Predică la Duminica a V-a după Rusalii
( Despre iad şi chinurile păcătoşilor )
Versiune fara diacritice | Predici la duminici
Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)
Iubiţi credincioşi,
Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad
şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură. Cînd
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvîntului în
părţile Gadarenilor, zis şi Gherghesenilor, L-au întîmpinat doi oameni
îndrăciţi care ieşeau din morminte şi erau foarte munciţi. Diavolii care
chinuiau pe aceşti oameni, văzînd pe Mîntuitorul, au strigat: Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
Să ne punem întrebarea de ce au zis diavolii "mai înainte de vreme?"
Cum să înţelegem acest cuvînt? Iată cum. Dracii ştiau prea bine că la
Judecata de apoi îi aşteaptă osînda cea veşnică.
Despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Căci dacă
Dumnezeu, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, ci legîndu-i cu
legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la
judecată... (II Petru 2, 4). Încă şi apostolul Iuda, în a sa sobornicească epistolă, acelaşi lucru arată, zicînd: Pe
îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a
pus la păstrare sub întuneric, în lanţurile veşnice, spre judecata zilei
celei mari (Iuda 1, 6).
Aşadar, fraţii mei, acest lucru ştiindu-l preabine diavolii, că mare
osîndă şi grele munci îi aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi,
şi, totodată, cunoscînd puterea cea fără de margini a Mîntuitorului
nostru Iisus Hristos, Îl rugau să nu-i muncească înainte de vreme. Adică
să nu-i trimită mai înainte de judecata cea de apoi în gheena focului
nestins, dacă îi scoate din cei doi oameni, ci să le dea voie să se ducă
în turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).
Iubiţi credincioşi,
Avînd în vedere că şi diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi
pe scurt despre iad şi muncile din el. De la început vă rog să ţineţi
minte că nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un
sfînt sau dascăl al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile
iadului, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în
Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede şi a asculta
despre acest mare adevăr, că nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit
despre muncile iadului, ci Însuşi Ziditorul şi Dumnezeul nostru.
Vrednice de crezare sînt şi învăţăturile sfinţilor prooroci din Legea
Veche, despre chinurile cele veşnice ale iadului. Dar cu mult mai mult
ni se cuvine a crede în cuvintele Sfintei Evanghelii pentru că sînt
rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi după acestea vom fi judecaţi.
Iată mărturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad şi
chinurile veşnice ale lui. Mai întîi trebuie să ştim că iadul este un
loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). În iad se munceşte şi trupul şi
sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsă veşnică (Matei
25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc
(Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are rîu de foc (Matei 18, 8; 25, 41)
Iadul are flacără veşnică (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei
10, 27). Iadul are cuptor veşnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena
focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adică frig
cumplit. Iadul are întuneric veşnic (Matei 22, 13). Iadul are plîngerea
şi scrîşnirea dinţilor (Matei 22, 13). Iadul are deznădejde şi este
veşnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adică mustrarea
conştiinţei, şi foc nestins (Marcu 9, 44).
Să auzim acum ce zic Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi despre iad şi
chinurile păcătoşilor. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice despre muncile
iadului: "Nu crede, omule, că acel foc se aseamănă celui din această
lume; focul din această lume consumă şi schimbă deplin tot ceea ce
aprinde, iar focul de dincolo de mormînt va arde totdeauna ceea ce a
aprins şi nu va înceta niciodată să ardă. De aceea se numeşte nestins,
că şi păcătoşii care vor arde în el vor deveni nemuritori pentru
chinuri" (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1890, p. 327).
Sfîntul Ioan Damaschin zice: "Păcătoşii vor fi daţi focului veşnic;
nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decît
lui Dumnezeu. Acel foc va arde fără a consuma sau a distruge. El va
lucra nu numai asupra trupului păcătoşilor ci şi asupra duhurilor celor
netrupeşti, ale demonilor, el va fi întunecat şi tainic. Pe lîngă acest
foc, cei păcătoşi vor fi mîncaţi de viermele conştiinţei lor. Viermele
şi focul ce munceşte pe păcătoşi în gheenă este conştiinţa lor" (Teologia dogmatică, de Macarie, tom 2, p. 656-657).
Sfîntul Vasile cel Mare recunoaşte viermele din iad ca o realitate,
iar nu o ficţiune, o alegorie, o idee abstractă. Sfîntul Ioan Gură de
Aur pune, de asemenea, viermele şi amarul muncilor iadului, ca simţual,
zicînd: "De la sicriu şi de la vierme aruncă-ţi cugetarea ta la viermele
ce nu moare şi la focul ce nu se stinge; la scrîşnirea dinţilor şi la
întunericul cel mai dinafară, la suferinţa unei strîmtori veşnice".
Sfîntul Dimitrie al Rostovului, zice: "În gheenă va fi un foc nestins, o
iarnă friguroasă, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferită, o
întristare netîlcuită, o foame grozavă, o sete nepotolită şi o
strîmtoare extremă" (Omilia a doua, despre intrarea Domnului în
Ierusalim).
