„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).
Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea
femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui
Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim,
cum afirmau samarinenii.
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce.
A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui
Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că
Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi
spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află
numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate
auzi şi primi rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor,
pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din
Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii
să se închine lui Dumnezeu.
Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile
de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru
păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru
în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi
puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin
casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui
pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe
aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este” — spune Sfântul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte XVII, 28).
Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu
în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât
într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult
pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească
de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în
orice zi şi la orice oră din zi. Dar Mântuitorul nu S-a
mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu
este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I
aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o
învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu.
Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr” — a spus Mântuitorul.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc.
Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom
mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor
conţinut.
Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi,
a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că
închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul
Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din
Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe
Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci
nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate
să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfântul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul,
înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina,
ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este
mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu.
Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi
în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari,
pentru ca să-I aducem închinare. În
schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este
spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel
în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi
faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă
suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în
duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul”
înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră,
cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă
neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura,
când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta
cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia
noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte,
că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu
cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de
Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul
nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este
împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel Căruia ne rugăm. Se
spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios care se
roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui
duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al
rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine
nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea
care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.
Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu că Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă.
Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni
şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său
e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în
legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă
de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul
dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în
rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva,
Părinte” (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu,
pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care
trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles
ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea
la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea
unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să
te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia
se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu
nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea
lui.
Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe
însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet
omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru
iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la
sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne
conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi
desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să
devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.
Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu
pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre
sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi
pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor
noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să
nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri
rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de
mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne
rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem
răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim
în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care
ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între
credincios şi credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de
bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om
un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul
e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi
una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi
nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh”.
Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim
unitatea Duhului în legătura păcii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel
(Efes. IV, 3). Rugându-ne „în duh şi în adevăr”, vom putea să simţim
tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi
Sfânt apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Cor. XIII).
(Pr. Prof. D. Stăniloae, Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)