Dreptul mandru
As fi putut denumi titlul
acestui articol "sfantul diavol", insa pentru a nu scandaliza cu aceasta
sintagma, sacralizand ceea ce este lipsit de sfintenie, am preferat sa o
inlocuiesc cu una mai biblica(din Pilda Vamesului si a Fariseului),
care explicata va elimina posibilitatea unei sminteli.
Desi, in ispitirile sale, duhul cel rau se arata si ca "inger de
lumina", aparenta de virtute, aura autoinchipuirii, care poate sa
cuprinda si pe om, este un fenomen de inselare des intalnit, caruia au
cazut victime si multi dintre oameni, nu numai ingerii din cer., care au
urmat prabusirii luciferice.
Am plecat in acest demers de la o intamplare mai veche, la care am fost
intr-un fel martor, insa unul virtual, intrucat povestea se petrecea
intr-un spatiu virtual, fiind vorba de o polemica de idei pe Internet.
Bineinteles ca, situatia poate fi intalnita oriunde in alta parte, in
viata reala, pe strada, la serviciu, oriunde...
Protagonistii scenetei erau oamenii "cibernetici", cu fizionomii
construite din mouse, "personalitati" de mare calibru internautic, cu
notorietate castigata on-line, aplaudati frenetic de o multime de "clone
electronice", care formau un fel de "galerie de nevertebrate", atunci
cand, acestia ciuruiau cu "gloante lingvistice", ca sa ma exprim cat de
cat blajin, pe unii mai nou veniti pe miristea Net-ului. "Clonele
acefale" erau pregatite, oricand, cu cate un Like la orice verbalizare
"savanta" a idolului lor, ele fiind un fel de membri de partid, care
serveau cu adeziuni din oficiu pe marele Sef.
Nu am inteles suficient, nici atunci si nici acuma, cum oameni care se
pretind drepti, cinstiti, morali, evlaviosi, pot sa savureze in
comuniune asemenea bucurii malitioase, printr-o solidaritate
internautica sau de orice alta natura, atunci cand vad, cum este linsat
un frate, de artileria altuia mai iscusit in lansarea imprecatiilor
"culte".
Decorul era unul de satra: bulibasa, fariseu de formatie intelectual,
inconjurat de pirande "evlavioase" si ajutat de un barbos cu multi
puradei, care binecuvanta adunatura, slobozeau "tiganiade lingvistice",
opozantului-vames...
Toata povestea mi s-a parut elocventa pentru ceea ce putem defini ca
fiind: lipsa de discernamant, de scrupul si de obiectivitate la cineva,
oricine, atunci cand adera neconditionat la o cauza, opinie sau demers,
fara o necesara deliberare, mai intai, a propriei constiinte, prealabila
oricarei adeziuni. Este o lipsa totala de maturitate spirituala, sa fii
in asentimentul cuiva a priori, mai inainte de a te consulta, intai cu
tine insuti...
De aceea, spiritul de turma face pe multi oameni, barbati sau femei, sa
gandeasca la gramada, nu fiecare pentru sine. Iar daca n-ai nimerit
grupul, te poti trezi, lipsit total de caracter si deposedat de
personalitate, prin decizia de a fi impreuna cu indivizi lipsiti de
maniere, care gandesc in locul tau, aprobandu-le gratuit prestatiile
"artistice" sau opiniile lor. Perfidia acestora vine din felul cum pot
manipula directionand "satelitii gravitationali" pe orbite ratacitoare,
tarand "entitatile idolatre", aidoma caderii luciferice, cand heruvimul
cel mandru " in coada lui a tarat a treia parte din stelele cerului"
(Apoc. 12,4).