Să auzim acum şi pe dumnezeiescul părinte Chiril al Alexandriei, care
zice despre muncile veşnice ale iadului: "Mă înfricoşez de gheenă, că
fără de sfîrşit este. Mă înspăimîntez de tartarul cel mai dinafară, că
nu are împărtăşire cu lumina. Mă înfricoşez de viermele cel neadormit,
că fără de sfîrşit chinuieşte. Mă înfricoşez de rîul cel de foc care
curge înaintea scaunului înfricoşatului şi prea Veşnicului Judecător,
care va face sunet mare şi cu văpaie prea iute va arde. Mă înfricoşez de
negura cea fără de lumină. Mă înfricoşez de întunericul cel mai din
afară şi de legăturile cele nedezlegate, de scrîşnirea dinţilor şi de
plîngerea cea nemîngîiată...". Apoi zice: "Acolo totdeauna se aude:
"Vai!" Acolo toţi strigă: "Vai mie", "Vai mie" şi nu este cine să le
ajute. Suspină neîncetat şi necurmat din adîncul inimii lor şi nimeni nu
este cine să-i audă. Plîng şi se jelesc, dar nimeni nu este cine să se
milostivească spre ei. Unde este desfătarea, unde este nălucirea
averilor, unde este acolo frumuseţea femeilor mincinoase şi
nefolositoare? Unde este acolo spoirea şi sulemenirea femeilor celor
rele pe care o uneltesc spre a înşela tinerii? Unde este podoaba
hainelor? Unde este dulceaţa păcatului cea necurmată şi întinată? Unde
este mîndria cea fără de omenie? Unde sînt boierii, unde împăraţii, unde
egumenii şi cei ce se fălesc cu dregătoriile şi bogăţiile lor? Ei
defaimă pe Dumnezeu care i-a făcut pe dînşii" (Uşa pocăinţei, 1812, p. 371-380).
Sfîntul Clement al Romei zice despre muncile iadului: "Toate
sufletele sînt nemuritoare, chiar şi cele ale păcătoşilor. Mai bine ar
fi fost acestora să nu mai fi existat, căci în prada muncilor celor fără
de sfîrşit, în focul care nu se stinge, nemurind niciodată, ei nu vor
vedea sfîrşitul chinurilor lor". Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei,
zice: "Tu mă ameninţi pe mine cu un foc care se consumă pentru un timp
şi se stinge curînd, căci nu cunoşti nimic de focul judecăţii viitoare
şi de munca cea veşnică pregătită pentru necredincioşi". Sfîntul Iustin
Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: "Satana cu toată armata lui
şi cu toţi cei ce au urmat exemplul său, vor fi trimişi în focul cel
nestins şi acolo veşnic vor suferi".
Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice: "Dacă cineva este păcătos, el
primeşte un trup veşnic destinat a suferi chinurile păcatului şi va arde
veşnic în foc, fără a se distruge sau a se mistui vreodată". Sfîntul
Vasile cel Mare, arătînd că muncile iadului sînt veşnice, zice: "Domnul
afirmă că aceştia vor merge în munca cea veşnică" (Matei 25, 46). În alt
loc trimite pe cei păcătoşi în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).
După cum ne spune Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie (Matei 25, 41),
iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la începutul zidirii, ci în clipa
căderii din cer a îngerilor săi. El a fost destinat nu oamenilor, ci
"diavolului şi îngerilor lui", pentru că s-au răzvrătit împotriva lui
Dumnezeu, dorind "să fie asemenea Celui Preaînalt". Iadul este o temniţă
de chin veşnic pentru ei, întrucît îngerii căzuţi nu mai au iertare şi
pocăinţă, căci au păcătuit în ştiinţă şi voinţă liberă, nu ca oamenii
care cad din slăbiciune şi neştiinţă. De aceea numai oamenii au pocăinţă
şi iertare, iar diavolii niciodată.
Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor păcătoşi în muncile
iadului, în temniţa diavolilor şi la un loc cu ei, dacă iadul este numai
pentru ei? Pentru că oamenii ascultă mai mult de îndemnurile diavolilor
spre păcat, decît de poruncile lui Dumnezeu spre mîntuire. Şi dacă nu
se pocăiesc din viaţă de bună voie, prin spovedanie şi lacrimi de căinţă
şi dacă nu părăsesc păcatele pînă la moarte datorate necredinţei,
nepăsării, mîndriei şi altor patimi care îi ţin legaţi, atunci sufletele
păcătoşilor sînt aruncate în chinurile iadului, la un loc cu diavolii
pe care i-au ascultat.
Dar oare şi sufletele oamenilor nepocăiţi rămîn veşnic în iad cu
diavolii? Oare păcătoşii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare?
