei ce-L văd pe El. Cel cunoscut cu simturile nu vorbeste, nici nu dă cuiva pu tere să vorbească. Cel cunoscut cu mintea vorbeste prie tenilor Lui si dăruieste tuturor puterea să vorbească 122. Cel supus simturilor, strălucind în grădina supusă sim turilor, usucă numai umezeala pămîntului cu căldura razelor lui, dar nu si îngrasă plantele si semintele. Cel cunoscut cu mintea, arătîndu-se în suflet, împlineste lu crurile următoare : usucă umezeala patimilor si curătă murdăria produsă de ele si dă grăsime pămîntului sufle tului, din care se hrănesc plantele virtutilor îmbibate de rouă.

25. Soarele supus simturilor răsare si luminează lu mea cunoscută cu simturile si toate cele din ea, pe oa meni, fiarele, animalele si orice altceva, peste care-si întinde în chip egal lumina sa. Apoi apune si lasă în în tuneric locul pe care 1-a luminat. Cel cunoscut cu mintea străluceste pururea si a strălucit, încăpînd întreg în toate în chip neîncăput. Dar e deosebit de cele create de El si e întreg despărtit în chip nedistantat de acestea, fiind întreg în toate si nicăieri ; întreg în creaturile văzute întregi si întreg în afară de ele ; întreg în cele văzute si întreg în cele nevăzute ; e prezent întreg pretutindeni si nu e întreg nicăieri si nicidecum 123.