In Biblie suntem avertizati de nenumarate ori in privinta "prorocilor
mincinosi", a "antihristilor", dar si a celor care aducand sminteala,
pot sa ucida nu doar trupul, ci si "sufletul sa-l piarda in
gheena"(Matei 10,28). Toata lucrarea acestora este antieclesiala si
anticlericala; in gura lor veti auzi vorbe urate despre preoti si despre
Biserica lui Hristos, acestia desfid Sf. Cruce, Sf. Moaste, Sf. Icoane,
nu cinstesc sfintii si pe Maica Domnului, pangarind Evanghelia si
numele de crestin. In adunarile lor "uraciunea pustiirii sta in locul
cel sfant"; ei fac parte din cultul care-l slaveste pe "sfantul diavol".
Pocaiti fara pocainta, drepti fara dreptate, "pete de necuratie la
mesele voastre, nori fara apa, purtati de vanturi, pomi tomnatici fara
roade, de doua ori uscati si dezradacinati, valuri salbatice ale marii,
care isi spumega rusinea lor, stele ratacitoare, carora intunericul
intunericului li se pastreaza in vesnicie.'' (Iuda 1, 12-13) sunt cateva
din metaforele biblice referitoare la astfel de oameni.
E frumoasa solidaritatea si comuniunea dintre oameni in numele Domnului
nostru Iisus Hristos, in Biserica Sa, care mantuieste pe frati! Nu este
la fel comuniunea si solidaritatea ucigasa de frati, devenita gasca ori
"pestera de talhari", cand aceasta devine un tavalug , ce vrea sa
demoleze pe unul sau pe altul ori casa ori capra vecinului...ori pur si
simplu, cand desfiinteaza onoarea cuiva.
In aceasta atmosfera, de iubire versus ura, se confirma zicerea : "cand
un om iubeste pe cineva si defectele i se par calitati, iar cand uraste
pe altul si calitatile aceluia i se par defecte".
Prima parte a acestei fraze pare a fi aproape ortodoxa, desi introduce o
suficienta doza de relativism si de subiectivism in evaluare, insa a
II-a parte este cu totul neortodoxa, ba chiar, constituie o negare a
evidentelor. Anume, sa devii atat de orb, de intunecat in patima urii,
incat sa nu mai vezi calitatile semenului tau, ci doar defectele, sa nu
vezi decat negru in fata ochilor, aceasta situaţie fiind o teribila
cadere si nebunie. As putea sa afirm, ca acest tip de atitudine este
chiar un pacat impotriva Duhului Sfant.
Parintele Galeriu, intrebat la o conferinta ce este un pacat impotriva
Duhului Sfant a raspuns, categoric: "Este negarea unei evidente! De
exemplu, zicea parintele, atunci cand, noi toti observand un perete alb,
marturisim cu certitudine ca: Acesta este un perete alb, se ridica unul
si zice: Nu, acesta este un perete negru."
Chiar si in situatia unei confruntari, nu trebuie subestimat adversarul,
ci este corect sa-i recunoastem si calitatile, daca le are. In ce
priveste relatiile dintre oameni, nu este o abordare crestineasca,
negarea valorii umane a unei persoane, a unui frate sau a unei surori,
pentru care a murit Hristos, pentru simplu motiv ca, nu ne place
persoana ori pentru ca nu gandeste ca noi.
"Daca cineva zice: Il iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste,
mincinos este. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu, sa-l iubeasca si pe
fratele sau” (I Ioan 4, 20-21), ne invata Mantuitorul in Evanghelia Sa.
Daca Domnul, fara pacat fiind, a zis despre Sine: "N-am venit sa judec
lumea, ci sa o mantuiesc"..., noi, cu pacate fiind, ce putem zice despre
frati? Ce judecati putem avea?
Nici o virtute, nici un merit nu ne pot indreptati sa privim cu aroganta
pe nimeni. Nici starea de dreptate nu este legitima pentru a ne
institui judecatori ai celorlalti. Este mandrie pura acest reflex de a-i
privi pe ceilalti de sus sau de a ne lauda cu ceea ce am primit de la
Dumnezeu, mai mult decat altii.