Ce ne învaţă despre aceasta Sfînta Biserică? Cei care au murit în
păcate grele împotriva Sfîntului Duh, cum sînt necredincioşii, care pînă
la moarte declară că nu cred în Dumnezeu, cei care refuză la sfîrşitul
vieţii spovedania şi Sfînta Împărtăşanie, cei care se leapădă de dreapta
credinţă şi mor în secte, vrăjitorii, cei care se sinucid şi nu au
nădejde în mila lui Dumnezeu, toţi aceştia nu mai au nici o iertare după
moarte şi Biserica nu se roagă pentru ei niciodată, iar sufletele lor
se chinuiesc veşnic în iad cu diavolii.
La fel zac în chinuri şi sufletele celor ce au făcut păcate de moarte
şi strigătoare la cer, pînă în ceasul morţii, precum: înjurături de
cele sfinte, tot felul de desfrînări, ucideri de copii (avorturi), cei
stăpîniţi de mîndrie, de ură care mor neiertaţi unii cu alţii,
zgîrciţii, beţivii şi toţi cei robiţi de patimi care mor nespovediţi
pînă în ceasul morţii. Pentru aceştia Biserica se roagă, dacă nu s-au
lepădat de credinţă, însă sufletele lor numai se uşurează de chinuri,
dar nu se scot cu totul la lumină, fiind nepocăiţi şi nedezlegaţi de
păcate pe pămînt.
A treia categorie de suflete ce se chinuiesc în iad este a celor ce
au crezut în Dumnezeu, dar s-au spovedit şi căit de păcat numai la
moarte şi n-au mai avut timp a-şi face canonul pentru ele pe pămînt.
Aceştia suferă chinuri mai uşoare în iad şi toţi sînt izbăviţi de osîndă
prin slujbele Bisericii şi milosteniile făcute în numele lor. Trebuie
să mai ştim că sînt multe locuri şi feluri de chinuri în iad, după
măsura păcatelor fiecăruia şi după urmările şi sminteala pe care le-au
pricinuit altora. Altfel şi în alt loc se chinuiesc apostaţii, adică
lepădaţii de credinţă şi necredincioşii şi altfel se chinuiesc ucigaşii,
desfrînaţii şi urîtorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrăjitorii
şi mincinoşii şi în alt fel şi loc se chinuiesc cei zgîrciţi şi
nemilostivi, căci precum în Împărăţia lui Dumnezeu "multe locaşuri
sînt", după măsura faptelor fiecăruia, tot aşa şi în iad multe locuri şi
feluri de chinuri sînt după măsura păcatelor omeneşti.
Nu este om în trup care să poată vedea chinurile iadului şi să nu
moară de frică şi durere. Că dacă şi diavolii fug de iad şi stau pe
pămînt sau în văzduh pînă la ziua cea mare a judecăţii de apoi, cuprinşi
de groaza chinurilor din iad, cum aţi auzit în Evanghelia de azi, apoi
cum să nu ne temem şi să nu fugim noi păcătoşii de muncile iadului? Cum
să nu ne pocăim aici, în trup, şi să nu ne plîngem păcatele prin
spovedanie şi fapte bune, acum cînd mai avem puţină vreme, ştiind că
fără pocăinţă nu este mîntuire şi că dincolo nimeni nu mai poate face
nimic? Cum să nu purtăm grijă de morţii noştri care au murit
nepregătiţi, ştiind că în iad nu mai este pocăinţă şi că ei aşteaptă în
foc rugăciunile, slujbele şi milostenia noastră?
Deci să ne pocăim cît mai curînd, că nu ştim ceasul plecării noastre
din trup. Să ne mărturisim păcatele cu mare căinţă şi cu lacrimi la
duhovnici iscusiţi, ca să luăm dezlegare şi să facem pe pămînt canon
pentru păcatele noastre, ştiind că în curînd ne cheamă Hristos din trup
şi nu ştim dacă ne va mai pomeni cineva după moarte. Căci acum cît este
Sfînta Liturghie pe pămînt, cît mai sînt duhovnici iscusiţi şi mai avem
puţine zile cu uşurinţă ne putem pocăi. Iar dacă vom muri în păcatele
noastre, în nepăsare, în necredinţă, în răutate, în mîndrie, în desfrîu,
cine ne va scoate din focul iadului, din mîinile diavolului care stă
gata să ne ucidă?
Să ne temem de Dumnezeu, fraţii mei, să ne temem de judecată şi de
orice păcat. Să alungăm pe diavoli dintre noi şi păcatele din inimile
noastre, prin pocăinţă adevărată şi viaţă curată, prin spovedanie,
rugăciune, ascultare şi iubire în Hristos. Să ne îndreptăm acum cît mai
sîntem în trup, că după moarte şi mai ales după Judecata de apoi, nimeni
nu mai poate schimba nimic.
Cu aceste îndrumări creştineşti, să-L rugăm pe Mîntuitorul Hristos să
alunge duşmănia dintre oameni, necredinţa şi dezbinarea din lume şi tot
păcatul din inimile noastre, ca să avem cu toţi parte de rai şi de
Cereasca Împărăţie împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Amin.