Părintele
Cătălin Dumitrean într-un continuu dialog cu sufletul său, mai bine
spus ca un proces de conştiinţă în conştiinţa noastră a fiecăruia.
Poate că şi noi dacă am reuşi să dialogăm puţin cu sufletul nostru nu
am mai avea atâtea neplăceri cu cei de lângă noi şi poate nu am mai fi
atât de refractari la doleanţele fraţilor noştrii. Într-un proces de
conştiinţă am putea vedea unde greşim ce ne place să facem şi ce nu, ce
am vrea să ni se facă si ce nu, apoi dacă le-am pune în balanţă am
ajunge la un rezultat încântător sau nu. Oricum, să vedem un proces de
conştiinţă realizat de Părintele Cătălin Dumitrean pe blogul Cenaclul Lumina Lina
Cinica şi sfânta tăcere
- De ce totuşi vorbeşti?
- Nu ştiu, dar tăcerea nu m-a prea găsit pe
acasă. Aşa cum spunea cineva că darul vorbirii este nimic în comparaţie
cu arta tăcerii. Şi totuşi mă trezesc vorbind şi vreau să îţi spun că
mai de fiecare dată când am vorbit, am pierdut.
- Poate bucuria, poate inima aproapelui, poate revelaţia unei minuni frumoase, poate mirosul unei flori.
- Dar tăcerea este grea, aparţine mai mult pustnicilor, deşi cred că până şi ei suferă din pricina ei.
- Vorbele m-au răstignit în viaţă. Mi-au oprit
curgerea de fiecare dată, mai ales când aceasta era lină şi frumoasă.
Am fost revendicat, împărţit, disputat, sfidat, luxat, rănit şi
bandajat. Numai şi numai prin
vorbe. M-au întors în vâlcele nămoloase şi în inimi putrezite. Şi
astfel, de prea multă vorbire a altora, am învăţat şi eu să tac. De
fapt, ce să spun? Deşi, totuşi, iată-mă vorbind, deşi totuşi am vorbit
prea mult în viaţă. Nu am avut ceea ce spunea Balzac: „filosofia
sufletelor alese” când se referea la tăcere şi la piscurile ei
mântuitoare.
- Poate că de aceea oamenilor le lipseşte
adevărata iubire, pentru că vorbele, fie şi cele de iubire, spuse şi
răspuse paradoxal îi impart şi îi despart.
- Da, aceasta este drama celor ce se iubesc.
Drama este şi a lui Dumnezeu care a vorbit lucruri minunate cu noi…
Lucian Blaga, enigmaticul şi aprinsul Blaga, atingea esenţialul iubirii
într-o propoziţie celebră. E de fapt o declaraţie de dragoste: „M-am
oprit lângă tine, când tăcerea ta mi-a spus nu mă atinge.” Uneori,
pierzând totul, recâştigi totul. Cel ce pierde câştigă mereu. Aşa şi
cel ce ştie a tăcea.
- Aş spune altfel, miraculoasa tăcere. Cheia
semereniei, ea însăşi smerenie. Da, e cinică dacă ne gândim la
antinomiile sale. La faptul că face mai mult decât o bibliotecă, cum
spune mareleCicero: "Tăcerea este una din marile arte ale
conversaţiei”. Atât şi nimic mai mult.
- Şi sora mai mare a dragostei.
- Da, da, paradoxal în acest veac guraliv, în
care fugim de tot ceea ce înseamnă iubire, speriaţi de păcat. Pentru că
păcatul ne-a făcut să ne fie teamă şi de iubirile elementare şi de
iubirea creştină. Ne ferim de unul şi de altul ca să-l iubim,
temându-ne ca să nu-l smintim cu dragostea noastră. Şi, tot din frica
de păcat, din teama de părăsire, devenim cruzi, posesivi, distrugători
cu sufletul celui iubit.
- Sufletul omului e o floare. Ce să faci tu cu o
floare smulsă prin forţă, căreia îi rupi rădăcinile ca să fie numai şi
numai a ta… Floarea o duci în casă şi apoi ea, într-o vază se ofileşte,
iar după un timp numai ai ce face cu ea şi o arunci. Mai bine să lăsăm
florile în câmpul lor firesc. Bune, rele, frumoase sau triste. Mai bine
aşa decât să fim călăii propriilor noastre iubiri. Camus avea dreptate:
„Omul autentic este prin lucrurile care le tace şi nu prin acelea pe
care le spune”. La urma urmei, nici Dumnezeu nu vorbeşte prea mult. Dar
totuşi ne spune totul…
La crucea tăcerii
Cruce tăcută de munţi,
Biată cenuşă barbară,
Noapte de noapte mă-nfrunţi,
Crudă ca frigul de-afară.
Piatră de piatră eu urc,
Scară rigidă şi rară,
Nu ştiu ce forţă, ce truc,
Pune pe mine ocară.
Veghe de veghe adun,
Vis răscolit într-o gară,
Tac, nu mai ştiu ce să spun,
Văd cum lumini se presară.
Zi peste zi mă usuc,
Dor mi-e de ceruri, de-o vară,
Când mă urcam într-un nuc,
Ca o mireasmă de seară.
Gândul mi-e rană şi rug,
Simt cum mi-e faţa de ceară,
Vreau către îngeri să fug,
Ce nostalgie amară.
Cade pe mine un drug,
Clopote bat să mă ceară,
Ţine-mă, Doamne, de plug,
Iară şi iară şi iară.
|