Scrisoarea 5
de Liliana Angheluța
Starea de nestare. Întrebarea permanentă:”Ce caut aici?” Răspuns:
„Nu ştiu, dar nu mă pot întoarce!” Am întâlnit o femeie care spunea:
„Am plecat din ţară pe poarta din spate a grădinii”. Era oare vina ei?
Ori a faptului că, în lumea de azi, e ruşinos să nu ai. Nu contează ce,
pentru unii e ruşine să n-ai covoare, pentru alţii ruşine să n-ai
mâncare. E ruşine să fii sărac. Poate ai fost bolnav, poate ai pierdut
locul de muncă, poate ai părinţi pe care trebuie să-i îngrijeşti...Nu
contează motivul pentru care nu ai, dar a nu avea e o ruşine, un
stigmat. Devii un paria, un nepricopsit. Un izolat. Oamenii nu se adună
în jurul unui alt om aflat la necaz, ci se îndepărtează şi râd de la
distanţa.
Ai ieşit vreodată pe poarta din spate a grădinii?
Scrisoarea 6
de Liliana Angheluța
Am găsit în schimb grădina unui moşuleţ italian. Mic, agil şi uscat. Mâini înnegrite de soarele celor 80 ani, ochi vicleni.
80 de ani!
Primul loc de muncă. Locul unde am ajuns în prima seară. Loc de
muncă dorit, râvnit, căutat. Asigurări de bine. Pretenţiile erau mici,
puţin menaj, puţină bucătărie. Nu simţeam nimic, nu pricepeam nimic. Să
fii înconjurat de oameni care vorbesc o limbă necunoscută...Oboseală şi
lipsa oricărui sentiment. Aveam sufletul gol, ca o cochilie. Şi apoi
mâna noduroasă care-mi arată patul. Pretenţiile nu erau mici. Moşuleţul
voia „nevastă”! Totul inclus. F. a trebuit să-i explice că sunt obosită
după drum şi n-aş putea face faţă „armăsarului „ din el. Dezamăgire,
dar discuţia a continuat spre liniştirea lui că va avea nevasta dorită.
În orice moment putea chema carabinierii în cazul unui refuz categoric
şi a unei comportări dure din partea noastră. „Te trimite-n ţară moşul!
Taci! Vedem ce facem! Sunăm la Roma, sunt români acolo, nu te speria nu
rămâi aici!” Nu mă speria decât mirosul de vechi, de bâtrân. Nu puteam
face nici o legătură cu altceva decât cu o temniţă râncedă. Trei zile
de emoţii. Nu se poate spune că nu era gentil. Ne studiam. Citeam afară
cu pretextul că învăţ limba pentru a putea conversa. Imi arunca priviri
clar nemulţumite. Nu era interesat de conversaţie. Am aflat apoi că
avusese o româncă în casă, de asta voia tot româncă. Am cunoscut-o
apoi. Era o fată de 24 ani, micuţă, blondă, gălăgioasă. Îi ţinea
hatârul. Scotea moşul din toate cele. Printre râsete şi vorbe goale
mi-a spus că are doi copii acasă, la ţară, un soţ care o bătea. O
singură dată a oftat şi-a zis: „Numai eu ştiu cum am câştigat bani şi
ce-am îndurat.”Povestea că, la început, moşul i-a confiscat paşaportul,
apoi i l-a dat doar când ea se obişnuise cu ”păcătoşenia”. Era sigur că
nu putea pleca fără acte de la el, pentru că ar fi înhăţat-o
carabinierii.
Acum râdea. Avea o mască aşa cum am descoperit apoi că trebuie să
ai ca să rezişti. E ca şi cum ai fi un balerin, sau un actor. Probleme
în viaţă apar mereu, dar n-ai voie să fii trist când munceşti. A face
companie e o muncă. Mi s-a mai spus, am fost învăţată:”Chiar de nu
pricepi ceva sau nu-ţi place, zâmbeşte! Fă-le complimente!”. Eu nu
puteam, Nu mai ştiam să râd. În România nu mai râdeam de multă vreme.
Pentru mine era destul că trăiam. |