Incercarea de a-i strivi pe cei smeriti cu valoarea impetuoasa a
persoanei noastre este un viciu dezagreabil. Nici frumusetea, nici
inteligenta, nici averea, nici copiii nostri si nici dregatoriile pe
care le-am primit, nu pot fi motive de dispretuire a celor care nu le au
ori nu le-au dobandit inca. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, "iar daca
le-ai primit, de ce te falesti cu ele, ca si cum nu le-ai fi primit"(I
Cor. 4, 7), laudandu-te ca singur le-ai fi obtinut pentru vrednicia ta?
Mantuitorul in pilda Vamesului si Fariseului tocmai aceasta infatuare o
condamna. Fariseul era un drept mandru, veritabil, insa a fost dezavuat
in morala acestei pilde, pentru privirea indarat aruncata semet peste
umar vamesului pacatos, dar smerit.
Privirea de sus a "celor dintai" la neajunsurile "celor de pe urma",
determina o inversiune axiologica. Cei din spate trec in fata, iar cei
care s-au cocotat mai sus, trec mai jos pe scara valorica, pentru ca:
"cine se inalta pe sine se va smeri, iar cel care smereste pe sine se va
inalta"(Luca 14, 10-11), citim in Sfanta Scriptura.
Cu adevarat "cei de pe urma vor fi intai si cei dintai, pe urma", pentru
smerenia si pocainta sincera a celor "din urma", adica a celor modesti
in sinea lor, onesti cu ceilalti si rezonabili in raporturile lor cu
lumea si cu Dumnezeu.
Dumnezeu nu are nevoie in Imparatia Sa de infatuati plini de virtuti si
de drepti mandri, cu darurile primite de la Dumnezeu si care nu vor sa
recunoasca, in fapt, acest lucru.
Au mai fost prin Imparaţie, ingerasi orgoliosi, cu vrednicii si
dregatorii inalte, care au cazut prin neascultare in osanda, din aceeasi
pricina, anume din mandrie.
Nu vor lua locul lor "sfintisorii", "ingerasii", "dreptii" si
"mironositele" Noului Testament, care nu au stiut sa se smereasca si
sa-si vada pacatele lor mai grabnic decat pe cele ale aproapelui.
Mandria indraceste pe om si orice fiinta, oricat de angelica ar fi;
orgoliul este diabolic; privirea semeata plezneste malitios pe cei
"saraci cu duhul"; aroganta elitista starneste oprobiu si raneste
constiinta omului smerit si cuminte.
Fiecare dintre noi a putut sa constate cat de repugnanta, de
dezgustatoare este patima mandriei si oamenii care sunt robiti de
aceasta trufie.
Oare cum sunt parvenitii care uita, ca erau si ei odata, niste bieti
sarantoci, cu cate aere zeflemitoare isi flutura semet unii diplomele
sau doctoratele, care nu vor sa recunoasca ca si ei sunt niste oameni
obisnuiti, cu neputinte si slabiciuni, cat de fudula e frumusetea,
care-si plimba trena slavei desarte prin fata privitorilor extaziati,
uitand ca e daruita, cat de nemuritori si de puternici se cred unii cat
sunt in functii, iar pe urma, dupa ce nu mai sunt la putere, se tem pana
si de umbra lor?
"Iata ca unii se lauda cu carutele lor, altii cu boii lor (Psalm
19,8)..." si mulţi dintre ei nu inteleg, ca e mai bine sa se smereasca,
decat sa se inalte, daca vor sa se mantuiasca.
In sensul acesta, in Sfanta Scriptura gasim un indemn foarte clar la
smerenie: "Sa nu se laude cel intelept cu intelepciunea sa, sa nu se
laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat sa nu se laude cu
bogatia sa (Ier. 9,23), ci tot cel ce a primit aceste daruri, se poate
lauda, daca cunoaste pe Domnul, bucurandu-se de dreptatea, adevarul si
judecata Sa."
Iar, daca "vreti sa fiti ucenicii Mei sa aveti dragoste unii fata de
altii!" (Ioan 13, 34 35) si "ca sa fiti una, desavarsiti in unime, asa
cum Eu si Tatal una suntem." (Ioan 17, 21-23), zice Domnul. Amin!
Pr. Alin-Cristian Preotu
|