Problema necurăției femeii în perioada scurgerii de sânge

Problema participării femeii la viața liturgică a Bisericii în perioada scurgerilor de sânge preocupă atât credincioșii cât și pe cei care sunt responsabili față de misiunea  pastorală a Bisericii. Consider că este foarte important să aducem câteva clarificări în acest sens.

Sfintele canoane și Tradiția canonică în general arată că apropierea de Sfintele Taine se face cu pregătire. Duhovnicul este cel care are obligația de a-l  sprijini pe cel doritor, astfel încât dorința și râvna acestuia să fie folosite în sprijinul unei creșteri duhovnicești care îl fac pe credincios responabil în asumarea unirii sale cu Hristos în Biserică. Astfel putem spune că apropierea de Sfintele Taine trebuie să fie precedate de pregătire și de asumare responabilă a îndreptării vieții.

Oprirea de la împărtășirea cu Sfintele Taine este un mijloc de conștientizare a credinciosului atunci când acesta se dovedește a fi responsabil pentru necurății și păcate. Biserica ne îndeamnă să ne căim pentru păcatele săvârșite din știință sau din neștiință, dar păcat este doar atunci când persoana în cauză este este responabilă în vreun fel de situația respectivă. Din acest motiv, Biserica a rânduit ca pruncii să se spovedească doar după vârsta de 7 ani când pot să facă distincția între bine și rău, și pot să își asume în mod responsabil un cât de mic urcuș duhovnicesc.

Oprirea de la impartasanie iși împlineste rolul terapeutic pentru cel care își asumă în mod responsabil  dorul dupa Unirea cu Hristos. Tradiția canonică ne arată că diavolul încearcă să-l îndepărteze pe credincios de Sfânta împărtășanie (can 16 Tim. al Alexandriei)   atât prin ispită și păcat, cât și printr-o exagerată rigoare, care pierde din vedere faptul că împărtășania este un dar, iar darul se primește în primul rând din iubire. Și oprirea de la Împărtășanie trebuie să fie rod al iubirii. Duhovnicul oprește de la Cele Sfinte cu mare durere, dar conștient că această oprire  este un mijloc de conștientizare și responsabilizare. Cel credincios și responsabil, dorindu-și împărtășirea, va căuta să crească duhovnicește pentru a o putea primi din mila și iubirea lui Dumnezeu. Canonul 102 Trulan arată că întotdeauna trebuie să fie analizată natura păcatului, iar Canonul 1al Sfântului Grigore de Nysa și 84 al Sfântului Vasile cel Mare arată că epitimia și oprirea de la împărtășanie trebuie să țină cont de felul și  roadele pocăinției. Același lucru este subliniat de canoanele 3 și  33 ale Sfantului Ioan Postinicul.

Putem spune așadar că îndepărtarea de la Cele Sfinte, este legată de responsabilitatea persoanei în cauză față de păcatul respectiv. Situațiile care intervin fără culpabilitatea credinciosului nu trebuie să ducă la din oficiu la oprirea de la cele sfinte, pentru ca nu cumva diavolul să folosească astfel de situații pentru îndepărtarea credinciosului.

            Necurăția lunară a femeii nu ține nicidecum de responsabilitatea personală. Dacă noi credem că prin Hristos a fost reînnoită firea umană, cum să mai considerăm vre-o necurăție firească drept nevrednicie personală?

            Cu toate acestea avem canoane ale Bisericii care par să oprească femeia de la împărtășire în perioada lunară. Care ar fi motuvul acestei interdicții?

            Din Canonul 2 al Sfântului Dionisie al Alexandriei (+264) reiese că este vorba de o problemă de igienă, și este de bun simț ca o femeie în astfel de stare să nu intre în Biserică. Să ne gândim doar la condițiile de igienă existente în acea vreme. Neapropierea de cele sfinte se impunea pur și simplu.

Constituțiile Apostolice, lucrare de la sfârșitul secolului IV arată că nu poate fi vorba de o necurățire a firii afirmând chiar că acelea care se consideră nevrednice de apropierea de cele Sfinte în perioada scurgerilor lunare, socotindu-se a fi în acea vreme fără Duh Sfânt, prin această judecată se îndepărtează de Duhul Sfânt, deoarece "nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necredința, impietatea și acțiunea contrară legii.” (Constituțiile Apostolice, Cartea 6, cap.XXVII, in Diacon Ioan Ică Jr. Canonul Ortodoxiei, Deisis, Sibiu, 2008 p. 708)

            Astfel, este evident că femeia, în perioada scurgerilor lunare, nu se află într-o necurăție a firii, ci într-o perioadă în care din motive de igienă, trebuie să fie mai reținută.

            Chiar dacă nu există motiv întemeiat doctrinar sau canonic pentru a îndepărta femeia cu scurgere de sânge, din oficiu, de Cele Sfinte, ea însăși își poate asuma reținerea, dar nu într-un mod ostentativ. Este nepotrivit ca toată comunitatea să fie la curent cu perioada scurgerilor lunare observând că o monahie sau o altă  femeie se așează în pridvorul Bisericii, sau nu participă la rugăciune. În același timp, este nepotrivit ca o persoană ce se împărtășește oricum ocazional să aleagă tocmai acele zile pentru împărtășanie.

Cele mai importante canoane privind această problemă:

Canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (+264)

    „Iar în privinţa femeilor, care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele fiind credincioase şi cucernice n-ar îndrăzni aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul şi de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani, nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat şi cu sufletul şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte, şi de Sfintele Sfinţilor.”

Canonul 28 al Sf. Ioan Postitorul

    „Femeile cele cu scurgeri de sânge obişnuite lor, să nu se atingă de cele sfinte până în a şaptea zi, dispune canonul 2 al Sf. Dionisie ca şi al 7-lea al lui Timotei. Acestea porunceşte pe legea veche, ba nici să se împreuneze cu bărbaţii, care să se întâmple ca din acestea să se nască slabi, bolnavi cei zămisliţi atunci. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl copilului celui lepros, deoarece din cauza neînfrânării lui n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce se va necinsti în timpul necurăţiei sale şi se va atinge de dumnezeieştile taine, poruncesc a fi neîmpărtăşiţi 40 de zile.”

Canonul  7-lea al Sf. Timotei al Alexandriei (+385: „Întrebare: Dacă o femeie va şti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea, ori nu? Răspuns: Nu se cuvine până ce se va curăţi.”)

Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373)

    „Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; că după cum zice Apostolul, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Corinteni 2,15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru şi să întărim mintea celor mai simpli. "Toate sunt curate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate" (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! "Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi"; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă şi la cuvântul evanghelic, după care "nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies", trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor zice că: „Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt visteriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: "Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?…”